Nu-mi amintesc când am auzit pentru prima dată sunetul tulnicului. E ceva ce-ți aparține fără să știi, un alt fel de a fi tu, de a te dori și a te lăsa îmbrățișat de ceva ce vine de departe, pe căi neștiute, ca să rămână pentru totdeauna, una cu sufletul tău. A fost să-i aflu povestea în urmă cu câțiva ani, când am cunoscut-o pe Mariana Gligor, cea mai cunoscută tulnicăreasă din Apuseni. Între timp, a fost declarată Tezaur Uman Viu UNESCO, iar povestea vieții ei s-a îndemnat s-o spună, într-o carte, cea mai mare dintre nepoatele sale, Crinela Narița, care duce mai departe tradiția cântatului la tulnic.

Chemări de luptă și dragoste

În anii copilăriei, pe Mariana Gligor, tulnicăreasa cea mândră din Țara Moților, tatăl său, cioplitor de ciubere și donițe, o alinta Marița. Când lucra în atelierul de lângă șură, fetița îl însoțea, stând neclintită pe covorul de rumeguș. Iarna, când lumea se îngropa în zăpezi, pitită după sobă, Marița asculta poveștile bărbaţilor cu ţundre din blană de oaie, care veneau să pună ţara la cale, la un păhar de ţuică. Uneori, se abătea pe la ei şi Saveta Petrichii, care ştia ca nimeni alta să cânte din tulnic. Şi să spună povești despre Avram Iancu, și despre război şi despre sărăcie şi despre demnitate. Dar mai ales cânta: ridica-ncet tulnicul spre cer, odată cu sunetul fără de grai omenesc, ce i-a legat, ca un fir nevăzut, pe moţii de pe toate văile Apusenilor, cam de când va fi făcut Dumnezeu, drăguţul, lumea. De-atunci și-a dorit și Marița cea mică să poată și ea să cânte la instrumentul ăsta fermecat, ce pare-a ști să spună povești fără cuvinte.

„Pe vremuri mai vechi, doar bărbații cântau la tulnic. Erau lungi, de trei-patru metri, nu prea le puteau ține femeile în mână. Le foloseau ca să anunțe plecarea la luptă, venirea haitelor de lupi, sau câte un eveniment major din comunitate. Când războaiele au luat viața multor bărbați, femeile au fost nevoite să preia frâiele familiei și și-au asumat responsabilități bărbătești, inclusiv să folosească tulnicul. Dacă bărbații suflau în tulnic oarecum a răzmeriță, când femeile au preluat tradiția, chemarea era la șezătoare sau ca drăguții să iasă la câte o întâlnire secretă. Semnalele de chemare a drăguților se chemau șipote. Poate pentru că erau calde, domoale, așa cum sunt «șipotele» Arieșului, când curge la vale liniștit, în zilele călduroase de vară”.

Viața Marianei Gligor n-a prea fost șipot, mai degrabă viitură, așa cum vin apele învolburate ale Arieșului, când cad ploi multe și malurile râului nu mai îs de-ajuns să-i poată ține-­n matcă curgerea.

„Era foamete mare când eram copil. Aveam numai vreo cinci ani când părinţii au trebuit să mă dea la stăpâni, în Poiana Vadului, care se chema Neagra pe atunci. Zece ani am stat slugă, toată ziua umblam cu vacile pe hat. M-am gândit că s-o sfârși cu slujnicia când o venit vremea de mers la școală, dar n-o fost să fie. Învățătorul se înțălegea bine cu stăpânii mei și nu mă lua la școală numa’ târzâu, în decembrie, când gătam tătă treaba din ogradă, și stăteam până să prindea postul Paștilor, când o luam iar de la capăt”.

Învățător i-a fost Mariței un flăcăuaș ceva mai mare ca ea, împreună cu care păștea vacile. „El m-o-nvăţat socotelile, adunările, scăderile, înmulţirile, împărţirile. Ca să-i plătesc, trebuia să grijesc eu vacile lui. De la el am prins tot, de la învăţător nu prea. El ne bătea una-ntruna, iar cu mine avea ce avea, că eram considerată copil bogat, chiar dacă eram slugă la neamurile părinţilor. D-apăi, și când o aflat tata! Avea o forță cât să scoată din noroi căruța încărcată cu var. Era un bărbat vrednic, cu o forță extraordinară, curajos, nu se temea de nimic. A fost de-ajuns să dea de perete cu ușa școlii”.

„Prin tulnic se ține credința”

– Doamnă Mariana Gligor, la tulnic cum de-ați învățat să cântați?

– Bunicile mele cântau la tulnic, şi mama, iar tata le făurea ca nimeni altul. Cred că aveam vreo nouă-zece ani, când vecina Maria mi-a dat pe mână tulnicul ei, să-nvăț să cânt. Ea cânta în târnaț, în fiecare seară, și mi se părea că nu poate fi nimic mai frumos pe lume ca sunetul acela. Tulnicul e ca o fiinţă vie în inima mea, m-am îndrăgostit de el şi, de când ştiu cânta, nu m-am mai putut lăsa. Prin tulnic se ţin şi credinţa, şi ruga. Tulnicul anunţa când murea cineva în război, tot aşa se făcea chemarea la clacă, la holdă, se anunţa, duminica, când intra preotul în biserică, ca să ştie şi ciobanii de pe câmp, chiar dacă erau prea departe să poată veni şi ei la slujbă. Şi, Doamne, frumos mai era când auzeam tulnicul chemându-ne la biserică, de Înviere! Căci în Postul Paştilor era singura perioadă din an când nu era voie să cântăm la tulnic.

– De unde credeți că vine puterea aceasta a tulnicului, magia care te cuprinde când îl asculți? De ce se spune că are proprietăți tămăduitoare?

– Tulnicul nu se poate face din orice lemn. Bătrânii știau că se face doar din lemn de molid, al cărui trunchi crește drept, fără noduri. Lemnul cel mai bun se găsește pe fulgeriș, pe înălțimi, locuri unde tună și fulgeră mai des, și unde să nu se audă glas de izvor. De-acolo îi vin puterile magice. Copacul este doborât toamna și rămâne pe locul tăierii timp de două luni, pentru a se scurge seva în pământul din care a crescut. Doar iarna se prelucrează, când nu mai e de lucru pe hotar, la coasă, la fân sau la alte cele. După ce este curățat de coajă și cioplit în opt muchii, lemnul mai este lăsat la uscat încă cinci-șase luni, că trebuie să se usuce natural, altfel crapă. Astăzi, au mai rămas doar câțiva meșteri care făuresc tulnice, la Pătrăhăițești-Arieșeni, Vidra și Avram Iancu.

Ciorapi de lână și opinci

Crinela, nepoata cea mare a Marianei Gligor, a prins și ea, în copilărie, ultimele urme ale unor vremuri de poveste. „Erau vremuri când părinții încă își lăsau copiii în grija bunicilor, cât timp ei erau la lucru. Locuiam într-un cartier de case din Câmpeni, un cătun de la periferie, aproape de pădure. Era ca la țară. Îmi amintesc oarecum chiar și de străbunica, nu ne plăcea deloc de ea, săraca, pentru că era o femeie aspră. Asta, pentru că avusese altă creștere, în vremurile ei se nășteau copii mulți, să fie de ajutor în gospodărie, era nevoie să fie severă, ca să-i poată ține în frâu, și în felul ăsta a dus-o toată viața. Încă mai purta costumul popular aproape toată ziua, mereu cânta, cosea, țesea, iar mie mi se părea normal și, în naivitatea mea, mă gândeam că toți fac la fel, că în toate casele se întâmplă astfel. Când a mai trecut timpul, mi-am dat seama cum se-nvârte lumea și ce înseamnă să fi fost crescută într-un astfel de mediu, cât e de important să ai costum popular, ciorapi de lână și opinci. Și, mai ales, să le porți cu mândrie!”, își amintește Crinela. „În vremea copilăriei mele, toată lumea cânta încă la tulnic, ca să comunice de la un cătun la altul. Nu cântau așa, niște sunete, doar ca să se afle în treabă. Comunicau prin tulnic. Noi, copiii, nu aveam nu știu ce jucării, și se întâmpla să mă mai cert cu Nina, sora mea mai mică, pe tulnicul bunicii, jucăria cea mai la îndemână. Apoi, când am mers la școală, la toate serbările, îmbrăcam costumul popular și aveam tulnicul cu mine. La nouă ani am participat la un concurs, «Sus, la moți, la munte», unde am concurat cu veterani ai cântatului la tulnic și, totuși, am obținut locul III. Cu toate acestea, abia pe la 20 și ceva de ani, mi-am dat seama de adevărata valoare a tulnicului și am descoperit tradițiile și obiceiurile moțești”.

De ce s-a întors acasă Crinela Narița?

De câțiva ani, Crinela Narița susține, o dată la doi ani, cursuri de cântat la tulnic, la Centrul de Cultură „Augustin Bena” al județului Alba. Cursanții, nu foarte numeroși, au vârste cuprinse între șapte și 42 de ani. „Nu e tocmai simplu să cânți la tulnic. Fiind un instrument ancestral, tehnica de a cânta s-a păstrat neschimbată. A fost transmisă din generație în generație, pentru că este greu de transcris pe note muzicale. De aceea, ca să reușești să cânți la tulnic, este nevoie de ureche muzicală, de forță pentru a sufla și forță fizică pentru a-l ține ridicat”.

Pentru elevii ei, Crinela Narița îmbracă fiecare lecție la tulnic într-o țesătură de amintiri din propria copilărie.

„Când le-am povestit despre copilăria mea, cei mai mulți m-au privit ciudat, venindu-le greu să creadă că așa s-a trăit când­va și că nu e invenție ceea ce aud. Majoritatea abia dacă știu cum arată ciorapii de lână, necum să-i mai poarte! Le vine greu să creadă că mai trăiesc oameni care să fi trecut prin atâtea. Noi ne jucam cu frunzele, le adunam, cântam la ele, făceam trenulețe și căsuțe din coceni de cucuruz, iar cine ne aude povestind se uită la noi de parcă am fi trăit într-o țară de pe altă lume. Din păcate, copiii și tinerii de azi au pierdut contactul cu România de la țară și cu viața reală. E și vina părinților, că-i rup de rădăcini și-i aruncă, inconștient, în brațele reci ale tehnologiei”.

– Și, totuși, sunt interesați de cursurile de cântat la tulnic…

– Da, dar vin mai mult împinși de părinți, nu pentru că-și doresc ei asta. Generațiile tinere sunt foarte agitate, când se lovesc de greu, renunță, aleg altceva, în speranța că e mai ușor. Nu au motivație, nu au un vis, un scop, o direcție, nici societatea nu te prea ajută, sau te ajută să ajungi unde vrea ea. Standardele societății actuale sunt incorecte și ridicate mult prea sus. Iar părinții nu mai prea sunt conștienți de propria lor responsabilitate în creșterea și educația copiilor, se bazează prea mult pe școală și pe societate, ceea ce nu e în regulă. Cel mai important e să investești timp în copilul tău, și atunci îl poți ține pe o linie normală. Ceea ce considerăm noi că e normal, așa cum am fost noi crescuți, într-un sistem de valori reale, care nu mor niciodată, cu limite și reguli clare, bine definite și, mai ales, de bun-simț.

„În Anglia, îmi era dor de mirosul de șură”

Datorită tulnicului, Crinela a ajuns să călătorească în foarte multe țări și și-a dorit chiar, la un moment dat, să trăiască și ea experiența străinătății…

„Am stat aproape șase ani în Anglia, am plecat când am terminat facultatea. Aveam deja experiența ieșitului din țară, dar voiam să trăiesc acolo, să văd cum e, eram curioasă de alte culturi, de oameni, de religii. Am plecat pentru că voiam să trăiesc și experiența străinătății și am trăit-o, am tras concluzii și așa mi-am întărit credința și am apreciat și mai mult valorile morale cu care am fost crescută.

Când am rămas însărcinată, am simțit, în adâncul sufletului, că nu trebuie să nasc acolo, iar duhovnicii mei, și cel din Anglia, și cel din România, m-au sfătuit la fel, îmi confirmau ceea ce eu simțeam deja. Oricât de greu ar fi, ca la casa ta nu e nicăieri, jumătate din griji se rezolvă la casa ta. De aceea, am și decis că pruncul meu nu trebuie să trăiască într-o țară străină, simțeam că l-aș fi pierdut ca om. Pe măsură ce ar fi crescut, nu ar mai fi știut cine e, care e identitatea lui, care-i sunt rădăcinile. Simțeam că nu e un loc unde s-ar putea regăsi, de-aia am decis să ne întoarcem în țară, dacă nu pleci în viață cu cei șapte ani de-acasă, toată viața vei fi pierdut, dezorientat, debusolat. Și nu voiam asta pentru fiul meu. Lucrurile simple sunt cele care contează și cele care rămân.”

Întoarcerea la rădăcini

– Cum se simte dorul de casă în străinătate? Are miros, o anume imagine?

– Când eram însărcinată, de foarte multe ori îmi apăreau imagini sau stări pe care le aveam din copilărie, cu Apusenii, cu munții, pădurile, îmi era dor de mirosul de balegă, de mirosul de șură. Închideam ochii și vedeam flori de câmp. Toate astea i s-au transmis fiului meu, Darius, care e mereu agitat, cât timp e la oraș, dar se liniștește imediat dacă vede muntele, pădurea. Acum, tocmai a împlinit nouă ani, cântă și el la tulnic de pe la patru ani. Nu i-am impus nimic, l-am lăsat să aleagă dacă vrea și ce vrea. Îi plac tilinca și chitara, care mi-au plăcut și mie toată viața. Bunica a zis că-i vede în el pe toți înaintașii, căci, pe vremea copilăriei ei, la tulnic cântau mai mult ­bărbații.

– Sunetul tulnicului este extraterestru. Ai o stare anume când cânți?

– Atunci când cânt la tulnic, simt că am o legătură directă cu istoria de altădată, simt că vibrez cu eroii Munților Apuseni. Alteori, sunetul mă face să simt că pot să trec dincolo de timp și spațiu, un sentiment nepământean, greu de explicat, dar extrem de intens. Bătrânii știau foarte bine că, datorită vibrației sale, tulnicul poate vindeca anumite boli, și chiar îl foloseau ca atare. Cântecul tulnicului a fost folosit și pentru a liniști vacile cu lapte, la ora mulsului, și a le ajuta să se întoarcă la sălaș, seara. Astăzi, din păcate, sunt tot mai puțini cei care cântă la tulnic. În satele îndepărtate din Munții Apuseni se mai folosește doar pentru a pune pe fugă animalele de pradă sau pentru a ghida oamenii rătăciți în pădure, dacă ajung în zone unde nu este semnal la telefonul mobil.

– Nu-s tocmai ușoare vremurile pe care noi, românii, le trăim acum. Te gândești să mai pleci în străinătate? Din păcate, sunt mulți cei care se gândesc să plece din țară.

– Ce se întâmplă acum în România eu am trăit acum 15 ani, în Anglia. Valorile morale de aici sunt cu totul altele decât cele din străinătate. Am vrut ca pruncul meu să aibă rădăcini puternice. Cu bagajul din copilărie va merge toată viața, și când va da de greu, dacă știe de unde vine și că are pe ce se baza, totul va fi mai ușor.