Târgul pescăresc organizat, recent, în premieră, în curtea Ministerului Agriculturii de la București, a fost o bună ocazie pentru mine să mai cunosc câțiva piscicultori. În același timp, evenimentul m-a stimulat să fac o documentare asupra sectorului, ca să aflu cum stăm cu producția internă și ce perspective de dezvoltare sunt. În comunism era un slogan care suna așa: „Nicio masă fără pește”. Îndemnul era unul bun, printre atâtea lozinci politice de care se săturase populația. De pește, însă, nu ne săturăm niciodată, fiind și o sursă bună de sănătate.

Un aliment democratic

Simt mirosul de pește pe grătar, imediat ce ies din pasajul de la Universitate, deși târgul este la mai mult de o sută de metri distanță, camuflat între zidurile Ministerului Agriculturii. Probabil, circulă niște curenți de aer în lungul Bulevardului Carol I care preiau aromele și le poartă spre intersecția mare, unde se află statuia lui Ion C. Brătianu. De nu ar fi din bronz, nările marelui om politic liberal ar putea fremăta. Peștele făcea parte și din meniurile mai-marilor țării din secolul al XIX-lea. Era, ca și acum, un aliment democratic, cel puțin anumite specii de largă răspândire.

Cu cât mă apropii mai mult de incinta târgului, izul e mai puternic. Intru pe poarta mare a instituției și descopăr standurile înșirate pe toate laturile, învăluite în fum și aburi. E o vreme rece, de Noiembrie, cu o ploaie măruntă. O vreme ideală pentru pescuit, ar zice unii. Dar mie nu-mi place să pescuiesc. Ador peștele, dar în farfurie. De asta și sunt aici, la târg, unde nu mă pune nimeni să-l prind: mi-l oferă gata prăjit sau fiert. O tânără femeie îmbrăcată în costum popular, cusut cu roșu și negru, învârte pe grătar bucăți mari de crap și chiar mici din carne de pește. Clienții dau năvală, ațâțați de sfârâituri și mirosuri ademenitoare. Îi înțeleg: nu poți rezista ispitei unui loc unde arde un foc și se prepară mâncare.

Botoșani, o forță în piscicultură

Standul aparține S.C. Piscicola S.A. din județul Botoșani. Stau câteva minute de vorbă cu doamna Anda Nistor, director executiv. Au venit la București o echipă mare, șefi și angajați, ca să arate publicului că județul lor este o forță în piscicultură, datorită sumedeniei de iazuri din Câmpia Jijiei. Oferta e generoasă, pe lângă pește fript pe grătar, sub ochii clienților pofticioși se înșiră și borcane cu zacuscă. „Noi creștem și prelucrăm peștele. Îl îngrijim de la stadiul de icre, până la comercializare. Soțul meu este inginer piscicol, el îl crește, eu îl procesez, cu echipa mea. Avem crap, novac, caras, șalău, somn. Icrele le cumpărăm din țară, de la stațiuni de cercetare din Dâmbovița și din Vaslui”. Aflu că încălzirea globală influențează puternic și activitatea piscicolă. Seceta și căldurile extreme provoacă evaporarea apei, încât unele lacuri seacă: „De doi ani ne confruntăm cu aceste probleme. Avem două iazuri mai mici, care ajung să sece, devin loc uscat. Înregistrăm pierderi, chiar dacă luăm măsuri”. Iazurile mari rezistă, însă. Cel de la Drăcșani, rezultat în urma construirii unui baraj, are o suprafață de peste 500 ha. De aici, piscicultorii scot anual 4-600 tone de pește. Tot de la Botoșani a venit și Sabina Atodiresei, care deține împreună cu familia două ferme piscicole: una la Hudești, alta la Podu Iloaiei, aceasta din urmă, în județul Iași. Sloganul este: Bunătăți de la iaz. În vitrină sunt multe borcane cu zacuscă de pește. „Avem făbricuța noastră, unde procesăm numai peștele nostru, crap, sânger, caras, novac. Avem mai multe iazuri, unele în proprietatea noastră, altele închiriate. Iașiul este al doilea județ din țară ca luciu de apă, Botoșaniul este al treilea. Profităm și noi de bogăția asta naturală. Exploatăm cam 1.000 de tone de pește anual. Producem și zacuscă din pește cu ardei copt, cârnăciori din pește, pește afumat, salată de icre, pește marinat, mai multe tipuri de pastă de pește”, mă lămurește Sabina Atodiresei. Clienții se înmulțesc în jurul standului, chiar dacă aici nu e un grătar încins. Borcanele din vitrină, etichetate cu ștaif, șarmul și explicațiile convingătoare ale tinerei de la Botoșani le stârnesc interesul și curiozitatea. Oare ce gust au aceste bunătăți, poposite la București tocmai din nordul țării?

Păstrăvii din câmpie

În apropiere, descopăr standul La Drăgoi, cu mai multe grătare și plite încinse și un ceaun cu ciorbă aburindă, numită storceag, preparată din carne de sturioni. Cele patru specii din apele românești sunt: morunul, nisetrul, păstruga și cega. O femeie cu fes pe cap scufundă po­lonicul în adân­cul ciorbei și servește clienții cu porții puse în recipiente de carton. Prepararea ciorbei a durat o oră și jumătate. Mă servește și pe mine cu o porție, care pică minunat pe vremea asta rece. O sorb cu nesaț: „Sărut mâ­na pentru masă, doamna Drăgoi”. Încălzit, mai fac câțiva pași și trec să-l salut pe Bogdan Mihalache, director de vânzări la Cooperativa „Păstrăvul din Țara Ta”. Acesta este un proiect reușit, pus la cale și gestionat de mai mulți crescători de păstrăv din mai multe locuri din țară. Cooperativa (despre care găsiți detalii în articolul Păstrăvii din Carpați/ Formula AS, 4 Mai 2024) și-a propus să înființeze ferme de păstrăv în apele Mării Negre, demersul este aproape de finalizare, măcar la nivel instituțional. Creșterea păstrăvului s-a extins deja în afara arealului carpatic. Nu mai este exclusiv peștele apelor de munte. O dovedește și afacerea lui Adrian Păun, EdiFish, situată în județul … Giurgiu! Să nu-ți vină să crezi că, în câmpie, aproape de Dunăre, în mai multe iazuri, se mișcă păstrăvi zglobii. Mai mult decât producție de pește proaspăt, Adrian are și o linie de procesare deschisă recent, unde obține diferite produse îmbietoare: zacuscă, icre, pește afumat. „Apa este curată, extrasă din pânza freatică, folosim pentru foraj echipamente olandeze de calitate superioară, top trei la nivel mondial. A fost o provocare pentru noi, ne-am dorit să aducem păstrăvul cât mai aproape de bucureșteni”, mă asigură tânărul antreprenor. Mai încolo, calcanul de la Mama Victorița face furori, chiar dacă prețul e destul de piperat. Băiatul care îl frige pe plită nu mai face față comenzilor. Gătește și încasează. Cine se mai uită la bani, când e topit de poftă?

Nevoiți să importăm

Peștele ajunge pe piață din două surse: crescători și stocuri sălbatice. Tendința este de a spori producția în acvacultură (ferme piscicole) și a reduce exploatarea stocurilor din lacuri naturale, fluvii, mări și oceane. Motivul este unul simplu: stocurile sălbatice sunt în curs de epuizare. Comisia Europeană reglementează drastic această activitate, ca să salveze populațiile de pești care cresc liber, fără grija omului. Deja sunt studii care arată că stocurile de pește din apele europene, inclusiv din Marea Neagră, s-au diminuat vertiginos. În această situație, atât autoritățile europene, cât și cele naționale, sunt preocupate de dezvoltarea acvaculturii, a creșterii peștelui în mod controlat, în incinta unor ferme specializate. Recent, Camera Deputaților a adoptat Legea acvaculturii, al cărei scop este „de a asigura competitivitatea activității de acvacultură, în contextul dezvoltării durabile, şi de a contribui la creşterea economică a spațiului rural”. În ce privește producția de pește din fermele românești, aceasta a ajuns la peste 11.200 t, în 2023, potrivit Eurostat. Nu stăm chiar rău, dar e loc de mai bine. Pentru comparație, Ungaria a produs peste 17.800 t. Puterea europeană incontestabilă în acvacultură este, însă, Spania, cu peste 240.000 t. În ce privește cantitatea de pește din capturi, România a înregistrat aproape 3.300 t, în 2023. Deci, în total, 14.500 t, producție internă. Nici măcar un kilogram de pește per capita! Pentru a acoperi cererea la nivel național, importăm. Piscicultura este un sector cu potențial uriaș în țara noastră, însă se confruntă și cu numeroase piedici. Colaborarea dintre stat și antreprenori le-ar putea îndepărta, spre binele tuturor, inclusiv al nostru, al celor care așteptăm peștele în farfurie.