• Brăila ar fi fost odinioară un județ de târle. Multe din satele și comunele lui s-ar fi format datorită ciobanilor, stabiliți cu familiile pe șesul întins cât vezi cu ochii spre Dunăre. În jurul vechiului târg muntenesc s-a format și raiaua turcească, în care carnea de oaie ocupa centrul bucătăriei otomane. Păstorii valahi au răspuns prompt cererii musulmane. Realitățile agropastorale și comerciale sunt prezente și azi •

Plec de dimineață, de la un hotel construit în timpul regimului comunist, dar reamenajat după reguli capitaliste. E curat, frumos, funcțional, bine că nu a fost lăsat să se ruineze, ca alte clădiri. Brăila, orașul dunărean, s-a dezmorțit deja, străzile și bulevardele sunt circulate. Muncitorimea nu se mai revarsă însă ca în perioada ceaușistă, în valuri ca ale fluviului, spre fabricile și uzinele care fumegau zi și noapte. Multe unități industriale care nu au mai făcut față noilor realități economice au fost închise, iar muncitorii, disponibilizați. Unii au plecat în alte orașe sau în alte țări. Au apărut ocupații profesionale noi: IT, telecomunicații GSM, design, comerț etc. Industria de altădată o fi regresat, dar pe străzi sunt mai multe autoturisme, oamenii mai bine îmbrăcați, magazinele pline cu mărfuri, iar prin cartiere descoperi sumedenie de case și vile noi sau, cel puțin, modernizate. În prezent, în Brăila, sunt active numeroase fabrici cu o importantă producție industrială. E lipsit de bună credință sau pur și simplu dezinformat cine afirmă că industria a dispărut. Produsele sunt chiar mai bune, mai competitive pe piață.

Părăsesc curând zona urbană și mă angajez pe o șosea întinsă de-a lungul câmpiei, cu marginile obturate de pâclă. Peisajul brun și galben cedează, din loc în loc, verdelui cerealier: tarlale cu grâu de toamnă, răsărit de o palmă, ca iarba gazonului anglo-saxon. Casele și gospodăriile satelor pe care le parcurg dau de înțeles că locuitorii beneficiază de apropierea orașului. Canalele betonate, străzile asfaltate indică investiții edilitare recente. S-a schimbat țara, și unii aproape că nici nu observă.

Iureșul vânzării

În satul Muchea e fierbere mare. A venit de la Constanța un camion imens, ca să fie încărcați berbecii de prin târlele localnicilor. Animalele urmează să fie transportate într-o fermă de îngrășare. După ce vor fi bine hrănite, vor fi livrate în țări ca Iordania, Arabia Saudită, Liban, Israel. E un circuit agro-comercial aparent simplu, dar care presupune multă muncă, multe griji și negocieri, până când banii intră în conturi. Camionul e oprit pe șoseaua îngustă, asfaltată, cândva o uliță prăfuită. Șoferul supraveghează cântarul și notează date într-un caiet. Mai mulți tineri aduc berbecuții dintr-un saivan mare, ridicat undeva în spatele gospodăriei, spre câmp. Au pus niște garduri, ca să facă un culoar până la camion. Ajung și eu sub acoperișul saivanului. Berbecii, toți de culoare albă, sunt împinși din țarcuri, prin porțile deschise, spre culoarul amenajat ad-hoc. Tinerii strigă, fluieră, șuieră. Berbecii behăie, e un vacarm asurzitor. Totul e mișcare și zgomot. Numai cei doi măgăruși stau cuminți, în cel mai îndepărtat colț al saivanului, convinși că ei nu fac obiectul tranzacției de astăzi. De obicei, măgarii umblă cu oile, dar nu și în camioanele care transportă berbeci spre fermele de îngrășare. Cocoșul din vârful unui balot de paie și-a înghițit limba și și-a sudat ciocul: e mut de-a binelea, nu cârâie nimic. Îi lasă pe mițoși să-și exprime jalea, plecați pe drumul fără întoarcere. Odată cu ultimul berbec cântărit și urcat în camion, liniștea patriarhală a satului își reintră în drepturi. Camionul pornește mai întâi lent, apoi cu viteză mai mare spre șoseaua națională. Animalele vor ajunge, finalmente, în lumea musulmană. Fix ca acum două-trei secole, când Brăila era raia turcească și păstorii valahi își așezau târlele pe șesul din apropiere. Ca să răspundă prompt cererii otomane.

O familie de păstori

Claudiu și Gabriela Picoiu cresc patru copii (trei băieți și o fată) și câteva sute de oi. Au construit de la zero o casă modernă și o brânzărie. Plus un saivan ridicat în apropiere. „Tata a avut oi, are și acum turma lui. Am copilărit printre oi. Mai târziu, am avut oile mele. Am început cu rasa noastră, Țurcana, apoi am cumpărat oi din rasa Lacaune, o rasă franțuzească. E mai productivă, și la carne, și la lapte. Deseori, mamele fată doi miei”, îmi prezintă Claudiu evoluția afacerii lui. Soția a învățat din mers treburile de la stână. Ea prepară brânzeturile, vândute apoi unor clienți din sat sau chiar din Brăila. Producerea brânzeturilor este înregistrată la Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA). Asta presupune respectarea normelor de igienă, de păstrare și de trasabilitate. Gust dintr-o felie de brânză oferită pe farfurie. Marfă de calitate, ca să zic așa. E produsul final al unui proces care începe cu diminețile când oile sunt scoase la pășune pe șesul acesta întins între Dunăre și Siret. Livrează ei berbeci pentru piața arabă, dar brânza albă, gustoasă, o vând aici, în țară. Mai departe e treaba clienților dacă o combină cu roșii românești sau cu roșii turcești. Da, nu mai suntem vasali Porții Otomane, dar suntem cea mai mare piață din Uniunea Europeană pentru roșiile turcești! Avem însă oi (peste 10 milioane de capete), și familia Picoiu din Muchea Brăilei se numără printre bravii noștri păstori. Vorbind noi despre una, alta, sosesc și copiii de la școală: Maria, Andrei, Ștefan și Cristian. Aflu că l-au poreclit Aiurilă pe unul din măgăruși, care a și dezertat într-o zi, din dor de ducă, dar a fost recuperat și adus acasă, între oi. Turma cea mare stă în câmp, în afara satului, până în perioada fătărilor, de Sărbători. Atunci sunt cele mai solicitante zile. Fermierii trebuie să stea de veghe, să ajute oile să fete. Mereu e de muncă la ferma de oi. Claudiu, de-a lungul anului, strânge numeroase nopți petrecute în cojoc, sub cerul liber. Aici nu sunt urși, dar oile sunt atacate de lupi și de șacali. Uneori, mai vin și prădători în două picioare. S-a întâmplat și pe la alte stâne.

Cu ochii pe Algeria

Sectorul creșterii ovinelor este unul din cele mai active și bine dezvoltate din agricultura României. Anul trecut, valoarea exporturilor pe piețele din afara Uniunii Europene a atins un nou nivel record, de aproape 250 de milioane de euro. Cele mai importante trei piețe sunt Iordania, Arabia Saudită și Algeria. Acum două-trei sute de ani vindeam oi la Istanbul, acum expediem în toată lumea islamică. La începutul acestui an, am descoperit în statisticile europene un recul al vânzărilor de ovine vii pe piețele terțe, față de începutul anului 2025. În intervalul 1 Ianuarie-15 Februarie, vânzările au fost de 6.814 t, cu o valoare financiară de 25.882.186 euro. Anul trecut, în același interval, cantitatea a fost de 10.360 t, cu o valoare financiară de 35.466.028 euro. A crescut, în schimb, prețul de vânzare: 3,80 euro/kg, față de 3,42 euro/kg. O explicație a regresului cantitativ și valoric la început de an mi-a fost furnizată de președintele Uniunii Oierilor din România, Maniu Vonica: „Exporturile au scăzut pentru că toți marii comercianți așteaptă, cu complexele de îngrășare pline, finalizarea acordului cu Algeria! Cum va fi «bătut în cuie», o să plece vapor după vapor! Algeria intenționează să cumpere în perioada imediat următoare 700.000-800.000 de capete de ovine, pentru sărbătoarea Eidului (27-28 Mai, n.m.). Marfă la 40-60 kg. Nu știu dacă mai este atâta marfă mare câtă vor ei! Îi așteaptă toată lumea, pentru că și prețul este un pic mai bun și plata o fac imediat! Comerțul la ei se face prin statul algerian”. Așadar, toată lumea stă cu ochii pe Algeria. Cu precizarea că în cea de-a doua parte a anului, țara nord-africană încetează să mai cumpere oi vii. Ne orientăm atunci spre ceilalți mari clienți.