De câteva zile umblam prin nesfârșitul Bărăgan, sat după sat, prin așezări risipite în pământurile întinse ca o tipsie, când am văzut-o strălucind în soarele nemilos al câmpiei.    Albă, zveltă, cu brâuri și firide sculptate, avea o eleganță domnească ce amintea de Curtea de Argeș. Am pornit către ea, nici nu știam în ce localitate mă aflu. Am întrebat un bătrân ce stătea pe băncuța din fața porții, la umbră. „Aci e satu Mănăstirea”, mi-a zis acru și un pic dezamăgit că nu auzisem de vestita așezare a Bărăganului.

Doamna Elina

Așa cum aveam să descopăr, bătrânul acela avea dreptate să fie dezamăgit de ignoranța mea. M-am apropiat de biserică și… pas cu pas, la propriu, am descoperit o comoară istorică. La primul pas în biserică, de pe pisania cioplită în piatră, am aflat că este o ctitorie a lui Matei Basarab și a soaței lui, Doamna Elina, ridicată la 1648! Numele satului – Mănăstirea, venea de la faptul că biserica fusese ridicată pe vechea fundație a Mănăstirii Strugalea, ctitorită de Mircea cel Bătrân, la 1409. Praful câmpiei era praf de timp. Mă aflăm într-un loc unde oamenii se rugaseră fără încetare, de peste 600 de ani. Și, lucru curios, dacă de Matei Basarab știam că fusese un ctitor mai important decât Ștefan cel Mare, ridicând biserici chiar pe Muntele Athos și în josul Dunării, la bulgari (un loc plin și azi de urme vechi românești), de Doamna Elina, soția lui, aflăm prima dată că fusese o femeie de cultură universală, la vremea de atunci. Deși la căsătoria cu viitorul domnitor ea avea doar 14 ani, și el 33, au trăit împreună 40 de ani, într-o armonie desăvârșită. Ea a învăţat latină, slavonă şi greacă, a fost pasionată de literatură, artă şi istorie, a fost o traducătoare emerită. Fratele ei, Udrişte Năsturel, a fost primul cărturar român al secolului al XVII-lea şi primul scriitor în limba română. Matei Basarab, alături de Doamna Elina și de familia ei, a reușit să aducă tiparul în Țara Românească și să îl facă popular. Dacă țineți astăzi în mână o revistă Formula AS, întrucâtva li se datorează și lor. Cât privește biserica superbă care îmi ieșise în drum, în frumusețea ei era implicată și Doamna Elina, adăugându-i prisos de grație și delicatețe. (Folosesc prilejul acesta ca să mă plâng cât de primitiv ni-i imaginăm pe eroii istoriei noastre: pe domnitori, călare pe cai, tăind capete de turci sau tătari, pe doamne, împletind ciorapi în iatac. Or, toți au fost personaje de epocă…)

Hramul Sfântului Nestor

Am mai făcut un pas în biserică, și alte povești mi s-au deschis înainte. Prima dintre ele este legată de hramul ei, care este atât al Sfântului Nestor, cât și al Sfântului Dimitrie. Primul hram se pare însă că a fost cel al Sfântului Nestor, un sfânt mai puțin cunoscut, care mai tutelează spiritual doar    o biserică din Tesalonic, unde a și trăit și murit, în timpul persecuțiilor anticreștine din vremea împăratului Galerius.

Dar de ce, oare, au ales la început Matei Basarab și doamna Elina hramul Sfântului Nestor? Istoria spune că a fost vorba de o mare invazie a tătarilor. Nimic nu i-a putut opri, doar soarta a vrut ca atunci când erau mult înaintați în Țara Românească să se pornească ploile, și singurul drum de întoarcere al lor să fi fost prin satul Mănăstirea, peste podul ce traversa balta Mostiștei. Aici i-a așteptat Matei Basarab și i-a biruit, deși avea o armată cu mult mai mică, eliberând, în felul acesta, peste o mie de robi luați dintre români.

O pictură minunată

Pe cât de multă istorie rară adună între ziduri biserica doamnei Elina și a lui Matei Basarab, tot atâta frumusețe risipește în întinderea de foc a câmpiei.    Întreaga pictură a bisericii este biruitoare și vie, realizată într-un stil bizantin superb, cu sfinți ce parcă te-așteaptă anume să îți susțină    rugăciunile, să te asculte și să te mângâie. Cea care a realizat această minunăție este pictorița Olga Greceanu, singura femeie acceptată în grupul ortodox „Rugul Aprins”, singura femeie care a primit îngăduința scrisă a patriarhilor Nicodim și Iustinian de a predica la amvon, în oricare biserică din țară. Ea a pictat frescele de la Patriarhie și tot ea a întruchipat mozaicurile superbe de la biserica Antim. Celebră, frumoasă și cultivată, artistă recunoscută pe plan internațional și doamnă de companie a Reginei Maria, dobândise prețuirea necondiționată a Bucureștiului interbelic. Steinhardt o pomenește în „Jurnalul fericirii”, Petru Comarnescu o aseamănă cu Elena Văcărescu și Martha Bibescu, iar Cella Delavrancea o evocă admirativ, ca pe o mare doamnă a culturii românești. Expunea în marile capitale artistice ale Europei, iar la New York era invitata personală a președintelui Roosvelt. Împlinise 50 de ani când a renunțat la toate (inclusiv la o avere fabuloasă), pentru pictură și pentru Hristos, trăind până la sfârșitul vieții într-o călugărie albă. Mă aflam, așadar, într-un lăcaș pictat de această mare și neîntrecută doamnă a picturii bisericești, năucit, pur și simplu, de frumusețea frescelor. Scufundat în tăcere și încântare, bucuros de marele dar pe care mi-l făcuse drumul meu de vară prin Bărăgan, m-am așezat într-o strană. Surpriză! Toate aveau însemnele Casei Regale! Prin ce minune supraviețuiseră comunismului? Nu știu. Însă prezența lor nu era deloc întâmplătoare: pe aceste scaune au stat, pe rând, toți regii României, începând cu Carol I, și până la Regele Mihai. De altfel, și Carol I, și Carol al II-lea au restaurat biserica din temelii. Casa Regală a României avea un domeniu chiar peste drum de biserică. Construiseră acolo un mic palat, inclusiv cu grajduri, herghelie de cai, camere pentru oaspeți și servitori. Pentru Carol al II-lea, aici a fost un prim refugiu, alături de iubita sa, Zizi Lambrino, iar pentru Regele Mihai a fost nu doar un loc de vânătoare, ci paradisul vacanțelor de vară, unde venea să mănânce urzici cu mămăligă, să se plimbe cu automobilul, să descopere muncile câmpului dintr-un sat din Bărăgan. Tot de aici, mai târziu, avea să dea ordinul arestării Mareșalului Antonescu.

Pe înserate, m-am întâlnit și cu fostul preot al bisericii, părintele Banu Surcel. Cum de arată biserica arată atât de frumos? Răspunsul stă în cele cinci milioane de euro, obținute din fonduri europene, ca să o restaureze complet, dar și ca să cerceteze arheologic curtea, să pună istoria în ordine. Din păcate, Domeniul Regal nu a avut aceeași șansă. Încăput pe mâinile unor particulari neinteresați de istoria României, acesta este total sălbăticit și a ajuns o ruină.

O biserică albă, strălucind în soarele câmpiei… O catapeteasmă de zid, cu icoane vechi, care despărțeau lumea tainelor dumnezeiești de lumea noastră. Atâta frumusețe și atâta istorie în vara perfectă a Bărăganului, unde pare că nu se întâmplă ­nimic!