• Trăim într-o țară mare, complexă, greu de prins într-o formulă unică. Toate încercările de definire au condus la afirmații aproximative. Mircea Eliade a promovat imaginea unei punți între Occident și Orient, un slogan turistic o prezintă drept „mereu surprinzătoare”. Lipsiți de o definiție unică, ne-am plămădit fiecare o Românie personală. Ce riscăm? •

Supuși dictaturii

Venim, noi, generațiile mature, dintr-o dictatură comunistă care a ținut țara sub talpă, până în Decembrie 1989. Cu excepția unor privilegiați ai regimului ceaușist, care formau nomenclatura, românii au suferit numeroase privațiuni, de la bunuri proprii traiului de zi cu zi, până la valori superioare, cum ar fi libertatea de conștiință și libertatea de exprimare. Eram obligați să gândim și să vorbim așa cum decideau comuniștii din aparatul central de la București. Ei defineau țara, ei fabricau mesajele, cetățenii erau nevoiți să le repete ca niște papagali. Era un slogan, scris în ziare și pe pereții instituțiilor și întreprinderilor: „Partidul, Ceaușescu, România”, ca să rezulte inițialele Partidului Comunist Român. Exista o singură Românie, aceea ticluită de propagandă. Istoria patriei a fost rescrisă, construcțiile prezentate ca mari isprăvi politice, limba română a fost măsluită de cenzură, legăturile cu occidentul strict supravegheate, cultul personalității băgat pe gâtul poporului. În propagandă, totul era bine și frumos, românii trăiau minunat. În realitate, sistemul scârțâia din toate încheieturile. În case era frig și beznă, mâncarea lipsea din magazine, transportul în comun se degradase, poluarea industrială înnegrea azurul patriei, dreptatea umbla cu capul spart. Dar orice critică a politicii partidului sau, pur și simplu, a realității sociale, te putea trimite la pușcărie sau la balamuc. Nu aveai voie să crâcnești. România era așa cum decidea puterea comunistă: o țară cum nu mai găsești alta pe pământ, înfloritoare, cu cetățeni îndestulați, constrânși să aducă zilnic osanale conducătorului iubit. Cum e acum în Coreea de Nord. Nu aveai voie să ai în cap altă Românie. Era un delict, un afront de neiertat. Pentru regimul politic erai un om bolnav, un deviat. În cel mai fericit caz, un visător bun de marginalizat social.

Informare și bună-credință

Eliberarea de sub presiunea ideologică, din păcate, în mod sângeros, în 1989, ne-a permis și nouă, simplilor cetățeni, să ne gândim cum ar trebui să arate România. Adică, să ne plămădim o țară a noastră, potrivită cu aspirațiile noastre. Am primit și un instrument foarte eficient în acest sens: votul. Pentru a spera că țara din mintea noastră va fi transpusă în realitate, intrăm în cabina de vot și punem ștampila pe numele acelor politicieni de la care așteptăm să decidă spre binele nostru. Am avut dezamăgiri… cetățenești, în 35 de ani de democrație, dar suntem mulțumiți, mulți dintre noi, că am intrat, între timp, în clubul select al statelor vestice (Uniunea Europeană, NATO, Spațiul Schengen) și că ne bucurăm încă de rezistența reperelor fundamentale: alegeri libere, pluripartidism, economie de piață, numeroase drepturi și libertăți.    Accesul la bogăția de informații (biblioteci, presă, internet) ne ajută să cunoaștem mai bine țara în care trăim. Ima­ginea ei mentală e mai aproape de complexitatea realității naționale. Fiindcă acest lucru este important: ai în minte o țară a ta, croită după valorile tale, însă trebuie să-i actualizezi mereu ima­ginea, să o îmbogățești, să o apropii cât mai mult de realitatea ei directă. Și asta nu o poți face decât prin informare și bună-credință. Altfel, rămâi cu o ima­gine simplă, datată, expirată, ca un slogan totalitarist.

O nostalgie periculoasă

Citind zilnic articole de presă și comentarii pe rețelele de socializare, am ajuns la concluzia aceasta: sunt mai multe Românii mentale. Greu de acceptat, dar avem destui conaționali care regretă comunismul. Asta relevă un sondaj recent, realizat de INSCOP, în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Comunist (IICCMER): aproape 50% din respondenți consideră că „se trăia mai bine înainte de 1989”. Rezultatul a provocat până și reacția președintelui României, Nicușor Dan, care a explicat: „În opinia mea, principalul motiv pentru care tot mai mulți români idealizează comunismul este dezamăgirea profundă față de clasa politică din ultimele trei decenii. Corupția, lipsa de transparență, promisiunile nerespectate și sentimentul de nedreptate au slăbit încrederea oamenilor în prezent și în viitor”. Este, cu adevărat, îngrijorător pentru destinul țării că jumătate din respondenții unui sondaj au nostalgia comunismului, o ideologie totalitaristă. Ce Românie pot avea ei în minte, dacă tânjesc după un regim care i-a înfometat și umilit? Halucinant este că sunt tineri care idealizează comunismul ceaușist, deși nu au trăit o zi în acele timpuri. Acesta este efectul dezinformării din prezent, derulată pe rețelele de socializare. Și da, este și efectul politicii duse de mulți din conducătorii țării, din guvern, parlament, consilii județene, primării, din companiile de stat. Ei s-au purtat fix ca înaintașii lor din timpul comunismului, ca niște privilegiați. Ei au format ceea ce eu numesc „elita lacomă” a României. Nici nu trebuie să fie neapărat, deși mulți sunt, urmașii genealogici sau ideologici ai nomenclaturii comuniste, așa cum acuză unii. Nu, e de ajuns să aibă aceleași instincte. Dar nu vreau să mă opresc la regimul comunist: și în epocile anterioare am avut hoarde de năimiți care au spoliat poporul. Istoria României e un lung șir de privilegii, o epopee a îmbuibării pe seama celor mulți. E un cod genetic al rapacității care ne traversează epocile, luând diferite chipuri, de la vătafi medievali și venetici fanarioți, la parveniții moderni, din comunism și din democrație. O istorie autohtonă este incompletă fără istoria înavuțirilor ilicite. Parcă e o fatalitate, un cerc vicios: virtuoșii de azi ne scapă de corupți ca să ajungă corupții de mâine! Cu toate acestea, încă sperăm într-un viitor etic. Asta este o altă Românie din capul nostru: o țară cu elite oneste, principiale, care nu se dedulcesc cu mierea puterii. O țară care luptă să se dezbare de năravurile trecutului, de regulă, idealizat cu formula „înainte era mai bine”. Mai e o Românie a prezentului, fără nostalgii, fără aspirații, dacă vreți oportunistă, pe care nu o dezaprob neapărat. Sunt români care nu-și bat capul cu trecutul și cu viitorul, nu au aderențe politice sau ideologice. Iau realitatea așa cum este, cu bune și cu rele, se informează mai degrabă în scop practic, nu pentru a avea o opinie sau o opțiune ­politică.

Riscul major

Este un lucru minunat că există, concomitent, mai multe Românii mentale. Aceasta este o caracteristică a democrației. Nu mai suntem obligați să purtăm în minte o imagine fabricată de un regim politic dictatorial, o țară definită prin câteva cuvinte obligatorii ale puterii. Complexitatea țării se reflectă în aceste Românii mentale. Există însă și riscuri pe acest drum al libertății. În definitiv, pe mine nu mă deranjează că un cetățean duce dorul totalitarismului sau aspiră la un regim politic totalitar. La o discuție purtată față în față, aș afla cât de sinceră este această nostalgie sau aspirație. Mă tem însă că un astfel de sentiment, uneori fabricat de propaganda foarte activă din zilele noastre, tinde să ne împingă într-o lume malignă, care amenință lumea asta fragilă a libertăților noastre. Chiar dacă imaginea mentală a țării e diferită, trăim cu toții în realitatea aceleiași țări, o țară mare, complexă, greu de prins într-o singură formulă. Cel mai mare risc este să ajungem să ne dăm cap în cap, din cauză că România din capul nostru este diferită. Sper să avem destulă minte ca să evităm asta!