Anul trecut, în luna mai, soțul meu a decedat, după o lungă și grea suferință. Moartea lui ne-a aruncat în cea mai neagră deznădejde. Umblam năucă prin casă așteptând să se deschidă ușa și să apară. Deși știam că este imposibil, speram ca o nebună că se va întoarce înapoi, în viața noastră. Nu puteam sta nici în casă, dar nici pe străzi nu puteam umbla. Așteptam cu disperare să se sfârșească lungul drum al zilei către noapte, pentru a-l putea visa.
Dar în tot cenușiul vieții mele a apărut pe neașteptate o luminiță. S-a întâmplat, pur și simplu, o minune. Într-o seară, fiica mea a venit acasă strângând la piept un ghemotoc maroniu. Era un pui de birmaneză de numai o lună, cu niște ochișori albaștri, care implorau dragoste. M-am apropiat cu o oarecare reținere și am privit-o, nefiind convinsă că o voi accepta. Dar fiica mea mi-a pus-o în brațe și atunci ghemotocul a început să scâncească, lipindu-se de mine. Nu știu ce s-a întâmplat, dar am început să plâng și să o mângâi, întrebându-mă dacă voi fi capabilă să o îngrijesc, în starea în care mă aflam. Dar zilele care au urmat mi-au demonstrat că atât ființa cea mică și jucăușă, cât și eu aveam nevoie una de alta, fiecare în felul ei. Timpul se scurgea acum mai puțin monoton și mai puțin trist, alături de pisicuța mea. A crescut, s-a lungit, se răsfață, și când se tăvălește pe covor, cu lăbuțele întinse, pare o acrobată. Miaună răgușit, cere de mâncare, se ține după mine prin casă, împiedicându-se printre picioarele mele, vrea s-o țin în brațe, îi place să-i vorbesc și să-i explic, mă privește cu ochișorii ei albaștri ca cerul – parcă este un copil. Îmi ocupă tot timpul și nu mă lasă să plâng. Uneori, cred că Dumnezeu mi-a trimis-o și a pus sufletul soțului meu în ea, pentru a putea trece mai ușor peste moartea lui. Nu știu ce să cred, dar prezența ei mă liniștește. Nu mai puteam dormi noaptea în casă, dar acum dorm, având-o alături pe „prințesa mea cu ochi albaștri”.
Am uitat să vă spun un lucru important: fiica mea a botezat pisicuța Yoda, după numele unui personaj înțelept din „Războiul stelelor”. Într-adevăr, este foarte isteață, simte bucuriile sau tristețile noastre.
Chiar acum scriu printre lăbuțele ei, pentru că Yoda s-a așezat pe hârtie și mă privește. Nu știu ce-o fi în căpșorul ei pisicesc. E frumoasă, și blănița ei a căpătat niște tonuri calde, de bej-maroniu și alb – un amestec reușit de cafea cu lapte.
Botișorul, urechiușele, lăbuțele și codița sunt singurele pete negre contrastante cu restul. Nu știe ce fac, mă privește curios, mai cască din când în când, dar nu pleacă de pe hârtie.
Sunt fericită și liniștită că nu mai sunt singură, mai ales că fiica mea este foarte mult timp plecată, prin natura profesiei ei. Trebuie să-ți învingi durerea, nu doar s-o suporți. Pentru asta îți trebuie putere, rațiune și dragoste, multă dragoste, pentru cei din jurul tău, fie că sunt oameni, fie că sunt animale.
FLORICA B. – București
