• După un lung periplu prin lume, pe la festivaluri de film, din Siberia în Argentina, „Ultima transhumanță” ajunge în luna Aprilie și pe marile ecrane din România. Un proiect desfășurat pe o perioadă de 20 de ani, pornit ca expoziție de fotografie și apoi ca album, continuat într-un film documentar ce urmărește viața ciobanilor din mai multe țări •

„Ciobanii au o putere pe care noi, orășenii, nu o bănuim”

– Ce reacții a stârnit filmul tău la proiecțiile din străinătate?

– Dacă aș fi știut de la început ce înseamnă finanțarea și munca de postprocesare, probabil nu aș fi pornit filmul, dar, pe de altă parte, dacă aș fi bănuit darurile ce au venit împreună cu el, aș fi făcut la fel de o sută de ori. Filmul a umblat mult în circuitul festivalier, a luat și premii la festivaluri mici, între care cel din Argentina. Afișul festivalului prezenta un cioban care bea un mate, un soi de ceai specific sud-american, dintr-un recipient special. Când am văzut acel afiș, cu ciobanul pe platourile lor infinite, printre animale, bând mate, mi-am zis că vreau să ajung și eu acolo. Am găsit bani de avion, m-au primit bucuroși, mi-au dat și un premiu pentru cel mai bun lung metraj și, în prima seară după o călătorie de 24 de ore, am participat la proiecție și la sesiunea de întrebări și răspunsuri. În acea zonă, Malargue, se practică oieritul, iar surpriza a fost că la proiecție au venit mulți ciobani, care au rămas apoi în sală la discuțiile ce au durat neobișnuit de mult, 40 de minute. Au zis „Noi credeam că e rău la noi, dar uite că e mai bine decât la voi!”. Se refereau la condițiile dure de viață. Apoi am ajuns sus, pe platouri, să văd ciobanii cu ochii mei bând mate, și toată călătoria a însemnat încă un cadou pe care l-am primit prin acest film. O bucurie a fost să văd că și în Franța, în Spania, pe unde am mers cu filmul, publicul a rezonat cu el.

– Înainte de a călători cu filmul în festivaluri, ai umblat pas cu pas alături de ciobani din mai multe țări. Dincolo de condițiile grele, de specificul meseriei, ai descoperit ce anume îi leagă pe ciobanii de pe diferite meleaguri?

– Da, categoric, există o trăsătură comună. Am să răspund cu un citat al unui fotograf italian, pe care am avut bucuria să îl intervievez, autor a două albume în anii ’70, despre viața ciobanilor. Mi-a spus: „Ca să fii cioban, trebuie să fii sălbatic!” Bun, trăim alte vremuri față de acum 50-100-500 de ani și poate nu trebuie să mai fii chiar atât de sălbatic. Dar dacă nu ești un pic sălbatic, nu ai cum să fii cioban, să reziști. Toți ciobanii pe care i-am întâlnit aveau și latura asta, ceea ce noi, la oraș, numim sălbăticie. O altă legătură cu natura, cu oile lor, cu celelalte animale, lupi, urși, câini, măgari. O putere pe care nu o bănuiam. Nu doar una fizică, de care ai nevoie ca să iei o oaie pe sus sau să reziști în viscol, dar și capacitatea de a negocia cu oamenii, traversarea unor ținuturi pe care aceștia sunt proprietari, de a cunoaște drumurile atât de bine încât să le poți străbate în cea mai adâncă noapte, cu sute de oi, fără să vezi mai nimic. Ciobanii nu doar că știu să doftoricească oile, dar le fac și operații pe creier. Când mi-au zis asta, am crezut că oamenii ăștia care mi-au spus întotdeauna adevărul, au început să mă mintă. Dar am vorbit cu un veterinar care mi-a spus că da, așa este, ciobanii fac operații la care el nu s-ar încumeta, au niște resurse, niște puteri total nebănuite. De multe ori spunem „cioban”, așa, în derâdere, dar pe mine, ca orășean, aceste puteri mă fac să fiu smerit în fața lor. Ei sunt conștienți de această forță care-i face diferiți de noi. Nu este vorba de o sălbăticie cu sens negativ, ci de, așa cum ni se spunea la școală, „comuniunea omului cu natura”, la modul cel mai sincer și practic.

„Ceasul transhumanței se oprește cu fiecare familie care nu mai pleacă la drum”

– Tu, bucureșteanul, cum ai intrat în ritmul lor, cum ai perceput drumul la pas, în toate anotimpurile, cum se vede lumea călătorind cu ciobanii?

– Mai întâi, prin 2007-2008, am mers de vreo 12 ori la o familie din Jina. Lucrând acum la arhivarea fotografiilor mele de la începutul anilor `90, găsesc ici-colo imagini cu ciobani, dar abia atunci, la mijlocul anilor 2000, am intrat serios în acest subiect. Pentru mine a fost aproape ca o excursie pe altă planetă să plec la drum cu ei. Îmi amintesc ziua primei plecări, 15 August. Ne-am întors de la biserică, mi-am pus în căruță lucrurile din mașină, exagerat de multe lucruri, și am mers până la stâna de vară vreo 2 ore, în frig, ploaie mocănească. Mi-au dat un cojoc, dar nu știam să-l pun pe mine, așa că s-a îngreunat foarte tare și nici nu m-a ferit de udătură. Când am ajuns, am sărit din căruță, noroiul mi-a ajuns până la genunchi, câinii au sărit la mine lătrând foarte agresiv. Prin țările pe unde am umblat, de departe cei mai agresivi câini sunt cei ai ciobanilor români, pentru că noi avem cea mai mare populație de urși și de lupi. Evident, dacă apără de lupi și urși, apără și de ciudați din ăștia, care vin să facă fotografii la oi. În plus, oile, care au o memorie foarte bună a fețelor umane și nu mă cunoșteau, au luat-o la fugă. Așadar, în prima zi, totul a fost împotriva demersului meu. Spre seară, ciobanii m-au lăsat să dorm pe o laviță în coliba de vară, un fel de cinci stele, căci ei dorm afară, în caz că apare lupul sau ursul, să sară imediat. După câteva luni, comoditatea, obișnuința de orășean s-au mai estompat și am dormit cu ei sub cerul liber. În condițiile în care dormi, mănânci alături de ei, doar ei și cu tine, fără echipă de filmare, ai o relație firească, directă. Dezavantajele tehnice ce apar în absența unei echipe au avut acest revers al medaliei. La stâna de vară, activitățile se repetau zi de zi, diminețile și serile erau mai interesante de filmat, în rest, să privești 12 ore cum pasc oile putea fi foarte plictisitor. Mă urcam pe un deal și citeam. Câinii se obișnuiseră cu mine, dar când coboram, iarăși săreau la mine, nu înțelegeam ce se întâmplă și îi auzeam pe ciobani strigând: „Dă-ți jos ochelarii de soare!”. Oricât mă acomodam, tot făceam greșeli. Apoi, când chiar am pornit la drum cu ei, am trăit experiențe pentru care credeam că nu sunt pregătit, dar uite că le-am făcut față. Să străbat păduri și câmpuri în beznă, să dorm pe zăpadă, iarna, sub cerul liber. Iarna ei asta fac, merg cât pot, apoi se culcă pe zăpadă, lângă un foc. Mi-am băgat sacul de dormit în cojocul dat de ei și am dormit, mi-a fost bine. Doar că mi-am lăsat bocancii afară și au înghețat. Altă greșeală.

– În prezentarea filmului ai scris: „Drumul ciobanilor măsoară timpul și spațiul, cu instrumente pe care noi le-am uitat. Ceasul transhumanței, care ticăie de mii de ani, se oprește cu fiecare familie care alege să nu mai meargă la drum”. Oare cum se simt cei care aleg să nu mai doarmă sub stele, cum își liniștesc acest ceas interior, care ticăie de generații și generații în familiile lor?

– Cred că au mai rămas doar cinci familii în România care mai pornesc la drum cu oile. Pentru restul, putem constata o formă admirabilă de adaptare. Cei mai bătrâni, care mi-au povestit cum era la drum acum 40-50, chiar 60 de ani, au murit, iar cei tineri nu au apucat să meargă atât de mult încât să devină dependenți. S-au găsit alte soluții, mai practice, în ton cu timpurile. Unii străbat în continuare aceste distanțe de sute de kilometri, dar nu pe jos, ci încarcă animalele în camioane. Astfel, se mai diminuează și din acea forță a ciobanilor de care am vorbit, și din bunăstarea oilor, care nu mai fac atâta mișcare, nu mai au dieta așa variată, nu mai împrăștie semințe, biodiversitatea scade și ea. Poate și laptele era mai bun, mai hrănitor. Unele lucruri se pierd în această adaptare la timpurile recente, între care și acea sălbăticie a ciobanilor, relație a omului cu natura.