Români care au reușit
V-am vorbit, în paginile de spiritualitate, despre numeroși preoți de la țară, despre greutățile cu care aceștia se confruntă în parohii sărace, cu oameni tot mai îmbătrâniți, mai bolnavi și mai puțini. Sunt și sate fără preoți, dar și preoți care refuză să slujească în parohii de la țară, tocmai din cauza dificultăților cu care știu că au a se confrunta acolo. De data aceasta, însă, am să vă vorbesc despre o preoteasă dintr-un sat din Apuseni, pentru că ele, preotesele, îngerii fără aripi de lângă fiecare preot, îi ajută pe aceștia neclintit să ne fie nouă, la rândul lor, sprijin, să ne asculte ofurile, să ne poarte păcatele, să ne îndrume pașii ezitanți în încercarea de a ni-i îndrepta pe calea cea dreaptă care duce spre mântuire.
Și nu, nu e deloc întâmplător că povestea unei preotese apare sub genericul „Români care au reușit”, deși aici își au locul, de regulă, poveștile unor oameni care conduc sau au inițiat câte o afacere de succes, bifând, așadar, o reușită profesională demnă de apreciat. În cazul doamnei preotese Emilia Cîrcoană din Presaca Ampoiului, reușita are, însă, un cu totul alt înțeles. Unul de suflet mai degrabă decât unul financiar. O poveste ca o lecție, poate, de a ne alcătui mai atent lista de dorințe, specifică începutului de an.
Tablouri și lumânări parfumate
Presaca Ampoiului e un sat din județul Alba, la intrarea în zona mirifică a Munților Apuseni. Nici foarte mare, nici foarte mic, satul are multe case înșirate de-a lungul drumului ce leagă Alba Iulia de Zlatna, dar și pe câteva văi ce se desprind din acesta. Casa parohială e la drumul principal și, de n-ar avea o plăcuță care să-i ateste identitatea, n-ai deosebi-o cu nimic de toate celelate. Aproape înghițită de zăpezile căzute din abundență în ultimele zile, când apuci să-i treci pragul, ajungi într-o lume plină de culoare și parfum. Pereții sunt tapetați cu tablouri și icoane, mobilierul pare vesel sub florile stilizate ce-l înfrumusețează, aproape nu-i obiect casnic sau de decor să fi rămas neatins de o pensulă înmuiată în culoare. Pe pervazul unei ferestre, o lumânare parfumată umple încăperile cu aromă de sărbătoare, un amestec de portocale, scorțișoară și vin fiert.
La masa din mijlocul camerei celei mari, doamna preoteasă Emilia Cîrcoană încearcă să imortalizeze pe pânză albul anotimpului, căci dorul de zăpadă a fost și aici, printre moți, la fel de mare ca mai peste tot în țară. „M-am apucat de pictură ca să pot lucra de acasă, să nu fie serviciul meu un impediment pentru soțul meu în alegerea parohiei. Așa, putem merge oriunde, putem să ne mutăm, dacă i se cere părintelui să ia în grijă altă parohie, deși ne place tare mult aici și chiar n-am vrea să mai plecăm în altă parte, sunt oameni deosebiți, chiar dacă nu-s foarte mulți”.
Icoane vii
Părintele Liviu Cîrcoană slujește în parohia Presaca Ampoiului doar de vreo patru ani, după ce, aproape zece înainte, i-a păstorit pe sătenii din Glodghilești, județul Hunedoara. „Când am ajuns prima dată acolo să vedem despre ce e vorba, ne-a ieșit în cale un bătrânel plângând că biserica din satul lor tocmai arsese din temelii de vreo două luni. N-am mai ezitat, părintele a zis că-i un semn și că acceptă parohia. Satul acela e mic, izolat, sunt doar o mână de oameni, dar ne-am simțit tare bine. Eu sunt absolventă de Litere și am predat la școala din sat limbile engleză și franceză. E doar școală primară la Glodghilești și, ca să-mi completez veniturile, am început să pictez câte ceva. Alte mame își pun cariera, profesia pe „stop” când li se nasc pruncii, eu abia atunci am început-o, tocmai pentru că ni se născuse primul băiat și trebuia să stau acasă, să am grijă de el. Nici gând să fi reușit să ne descurcăm doar din salariul soțului, care se ducea, în mare parte, tot către biserică, căci începuseră lucrările de reconstrucție a acesteia, și erau drumuri de făcut, probleme de rezolvat”, își amintește doamna preoteasă. Ea însăși s-a născut și a copilărit într-un sat izolat din Apuseni, din comuna Lupșa, și știe că de-acolo vin și dragul de natură, și pasiunea pentru pictură. Nu are studii de specialitate în acest domeniu, dar a căutat mereu să se perfecționeze prin cursuri on-line, ca să înțeleagă mai bine ce înseamnă culorile și desenul. De altfel, adeseori, frumosul ne atrage nu prin perfecțiunea tehnică prin care a fost realizat, ci prin sentimentele pe care le trezește în fiecare dintre noi, atunci când îl avem în față.
De mai bine de un an, Emilia Cîrcoană îi învață pe copiii moților să deprindă și ei câte ceva din tainele picturii, dezvoltându-le astfel talente neștiute și descoperind o modalitate plăcută și relaxantă de a-și petrece timpul liber departe de tehnologia modernă omniprezentă. „Aflând că pictez, multe mame din zonă m-au rugat să le ajut copiii să picteze și ei, fie că aveau talent nativ, fie că își doreau pentru ele măcar două ore «libere» pe săptămână, cât timp pruncii erau preocupați de culori. Și, după ce m-am documentat mai bine, am făcut câteva cursuri în plus”, spune Emilia Cîrcoană. „Nu mi-am propus să fiu profesoară de pictură pentru copii, dar acum mi se pare că e ocupația ideală”.
– Cum decurge un atelier de pictură cu copiii?
– Lucrez individual cu fiecare copil, găsim o imagine de referință și punem muzică ambientală, totul în funcție de preferința copilului. Alegem împreună pânza, culorile, pensulele și celelalte ustensile necesare, apoi trecem la treabă. Copiii sunt fascinați de modul în care, din mâna lor, culorile prind formă pe pânză, prind viață și sens. Toată această experiență îi ajută să-și îmbunătățească răbdarea și perseverența, dar și abilitatea de a depăși provocările cu calm, de a-și exprima emoțiile și creativitatea, de a avea încredere că orice greșeală poate fi îndreptată. Și eu mă descopăr alături de ei, pentru că arta e și terapie. Atelierul meu nu este cel mai dotat din câte există, dar aici copiii găsesc mereu o inimă deschisă spre a-i îndruma în limbajul formelor și al culorilor, prin care ei pot să dea glas sufletului lor curat.
Emilia Cîrcoană pictează și icoane, dar pentru ele e nevoie de rugăciune și liniște. „Icoane lucrez dimineața, când copiii sunt la școală, atunci e liniștea de care am nevoie. Totuși, nu sunt întru totul singură, pentru că atunci când pictez icoane, mă simt întotdeauna ca și când ar mai fi cineva de față. E mult spus că simt o prezență, dar nici singură nu sunt!”, mărturisește doamna preoteasă.
„Câștigul vine pe altă parte!”
Pentru că părintele și fiul cel mare, David, sunt astmatici, ca să le asigure un mediu adecvat, doamna preoteasă s-a apucat să lucreze și lumânări parfumate. Veniturile insuficiente, dar și nesiguranța că ar putea cumpăra lumânări nepotrivite afecțiunii celor doi au dus la decizia de a le confecționa ea însăși, din ceară de albine curată, de la apicultori din zonă. La început, le-a făcut doar pentru uzul familiei, dar n-a durat mult până când le-au vrut și alți prieteni și cunoștințe. „Nu fac cantități mari, dar nici n-au rămas comenzi neonorate, din cele venite în urma postărilor pe rețelele sociale sau direct de la cei care ne cunosc și știu ce fac”. Își valorifică lucrările prin postări pe internet sau cu ajutorul prietenilor care, văzându-le, au recomandat-o și altora, iar o icoană personalizată sau un portret al cuiva drag pot fi oricând un cadou inedit și de neuitat. La fel, și o lumânare parfumată.
Atât în cazul lumânărilor parfumate, cât și al tablourilor, investiția e una însemnată, dar, îmi spune doamna preoteasă, „nu fac nimic pentru profit, pentru că știu foarte bine că profitul, câștigul, are altă formă și vine mereu pe altă parte”. Poate de aceea, lista bucuriilor de care au parte, atât ea, cât și familia sa, e una lungă, după cum îmi mărturisește, iar cea mai mare dintre acestea vine dinspre poveștile care se împlinesc în viața lor, cu rezultate neașteptate și frumoase. „E loc și pentru tristeți?”, întreb. „Sigur, ca orice om, ne plângem și noi mereu de câte ceva. Dar le primim și le privim cu încredere pe toate, pentru că știm că sunt spre binele nostru. Iar dacă acesta e rezultatul, nici nu mai contează cum ai ajuns acolo”.
Sub zăpezile începutului de an, ce-mbracă în alb țara, într-o căsuță din Apuseni, mânuite cu pricepere de preoteasa Emilia Cîrcoană din Presaca Ampoiului, culorile întrupează bucuria vieții. O dovadă în plus că tihna și liniștea sufletească pot fi o altă definiție a reușitei în viață.
