Români care au reușit

Mai e puțin și străzile orașelor vor fi din nou pline de comercianții de mărțișoare. Oferta e amețitor de bogată, dar dacă ai drag de cineva anume, îți faci timp și cauți, până găsești ceva potrivit. Și ce altceva ar fi mai potrivit, decât un mărțișor creat de cineva cu suflet de artist, care-a trudit la nașterea fiecărui mărțișor?

Pe oricine-aș fi ales drept subiect al articolului de față, știu că sunt mulți alții care-ar fi meritat să le scriu povestea. Mă înclin cu respect în fața talentului și trudei lor, dar povestea pe care vi-o spun e doar a unuia dintre ei. Se numește Andreea Oprean, e din Deva, o artistă cu multiple talente și calificări. Dacă vreți s-o cunoașteți personal și să vă bucurați de mărțișoarele create de ea, o puteți găsi, la sfârșitul lunii Februarie, în zona Pieței Agroalimentare din Deva. Își semnează lucrările ANDO, acronim de care, cu siguranță, vom mai auzi.

Un singur artist, mai multe talente

Andreea are 25 de ani și a crescut de mică într-un mediu artistic, ambii părinți fiind angajați, pe-atunci, ai Teatrului de Revistă din Deva. Încă din clasa a cincea a decis că arta e domeniul în care și ea-și dorește să profeseze, așa că a urmat cursurile Liceului de Arte din Deva. Pe lângă artele plastice, aici a avut ocazia să urmeze și cursuri de pian, a activat și în trupa de teatru a liceului, dar a deprins și tainele sculpturii tradiționale în lemn, cu ajutorul profesorului Mircea Lac, Tezaur Uman Viu. „Am încercat să fac tot ce s-a putut în domeniul artelor, ca să știu să fac de toate. Mi-am luat licența în «Pedagogia artelor plastice şi decorative», la Universitatea din Cluj, am un master în scenografie și unul în management cultural, încă în curs. Făcând atât de multe și știind să mă împart în atâtea direcții, e greu să spun ce fac, concret. Dacă trebuie să fac un spectacol, îl fac, dacă trebuie să regizez, regizez, pictez dacă e nevoie, dar de profesie, acum, sunt scenograf”, precizează Andreea.

Spectacolul de disertație pe care l-a creat, „Reflecție”, pus în scenă la Teatrul de Artă Deva, a fost un succes nesperat. „Am vrut să lucrez cu sufletul oamenilor, pentru că, la licență, am avut ocazia să fac art-terapie, care m-a fascinat. Asta m-a ajutat să mă dezvolt ca om, de aceea am vrut să dau și publicului ocazia de a se regăsi în ceea ce înseamnă un spectacol și o poveste de viață. Fiind spectacolul meu de debut, am vrut să lucrez cu mama (actrița Roxana Olșanschi – n.red.). Am făcut totul, de la regie până la scenografie, lumini, design, absolut totul. A ieșit mai bine decât mă așteptam, sala a fost aproape plină, au fost în sală familia, prietenii, o mulțime de cunoscuți. La final, i-am rugat să-și împărtășească impresiile într-un caiet și a fost extraordinar, am primit felicitări de la cine m-aș fi așteptat mai puțin. Publicul a mai cerut acest spectacol, dar, din păcate, deocamdată nu se poate pune în scenă. Poate vom reuși pe viitor să-l readucem, mai ales că mulți l-au numit terapeutic și și-au exprimat dorința de a-l revedea”.

Tablouri, linguri și agrafe

– Cum ai ajuns, de pe scenă, la a face mărțișoare?

– La începutul anului trecut, m-am gândit cum ar fi să fac și așa ceva, mai ales că în clasa a șaptea, participasem cu colegii la un târg de mărțișoare. Apoi, n-am mai avut timp și am abandonat. Am tatonat puțin terenul, să văd ce se găsește și cu ce idei originale aș putea veni. Am făcut, pe minișevalete, tablouri cu flori, peisaje, animale, ches­tii simpatice.

– Cum ți s-a părut experiența de anul trecut?

– Mi-a plăcut foarte mult, prietenii m-au susținut, rezervasem locul pentru patru zile, dar a doua zi n-am mai avut ce să vând. A fost o surpriză plăcută. Acum, m-am apucat de lucru încă din August, oamenii mă sună deja, trag tare ca să nu-i dezamăgesc pe cei care vor mărțișoare făcute de mine.

– Care-ți sunt cele mai dragi mărțișoare?

– E greu de spus. Am făcut felicitări cu flori uscate, pe care am pus citate motivaționale, cum ar fi „Fericirea începe atunci când te iubești pe tine”. Ideea mea e să-i fac pe oameni să se gândească ceva mai mult la ei înșiși, la sufletul lor, să nu se mai focuseze atât de mult pe problemele cotidiene, pe aspectele negative ale vieții. Ar trebui să nu vedem doar răul, ci să încercăm să aflăm fiecare care e rostul și sensul vieții noastre pe acest pământ.

Am făcut și niște linguri de lemn pictate, nu avea nimeni așa ceva. Eu am gândit că mărțișorul nu trebuie să fie neapărat de purtat la piept un timp limitat, ci poate fi și un obiect de decor, să-l păstrezi și în restul anului. Am făcut magneți de frigider, agrafe, tablouri micuțe. Multora li s-a părut interesant să ofere drept mărțișor un obiect de ­decor.

– Sunt scumpe mărțișoarele tale?

– Depinde ce înțelege fiecare prin scump. Mulți comentează că sunt scumpe, dar eu nu lucrez pe bandă, nu fac mărțișoare de serie. Pot lucra și câteva ore la un singur mărțișor, care e unicat, e mult să dai pe el 20 de lei? Nu repet modelele, pot să mai fac unul sau mai multe, dar nu vor fi nicidecum identice.

„Vreau să fac ceva acasă, la Deva”

– Ce planuri de viitor ai?

– Am multe, să vedem care se concretizează. Vreau să profesez în domeniul teatrului, e prima iubire, dar e foarte greu să intri în industria asta. Vreau să fac ceva acasă, la Deva. Aici a fost, acum 20 și ceva de ani, un nivel înalt de cultură, dar, cu timpul, s-au degradat anumite aspecte și am pierdut conexiunile cu alte zone ale țării. Am observat că suntem foarte mulți tineri care am terminat sau terminăm studii de management cultural, aș vrea să fac echipă cu ei, să implicăm și Liceul de artă și celelalte licee, să revigorăm cultura deveană. E evident că, pe mine și pe prietenii mei, care am avut ocazia să facem voluntariat la teatru, ne-a ajutat foarte mult sfera asta. Dacă erau persoane care îna­inte nu erau neapărat interesate de teatru, acum mă întreabă când mai mergem la teatru, ce piesă se mai joacă, și avem ulterior niște discuții foarte interesante. Mă bucur că măcar pe prietenii mei am reușit să-i atrag de această parte a culturii, dar vreau să dezvolt și la nivelul următoarelor generații comunitatea deveană.

Cât eram în liceu, eu îi informam, eu duceam afișe, le lipeam, și doar așa organizam grupuri să mergem la teatru, dar nu erau deloc implicați nici profesorii, nici elevii. Nu e în regulă, pentru un liceu care pregătește viitori artiști! Trebuie o deschidere mai amplă, pentru că arta nu înseamnă doar ce e clasic, cum suntem învățați în liceu, asta e doar baza, de acolo e încă mult de muncă. Arta nu înseamnă doar frumos, înseamnă concept, înseamnă o emoție pe care o transmiți celorlalți.

– Ce șanse crezi că are, în vremurile astea, un om de artă?

– Va fi ca și până acum, o luptă continuă. Cred că iubirea pentru frumos, artă și suflet ne va salva cumva. Trebuie să încercăm mereu să găsim un echilibru între ce să bagi în gură și ceea ce-ți bucură sufletul. Așa am și fost crescută. Nu erau cine știe ce bani în casă, dar am încercat mereu să facem alt­ceva pe lângă, am mers la petreceri pentru copii, am făcut pictură pe față, handmade, mereu am făcut ceva din ce știam. De când a apărut inteligența artificială, tot mai mulți vor lucruri unicat, și nu doar marfă oarecare, ceea ce e îmbucurător. Oamenii se simt foarte bine când primesc ceva personal, când știu că te-ai gândit exact la ei. Când am făcut tablouri personalizate, m-am bucurat că munca mea bucură pe cineva, iar cei care le-au primit s-au bucurat că au primit ceva aparte. Cred că asta înseamnă, de fapt, arta, în oricare dintre formele ei: să bucure, să pună pe gânduri, să trezească o emoție, să nu te lase indiferent.