• Pentru cei mai mulți dintre noi, ca efect al lecturilor din adolescență, tătarii au rămas acei războinici care năvăleau pe cai iuți, din stepele răsăritene, și treceau prin foc și sabie satele românești. Luau cu ei mulți robi și se retrăgeau apoi în adâncul impenetrabil al câmpiilor din nordul Mării Negre. Imaginea aceasta a devenit un clișeu colectiv, asociat urgiei și groazei. Acele timpuri au trecut și, în prezent, tătarii sunt una din numeroasele etnii din Dobrogea. Oameni pașnici, care se străduiesc să-și păstreze comunitatea vie, să facă parte din lumea modernă și, totodată, să salveze un strop din tradițiile culturale și culinare •

Tărâmul elicelor

Satul Râmnicul de Jos, comuna Cogealac, județul Constanța. Ajung aici după un drum parcurs din comuna Baia, peste dealuri golașe, din spinarea cărora răsar, cu sutele, turbine eoliene. Vântul puternic face elicele să se învârtă vârtos. Mă și gândesc dacă nu cumva se vor desprinde de pământ, ridicând în văzduh și bucăți din relieful acesta blând, cu arături și pășuni, învăluit în lumina de Martie. Eolienele rămân însă pe loc, transformă vântul în energie electrică. Vântul care mii de ani a pus în mișcare corăbiile pe marea aflată în apropiere și morile de vânt dobrogene. Acum, a primit o nouă utilitate: produce sute, uneori peste o mie de megawați, în fiecare zi, la nivel național. Parcurile eoliene au schimbat și peisajul natural al Dobrogei de Nord. Linia orizontului este împunsă de verticala acestor centrale. În mijlocul satului, chiar la șoseaua care-l traversează, se ridică, întocmai ca turnurile masive ale unei cetăți, două silozuri de cereale. Sunt cele mai înalte construcții din sat. Pe laturile platformei de beton care ar putea găzdui o competiție sportivă se înșiră mașini și utilaje agricole. Câțiva muncitori meșteresc la un tractor. Din clădirea de birouri – orice fermă mare din sectorul vegetal are o clădire de birouri – coboară gazda: Aidin Ali. Fermierul mă invită înăuntru, la etaj. Urcăm scările urmați de câinele lui, din rasa Akita american. E de povestit!

Invazii și deportări

Înaintașii lui Aidin învățau, cu sute de ani în urmă, să călărească pe caii lor de foc, să tragă cu arcul și să trăiască o viață aspră, plină de primejdii. Tătarul modern din Constanța s-a inițiat însă în tainele ingineriei, la București, unde a absolvit Facultatea de Electrotehnică. Revoluția din 1989 l-a prins chiar la jumătatea studiilor. Puțin a lipsit să rămână în Capitală, după ce s-a văzut cu diploma de inginer în mână. Căzuse comunismul, se deschideau noi perspective. Legăturile cu Dobrogea natală au fost însă mai puternice: tatăl lui deschisese un restaurant și avea nevoie de ajutor. I-a folosit munca asta nouă: tânărul a prins gustul afacerilor. Apoi, s-a ivit ocazia să ajungă în Statele Unite și nu a refuzat. După vreo cinci ani, iată-l vânzând pe piața noastră aparatură și scaune pentru cabinete stomatologice! Ulterior, s-a lansat într-o afacere agricolă, cu un investitor din Turcia, specializat, în țara lui, în industria citricelor: „Bunicul partenerului meu de afaceri a fost ministru al Agriculturii în vremea lui Atatürk ( Mustafa Kemal Atatürk, primul președinte al Turciei moderne, 1923 – 1938, n.m. ). Ei cultivă citrice din tată în fiu. Lucrează vreo 400 de hectare”. În Dobrogea, însă, omul de afaceri turc a ținut să investească în cultura de cereale și oleaginoase. Așa a apărut în lista firmelor constănțene Fruitville Group, care lucrează (în proprietate și în arendă) terenuri în mai multe localități, inclusiv în Delta Dunării. Aidin este acum unul din fermierii cunoscuți în zonă. Dar înainte de toate, este membru al comunității tătărești, care mai numără vreo 20.000 de suflete. „Mai cu seamă în sate s-a împuținat populația de etnie tătară. Odinioară, erau sate întregi locuite de tătari. Mulți s-au mutat la oraș, în Constanța și Medgidia. S-au și mixat cu românii, urmașii nu se mai declară tătari. Dar în familie vorbim limba noastră maternă. Eu am învățat-o acasă. Limba română am deprins-o pe stradă, cu copiii vecinilor”, îmi explică interlocutorul meu. Istoria tătarilor din Dobrogea este una veche, dar ei nu au avut aici o organizare statală proprie, ținutul dintre Dunăre și Marea Nea­gră fiind, secole de-a rândul, până în 1878, sub stăpânire otomană. Războinicii stepelor nord-pontice au năvălit pentru prima oară în Europa, inclusiv în Transilvania, în 1241. Invazia este denumită „mongolo-tătară” și a avut loc în epoca de glorie inițiată mai devreme de temutul lider militar mongol Genghis Han, mort în 1227. Pe la jumătatea secolului al XIII-lea, s-ar fi stabilit în Dobrogea peste 10.000 tătari. Ei au continuat să colonizeze regiunea și în secolele următoare, sub Semilună, fiindcă, între timp, adoptaseră religia musulmană. După destrămarea imperiului clădit de Genghis Han, s-a format primul stat tătăresc: Hoarda de Aur. Apoi au apărut mai multe hanate, printre care și Hanatul Crimeii, cel mai puternic dintre toate. În 1783, hanatul a fost anexat de împărăteasa Ecaterina a II-a. Este momentul când tătarii ies din istorie. „Imediat după această anexare, a început un proces de rusificare a peninsulei. Pe lângă politicile de colonizare, ca urmare a măsurilor luate de autoritățile țariste, tătarii crimeeni au fost nevoiți să emigreze în masă”, notează istoricul Amir Abduraman, pe site-ul casamariinegre.ro. În 1917, după căderea țarismului, au reușit să își întemeieze o republică autonomă, desființată, însă, un an mai târziu. Cei rămași în peninsulă au fost deportați de Stalin, în Siberia. Supraviețuitorii și urmașii lor s-au reîntors acasă, mai ales după căderea U.R.S.S-ului, în 1991. După anexarea Crimeii, de regimul Putin, în 2014, tătarii crimeeni au intrat într-o nouă epocă a restriștilor.

Industria năutului

Tătarii s-au risipit în toate cele patru colțuri ale lumii. Mulți și-au găsit refugiul în Turcia, țară musulmană. Aidin a făcut câteva vizite în Crimeea, îna­inte de 2014: „Mulți tătari din lume s-au restabilit acolo după destrămarea Uniunii Sovietice. Au venit și în România, am fost și noi la ei. Ne înțelegem între noi. După 2014, au plecat din nou. Unii au venit și aici, în Dobrogea. Sărbătoarea noastră națională este în 13 Decembrie. Aniversăm înființarea Republicii Autonome din 1917, care a rezistat însă puțin. La 18 Mai, comemorăm genocidul săvârșit de Stalin prin deportarea tătarilor din Crimeea”. Au provocat ei suferință de-a lungul veacurilor, dar au și îndurat persecuții. Istoria nu le-a rămas datoare. Aidin e antreprenor, investește într-o fermă din sectorul vegetal. La birou, caută soluții pentru bunul mers al afacerii agricole. În viața privată, respectă regulile religiei musulmane, cum ar fi posturile care preced marile sărbători: Ramazan Bayram și Kurban Bayram. E un membru al comunității tătarilor din Dobrogea, dar și un fermier modern. Nu lipsesc de pe masă mâncărurile tradiționale, pe bază de carne de oaie sau de vită, cum ar fi șuberek-ul, tatar ași și sosurile de iaurt cu usturoi. Tătarii păstrează cu sfințenie aceste produse gastronomice, cu valoare identitară. Apa în câmp lipsește însă, în anumite zone, în verile secetoase, și recoltele devin incerte. „Am forat un puț la adâncimea de 600 m și nu am dat de apă. Am adus pentru asta utilaje speciale din Turcia. Geologia locului este formată dintr-un strat de șisturi verzi foarte gros, fără pânză freatică. În alt loc, am săpat alte puțuri, dar ne-am trezit că a secat apa din fântâni. Numai la terenurile din satul Poiana avem apă, dintr-un canal gestionat de stat”. Compania Fruitville Group investește de câțiva ani în industria năutului, o plantă leguminoasă din Asia Mică. Din tarlale, boabele de năut ajung, în final, pe raftul magazinelor. În Dobrogea, o comunitate etnică, a tătarilor, se străduiește să supraviețuiască. Să fie modernă, dar să salveze și un strop din tradițiile sale. Ca noi toți!