• Cum scapi din Defileul Oltului, la capătul dinspre nord, zărești imediat în față un deal înalt, împădurit, de parcă munții ar vrea să mai lase în lume un semn, să se mai întindă spre podișul transilvan. La confluența dintre Olt și Cibin, pe vârful dealului, cu sute de ani în urmă, oamenii au ridicat o cetate mândră, acum ruinată, îngropată în hățișuri și pe jumătate furată, la fel ca și istoria locului •

Autostrada și drumeagul

De necrezut! De la Boița, primul sat care îți iese în cale, te înscrii pe o autostradă și poți ajunge în toată Europa. Chiar și la Paris! În câmp, e un sens giratoriu, cu acces către asfalt. Viteză maximă admisă: 130 km/oră. Sute de muncitori lucrează să o extindă până în sud, la Curtea de Argeș, prima autostradă care va traversa Carpații. Din același sens giratoriu, poți ajunge pe șoseaua națională, până la Tălmaciu, un orășel locuit odinioară cu preponderență de sași, emigrați apoi, în masă, în Germania. Pe partea dreaptă se desprinde un drumeag pietros, care urcă spre vârful dealului împădurit. Da, pe distanțe de numai câțiva kilometri, se află o autostradă și un drumeag pietros. Aparțin aceluiași teritoriu, dar țin de epoci diferite. Pe autostradă ajungi în orașe mari, în cartiere selecte, în birouri vaste și resta­urante de lux. Pe drumeagul pietros, pătrunzi în alte vremuri, ale regilor și armatelor cu săbii și lănci, ale cavalerilor și pajilor aflați de strajă, la intrarea Oltului în munți. Aluneci încet-încet într-o poveste, prin­tr-un ochi al timpului, printr-un vârtej al secolelor. La pas? Vă asigur că este un traseu excelent pentru o drumeție ușoară, de numai un sfert de oră. Acum plouă mărunt, și dubița lui Costel Opreapopa este mijlocul optim pentru a ajunge la cetatea din vârful dealului. Mă țin bine, în partea din spate a vehiculului, avându-l alături pe Tică Lotrean, ghidul meu prin Tălmaciu și prin împrejurimi. Colegul meu, Eugen Demetercă, s-a așezat ca boierul în față, pe scaunul de lângă șofer, și îi face poze Codiței, cățelușa lui Costel. Am plecat să cucerim cetatea Landskrone, trei bărbați și o cățelușă.

Sanctuarul muzical

Dubița înaintează pe drumeagul pietros, mărginit de o pădure tânără de foioase, primenită toată în galben. Prin frunzișul rărit de toamnă zăresc vârful măgurii. Drumeagul ocolește dealul într-o lentă ascensiune, înainte să cotească brusc, la stânga, spre punctul cel mai înalt, unde se află ruinele cetății. Costel conduce atent, drumul e stricat de ploi și de buștenii trași de tractoarele forestiere. Azi se duce la o vulcanizare, să pună cauciucurile de iarnă. Da, în curând, ninsorile, tot mai rare în ultimii ani, vor albi, fie și pentru scurt timp, Dealul Landskrone. De numai câțiva ani, Costel și soția lui, Monika, s-au repatriat din Germania, unde au locuit imediat după Revoluția din 1989. Au plecat atunci, așa cum au făcut cei mai mulți sași din Sibiu, unii din ei aparținând unor familii mixte, româno-germane. În țara landurilor s-au integrat așa, mai cu răbdare, mai cu frustrare, fiindcă știrile difuzate la televiziunile locale despre România acelor ani nu le erau favorabile. Nemții autohtoni aflau de la televizor că la București se fură, că este mizerie pe străzi, cerșetori, hoți de buzunare. Imaginile cu copiii ținuți în condiții inumane în orfelinatele ceaușiste au oripilat și revoltat întreaga Europă de Vest. La început, familia mixtă Opreapopa a fost privită cu suspiciune. Costel, român de pe Oltul ardelean, nu prea lua asta în seamă, dar soția lui, Monika, urmașă a unor neamuri vechi săsești din Tălmaciu, era intrigată. În cele din urmă, lucrurile au intrat pe un făgaș normal. Suspiciunile s-au risipit. Costel și-a găsit de muncă, a fost șofer, șef de depozit. Monika a preparat în gospodărie, printre alte bunătăți, și o cireșată divină. Locuiau în vârful unui deal, undeva, în sudul Germaniei, la granița cu Austria. Aveau acolo și o mică pescărie. Deveniseră de-ai locului. Pandemia Covid-19 a schimbat însă lumea. Au venit alți patroni, din alte țări, care au aplicat alte reguli. Situația s-a vitregit din nou. Lumea s-a împărțit în vaccinați și ne-vaccinați, frica s-a insinuat în suflete. Costel și Monika au decis să se întoarcă la Tălmaciu. Au făcut câteva drumuri, ca să transporte lucrurile strânse în zeci de ani, unele fiind abandonate. Nu s-au lipsit însă de comoara lui Costel: colecția de pick-up-uri, de radiouri și casetofoane – unele piese rare –, aranjată frumos, într-o încăpere în subsolul casei din Tălmaciu. În fiecare zi, ei coboară în locul sacru, scot sticla cu cireșată din frigider, sorb un păhărel, ascultă muzică ve­che la aparatele vechi, se uită unul la celălalt și se întreabă ce a fost tot acest timp petrecut departe de casă în Germania: un vis continuu sau o sumă de întâmplări reale? În plină reverie, Codița li se alătură, inimoasă, și cere mângâieri. Îi aduce astfel din „ieri” în „azi”. Mai sunt niște gogonele verzi de cules pentru murat, din grădinuța îngrijită de mâinile Monikăi. Costel trebuie să urce cu dubița pe dealul Landskrone și apoi să meargă la vulcanizare să pună cauciucurile pentru iarnă.

Sora cea mare a Branului

Ajungem la cetatea ascunsă, invizibilă de pe autostradă sau de pe șoseaua națională. E camuflată de arbori. Până anul acesta, era înecată în hățișuri, ca un fort părăsit în selva sud-americană. În vară, Tică Lotrean și Costel Opreapopa au făcut lumină în jurul zidurilor, tăind vegetația copleșitoare. Au înființat și un grup de inițiativă locală, ca să lucreze pentru punerea în valoare a cetății construite de sași în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, la ordinul regelui maghiar Ludovic I. „A fost terminată în anul 1370. Este sora mai mare a cetății Bran, finalizată în 1377”, mă asigură Tică, în timp ce înaintăm prin șanțul de apărare, călcând pe frunzele verzi ale saschiului, spre locul de belvedere. În fața noastră se deschide o priveliște superbă: munți, văi, șesul Boiței, cu loturi agricole multicolore și colibe pastorale. În spatele nostru, cetatea, sub ochii noștri, frumusețea asta de peisaj pâclos, îngălbenit de toamnă, sfidat de verdele matur al câtorva pini uriași. Tică este o enciclopedie locală ambulantă. Realmente, dă viață acestor ziduri și locuri. Cetatea a avut rol de apărare, aici, unde Oltul se îndreaptă spre sud, dar și-a pierdut importanța prin secolul al XV-lea. A început să se ruineze, în tăcere. „Unii au furat pietre din ziduri, ca să le folosească în ograda proprie”, îmi spune ghidul cu năduf. O cetate furată… Locul înalt nu a rămas neobservat de firmele de telefonie mobilă. Câteva antene GSM țâșnesc din pământ, deasupra pădurii. În incintă, se află și o stație meteorologică, parcă dezafectată. Măcar aflu, scrisă cu vopsea pe o tablă, altitudinea dealului: 518 m. Tică îmi arată cu mâna un loc înierbat, în pantă, din apropierea stației: „M-am gândit că ar putea fi con­stru­ită acolo o scenă pentru teatru în aer liber”. Locul are un potențial cultural-turistic considerabil. Grupul de inițiativă locală a dat primul bobârnac, dar sunt, desigur, multe lucruri de făcut. De pildă, nu există niciun indicator la șoseaua națională care să-i ghideze pe eventualii vizitatori către cetate. Ar fi util și un panou informativ. Tălmaciul nu mai este traversat acum de șuvoiul neîntrerupt de mașini. Autostrada a preluat traficul rutier aproape integral. Este și mai puțină poluare, și lejeritate în circulația auto. Micul orășel sibian ar putea să tragă foloase din noua situație: să atragă turiști.