• Zeii Pământului – filiala „Tectonică” – au stat ei la taifas și au decis ca Oltul să nu curgă tot spre apus. „Ardelenii au destule râuri mari, cu Mureșul în frunte. Să le dăm și sudiștilor un râu adevărat”. Așa au decis ca Oltul să fie îndreptat spre miazăzi, printre munții înalți, coloși de granit. Imediat, s-a format un colț de țară cu un șes cât palma, submontan, în marginea de răsărit a Mărginimii Sibiului. Reședința incontestabilă a locului este Tălmaciu •

Marele nod rutier

Șofez pentru prima oară pe bucata de autostradă deschisă recent între Pitești și Curtea de Argeș. Autostrada, cred că știți deja, urmează să fie construită între Pitești și Sibiu, prima mare arteră rutieră (cu patru benzi) care ar trece Carpații. Deocamdată, este dată circulației porțiunea din capătul sudic (Lotul 5) și segmentul dintre Sibiu și Boița, capătul nordic (Lotul 1). Sunt în lucru secțiunile 2, 3 și 4, cele mai dificile, cu tuneluri de săpat în versanți și viaducte de întins peste abisuri de stâncă. Banda largă de asfalt „curge” spre vechea capitală a Țării Românești, mica urbe a Basarabilor, pe apa Argeșului. Pe valea asta mărginită de dealuri tot mai înalte, capitonate cu păduri compacte, au trecut armate, turme de oi, caravane negustorești, boieri și obidiți, cisle și singuratici. Drumul vechi a rămas prin apropiere, e circulabil, face legătura între sate, ca până acum. Autostrada, în schimb, apropie orașele, mari și mici, regiunile, țările europene. După ce parcurg valea Oltului (mi-au trebuit câteva ore bune), iată-mă ajuns la loc deschis, un luminiș al civilizațiilor mai vechi și mai noi din sudul Ardealului. E o vatră excelentă pentru locuit. În apropiere curge Oltul puternic, apoi relieful se ridică în trepte, până ajunge la măguri înalte și munți de peste 2.000 de metri altitudine. Terenuri prielnice pentru agricultură, pășuni cu ierburi bogate, păduri cât vezi cu ochii, dar în același timp, zonă de frontieră, deloc inexpugnabilă, oricât de groase au fost zidurile. Frumusețea și bogăția piereau într-o clipă în vâlvătăile focului aprins de invadatori. Apoi, localnicii, indiferent de etnie, o luau de la capăt, ca niște furnici. Azi, peisajul acesta cu fâșii agricole multicolore ar putea fi afectat iremediabil de marile lucrări de infrastructură. La Boița, aproape de Tălmaciu, va fi conexiunea între autostrada Sibiu – Pitești și autostrada Sibiu – Brașov. Vor fi construite bretele de acces și descărcare de pe ambele autostrăzi, în zona acum agricolă. Multe loturi cultivate cu cereale și lucernă vor dispărea. Unele colibe pastorale, de asemenea, ar putea să fie abandonate. Orice proiect, știm asta, presupune câștiguri și pierderi. Peisajul rustic, neschimbat de secole, va fi tăiat de benzi de asfalt și viaducte. Pe de altă parte, proprietarii primesc despăgubiri pentru terenurile expropriate. Mai mult, localitățile din acest areal pot să beneficieze de aceste mari proiecte de infrastructură rutieră, care leagă România de vestul Europei. Pot atrage investitori, turiști sau persoane care vor, pur și simplu, să se stabilească aici. Lumea este mai aproape, cu toate promisiunile ei.

Casa căsătoriilor

Tică Lotrean, deși s-a născut la munte, în satul sibian Sadu, a absolvit liceul de marină de la Constanța. De-acolo a cârmit spre o facultate de economie, tocmai la Timișoara. A condus, o lungă perioadă, fabrica de ațe Românofir din Tălmaciu. A fost șef de filială locală de partid, istoric și național. Plus consilier local. Om cu greutate în viața economică și publică din urbe și chiar din județ. A lăsat în urmă aceste preocupări și se dedică, în prezent, promovării pe cale civică a Tălmaciului și împrejurimilor. Așezat la volanul mașinii sale (Opelina mea și-a făcut, până aici, datoria!), demarează pe străzile orășelului de pe malul drept al Cibinului. E o dimineață de Octombrie răcoroasă, cu neguri care ascund vârfurile munților din apropiere. Străzile sunt mai mult goale, veritabile culoare ale tăcerii, printre casele vechi, cu porți înalte. Tălmaciu, deși filologii zic că numele ar fi de origine pecenegă (popor asiatic migrator, ajuns prin părțile noastre pe la finalul mileniului I), a fost, aproape o mie de ani, oraș săsesc. Tică e pasionat de istoria locală, se documentează, are informațiile bine structurate. Te plimbă prin epocile istorice, așa cum o face pe străduțele orașului. Ajungem într-o piațetă înconjurată de clădiri de odinioară. Cea mai înaltă – biserica veche a sașilor, care sprijină cu turla ascuțită cerul acesta neguros, aș zice medieval. Pe un monument, o listă lungă cu numele sașilor tălmăceni care și-au lăsat oasele pe diferite fronturi, ca soldați ai Imperiului Austro-Ungar. Lângă zidul bisericii, crescută parcă direct din iarbă, o coloană din piatră cu profil roman. Peste deal, la Boița, a fost un castru roman. Cum vă spuneam: vatra asta geografică este atât de bună de locuit, de trăit! De aceea, în istoria Tălmaciului și a împrejurimilor, sunt straturi etno-culturale, ca în istoria oricărei așezări din Europa. Vis-a-vis de biserică, se ridică o construcție eficientizată energetic cu ajutorul banilor europeni: „Casa căsătoriilor”. Suma alocată de la Bruxelles: 3.215.698.45 lei. Mă uit la clădirile de odinioară, la turla bisericii, mă gândesc la exodul sașilor din anii comunismului și imediat după revoluție, și mă întreb dacă oare se mai căsătorește cineva în acest labirint urzit din ziduri și culoare ale tăcerii. Deodată, liniștea piațetei este spartă, franjurată de sunete ascuțite, care urcă mica pantă dinspre strada asfaltată. Sunete puternice, intense, insistente. Or fi trompetele unor asediatori? Am intrat într-o buclă a timpului? Stau țintuit locului, nemișcat ca sub efectul unei vrăji. Tică Lotrean și colegul Eugen Demetercă stau și ei neclintiți lângă mine. Parcă am fi ultimii paznici ai cetății, înainte să fie devastată de turci și tătari. Până aici ne-a fost! De după colțul unei clădiri, vedem urcând la ralanti un cortegiu nupțial auto: mașini împodobite, pline cu nuntași. Unul câte unul, autoturismele sunt parcate în fața „Casei căsătoriilor”. Mirii, tineri și frumoși, se grupează pentru poze împreună cu rubedeniile și alți însoțitori. Apoi, alaiul intră în clădire și noi ne retragem spre mașină. Piațeta rămâne din nou goală, liniștea se reface ca oglinda unui lac. Zidurile își afirmă plenar realitatea seculară.

Jambon preparat în troacă

Din nou, în mașina lui Tică, prin labirintul Tălmaciului. Negurile s-au mai risipit, în fața noastră se ridică zidurile verzi ale munților, de o parte și de alta a Oltului, care curge prin defileu, ca printr-o pâlnie. Undeva, la gura văii, echipele de muncitori ale asociației de firme turcești „Mapa-Cengiz” lucrează la viaductul direcționat spre sud. Cu sute de ani în urmă, turcii veneau pe aici ca să ucidă și să ia robi. Acum, au venit ca să construiască o autostradă. S-a îmblânzit istoria prin părțile noastre. Ține-o, Doamne! Tică ne duce în partea cea mai nouă a labirintului, unde casele sunt ridicate de numai câțiva ani. Aici facem cunoștință cu Javier Conde Gonzales, un spaniol pur sânge din Barcelona, stabilit în Tălmaciu, și cu Loredana, pe care a cunoscut-o în… Belgia. Geografia destinelor noastre e complexă, după ce ne-am recâștigat libertatea, în decembrie 1989. Muncim și călătorim în afara țării, ne împrietenim cu persoane din alte țări. Javier a cumpărat un picior de porc, de la un fermier local, ca să prepare jamon, produs tipic iberic, într-o troacă (așa spune și el, troacă) plină cu sare grunjoasă. Tălmaciul s-a extins cu mult în afara perimetrului vechi, săsesc. Românii, muncitori, întreprinzători, au resurse, în aceste vremuri de libertate, să construiască și ei case arătoase, confortabile. În trei decenii, numeroase localități și-au dublat sau chiar triplat zona locativă. Cine vrea să cunoască evoluția României, nu are decât să exploreze aceste noi cartiere, ridicate pe foste pășuni comunale.