Recenta ceremonie de sfințire a picturii Catedralei Neamului a stârnit un firesc interes – atât în societatea românească, cât și în presa internațională: dimensiunile noului lăcaș de cult sunt, cel puțin remarcabile… Ca la fiecare mare eveniment, toată lumea s-a simțit îndreptățită să emită o părere, iar ridicarea Catedralei, care a ajuns la stadiul sfințirii decorațiunilor de interior, e genul de subiect care, polarizând, are parte de o multiplicare generoasă din partea rețelelor sociale, care se hrănesc cu ura noastră de zi cu zi. Nu a fost nicio surpriză, prin urmare, că sloganul „Vrem spitale, nu catedrale!” a fost imediat repus pe tapet. Născut în siajul protestelor de după tragedia de la Colectiv, care evidențiase o dată în plus starea precară a sistemului medical românesc – sloganul suna prea bine, ca să nu fie speculat ideologic de noua stângă, care încearcă, fără succes, să-și facă loc pe scena politică. Curentul anti-biserică, alimentat și de anumite derapaje ale „ortodoxismului” autohton, și-a găsit astfel tema predilectă în atacarea ambițiosului proiect al Catedralei Neamului, prin contrapunerea sa ostentativă cu nevoia construcției de noi spitale și prin sublinierea sprijinirii lui de la bugetul de stat. Că e nevoie de spitale nu contestă nimeni. Dar că statul laic n-a fost în stare să le facă nici din fondurile tot mai mari vărsate de contribuabili, nici din finanțări europene, nu este vina Bisericii Ortodoxe. După cum, strict financiar, nu banii virați Catedralei Neamului au fost piedica ridicării de facilități medicale. S-au construit, în tot acest timp, numeroase arene, unele fără o urgență sau o justificare de excelență sportivă sau de interes public – un bazin olimpic pentru marele campion David Popovici tot nu avem! – și nimeni nu a sărit să protesteze că din pricina lor nu avem spitale. S-au tocat aiurea, în ultimele decenii, strict în domeniul medical, atâția bani că, mai bine chivernisit, domeniul Sănătății și-ar fi putut finanța singur destule investiții, dacă n-ar fi preferat complicitatea păguboasă cu politicul. La câte hibe are, domeniul Sănătății ar fi trebuit să fie primul care să iasă și să demonteze iraționalul unor pretenții de genul „Vrem spitale, nu catedrale!”…
În fine, în ciuda răutăților de tot felul, Patriarhia Română își serbează centenarul cu sfințirea simbolică a picturii Catedralei Neamului și cu prezentarea publică a avansului decisiv al proiectului. Un proiect la care a visat și Carol I și pentru care a combătut Mihai Eminescu, un proiect cerut și în interbelic, un proiect gândit să unească țara în jurul său, nicidecum să o dezbine. Timpurile sunt altele acum, dar Catedrala e ridicată, sfințită, e acolo să rămână peste veacuri. La mai bine de un secol de la Unire, nu avem încă autostrăzi peste munți între cele trei mari provincii istorice. Așa încât, în 35 de ani de la căderea comunismului, nu avem nicio imagine simbolică a noii epoci, în afara acestei Catedrale. Care nu îi va mulțumi pe toți, nici ca idee, nici ca imagine, care nu îi va putea reprezenta pe toți cetățenii, dar care este, totuși, ceea ce am construit mai măreț după 1990. La ce resurse are, cu voia lui Dumnezeu, cel slăvit prin noua Catedrală, România poate construi lucruri și mai mari, și mai moderne, și mai frumoase de-atât. Până atunci, Catedrala Neamului, ridicată de BOR, rămâne un exemplu unic și poate fi, chiar și pentru detractorii proiectului, inspirație pentru a face ei mai mult – cu sau fără ajutor de la stat. E loc și de catedrale, și de spitale, și de stadioane în țara asta!
