„Muzica poate să vindece suflete”

– Ultima ta melodie, „Mama și tata”, deși are în aparență un titlu banal, se bucură de mare succes, atinge sufletul și are o melodicitate aparte. Care e alchimia ei?

– Eu sunt extrem de ataşată de părinţii mei, îi consider două­­icoane. Sunt atât de buni şi de blânzi! Și, într-o zi, m-am aşezat la pian şi am lăsat sentimentele să vorbească. Am compus cântecul foarte, foarte repede! Practic, într-o jumătate de oră a fost gata! Am simţit de parcă aș fi fost călăuzită

de o putere mai presus de mine, de parc-aş fi ştiut deja piesa cap-coadă, a trebuit doar s-o aştern pe clape. Şi, crede-mă, nu am parte prea des de o asemenea inspiraţie: în şase ani, de când com­pun muzică, pot să număr pe degetele de la o mână situaţiile în care am terminat o piesă atât de lin şi de rapid. În general, îmi ia câteva zile să definitivez o melodie, dar uneori, procesul componistic e de-a dreptul greoi: poate să-mi ia şi câteva luni până să închei o piesă. Apoi am înregistrat o variantă acustică – înainte de varianta oficială –, am postat-o pe YouTube şi le-am trimis-o alor mei, ca o surpriză. N-aş fi fost în stare să le-o cânt direct, faţă în faţă, că m-ar fi podidit plânsul. Ei, dar tot cu plâns s-a lăsat. După ce au accesat link-ul, mama a plâns vreo trei-patru zile: o asculta încontinuu. A fost atât de emoţionată! Tata a plâns şi el, dar mai puţin, pentru că e o fiinţă mai introvertită, îi e mai greu să-şi exteriorizeze trăirile şi sentimentele. După care a venit şi episodul doi de plâns: pentru videoclip, în afara unor cadre foarte sensibile, zic eu, cu o lumină extraordinar de dulce, cadre care au fost filmate printre norii care coboară foarte jos pe vulcanul Teide, din Tenerife, am folosit Inteligenţa Artificială pentru ca, din nişte fotografii de familie vechi, cu părinţii mei tineri şi cu mine şi cu sora mea micuţe, să creez nişte cadre în mişcare, pe care le-am inserat în videoclip. Când l-au văzut, mama și tata au plâns iarăși de emoţie şi de bucurie.

– Tot cu plâns s-a lăsat şi în rândul multora dintre cei care ţi-au ascultat melodia. Așa dovedesc reacțiile de pe internet…

– „Mama şi tata” e probabil cea mai emo­ţională piesă pe care am scris-o până acum şi mi-e clar că oamenii au simţit asta. Am primit atât de multe mesaje! Iar cele care m-au impresionat şi m-au bucurat cel mai mult au fost din categoria „melodia asta m-a făcut să-mi iert părinţii, să trec peste ce mi-au făcut”. O dovadă că muzica e aproape magică, uneori poate chiar să vindece suflete sau inimi rănite, poate să nască iertare, iar iertarea întotdeauna înlocuieşte răul cu bine.

Printre rromii din Spania

– Fanii tăi ştiu că eşti un om foarte ataşat de familie şi foarte preocupat de rădăcini, de tradiţii. Ai studiat temeinic atât în anii de facultate, cât şi pe parcursul masteratului, folclorul românesc autentic. Mai faci muncă de cercetare?

– Da, foarte mult, iar de vreun an, m-am orientat şi către muzica lăutărească balcanică autentică. Nu mă interesează pervertirile care se cântă în prezent sub titulatura de „muzică lăutărească”. Am mers, de pildă, în nişte comunităţi rrome din Spania, care cântă flamenco, şi am descoperit nişte lucruri fantastice legate de tradiţiile lor, istoria lor „povestită” prin muzică. Intenţionez să merg și în comunităţi rrome din România, comunităţi în care încă mai există filoane de muzică lăutărească adevărată: să stau de vorbă cu lăutarii, să le ascult muzica, s-o înregistrez. Mai întâi o să mă întorc în Oltenia mea natală, vreau să merg într-un sat de lăutari rromi: Tomeni se numeşte. Acesta a fost pe vremuri un loc de referinţă în materie de folclor şi de muzică lăutărească, lăutarii-ţigani din Tomeni cântau şi folclor românesc veritabil şi muzică lăutărească. În plus, am ales Tomeniul ca punct de plecare și cercetare, fiindcă e un loc care mi-e cunoscut: ajungeam adesea în copilărie acolo, pentru că tata avea în Tomeni un prieten foarte bun, un om de la care şi eu am învăţat enorm în materie de muzică. De exemplu, dânsul mi-a desluşit diferenţele dintre stilurile muzicale ale diferitelor regiuni: muzica oltenească, muzica bănăţeană, muzica ardelenească etc. Iar acest om încă mai trăieşte şi mai cântă: ce comoară! Apoi, vreau neapărat să merg în Morunglav şi în Iancu Jianu, două sate tot din Oltenia, în care mai există comunităţi de lăutari, care încă mai cântă autentic: e foarte greu să mai găseşti astfel de oameni! Iar apoi mă voi îndrepta şi spre alte zone ale ţării, unde, de asemenea, am aflat că s-ar mai găsi astfel de comunităţi rrome care încă mai respectă şi mai conservă tradiţiile muzicale.

Muzica bunicilor

– Ce înseamnă muzica lăutărească autentică, Eugenia?

– În primul rând, e o muzică mângâietoare, în sensul că e cântată încet, ca volum. În al doilea rând, e vorba de melodiile în sine, care sunt foarte, foarte vechi. Şi, nu în ultimul rând, muzica lăutărească autentică nu se cântă cu clape electrice, cu sintetizatoare şi nu foloseşte efecte sonore precum sunetul de tobe obţinut din clapa electrică, ci se cântă cu instrumentele de odinioară: ţambal, acordeon, contrabas, intrumente de suflat… Aş putea să-ţi mai povestesc cel puţin până mâine dimineaţă! Sunt atât de pasionată de zona asta de cercetare: muzica asta veche şi adevărată este atât de bogată, de nuanţată. La un moment dat, peste câţiva ani, după ce îmi voi mai fi îmbogăţit cercetările pe teren, vreau să fac şi un doctorat în folclor, să scriu o lucrare în care să adun informaţiile cele mai preţioase despre muzica veche, despre „muzica bunicilor”, cum îmi place mie să-i spun. Consider că e şi o datorie să o duc mai departe, să n-o las să moară. Ceea ce nu înseamnă însă că am renunţat definitiv la filonul folcloric: folclorul autentic românesc e marea mea dragoste şi de-asta caut ca, prin muzica mea, să-i apropii de el şi pe tinerii de azi, folosind teme folclorice îmbrăcate în „haine” moderne, să-i apropii pe tineri de folclorul autentic, să le deschid apetitul, să-i fac ca, după ce-mi ascultă muzica, să se ducă să caute şi să asculte şi muzică folclorică 100%, muzică folclorică adevărată, aceea care reprezintă rădăcinile noastre ca neam, ca popor. De pildă, în toamna anului trecut, am făcut nişte înregistrări reunite sub titlul „Muzica de altădată” (sunt postate pe YouTube), am luat o serie de melodii vechi: „Mi-am pus busuioc în păr”, a Mariei Tă­nase; „Mândră floare e norocul”, o doină din Ma­ramureş, cântată de Titiana Mihali, o mare interpretă din Maramureş, care s-a stins în 1991, „Astă iarnă era iarnă”, o melodie aflată la graniţa dintre folclor şi muzică lăutărească, „Spune, spune, pui de corb”, „Of, sufleţelul meu”, o melodie foarte puţin cunoscută a lui Fărâmiţă Lambru, „Păhărel cu floricele”, o melodie din folclorul bucovinean; „Cine-aude gura mea”, o melodie din Moldova de peste Prut, cântată de Zinaida Julea; şi, preferata mea din această selecţie, „Pelin beau, pelin mănânc”, o melodie lăutărească, care era preferata bunicului meu (aşa că am o legătură sentimentală specială cu ea). Proiectul acesta a avut un succes extraordinar, a fost foarte, foarte bine primit, aşa că mă simt îndemnată să-l continui. Vreau ca în fiecare an să mă adun, indiferent de restul proiectelor la care mai lucrez sau pe care le am în desfăşurare, şi să mai reiau câte zece-cincisprezece melodii din acestea. Am văzut că oamenii le apreciază foarte tare, deci, iată că am mai găsit o formulă prin care să nu las muzica veche să se piardă.

„Eu încă mă simt un copil”

– Cei care-ţi ascultă muzica te descriu drept o persoană „melancolică” și „sentimentală”, portretul pe care ţi l-ai face tu singură cum ar suna?

– Asta e o întrebare foarte complicată… Sincer, eu încă mă simt un copil, în sufletul meu. Sigur, un copil care nu se bazează doar pe talentul pe care l-a primit de la Dumnezeu, ci care şi munceşte foarte mult şi cu multă seriozitate. Şi aş mai spune despre mine că sunt un copil care învaţă în fiecare zi cum să-şi exprime emoţiile. Fiindcă, în interior, e un tumult de emoţii, dar l-am moştenit pe tata: sunt o fiinţă mai curând interiorizată, căreia îi e încă greu să scoată la lumină ce simte. Din fericire, muzica mă ajută mult: prin ea îmi exprim mai uşor emoţionalitatea, decât prin cuvinte. Şi mai există un aspect asupra căruia mai am de lucrat: nu ştiu încă să spun „Nu”, dorinţa mea nativă este să bucur, să le fac pe plac tuturor oamenilor, dar uneori există nişte limite, care ar necesita un „Nu”. Pentru că e în regulă ca uneori să refuzi lucruri, situaţii, oameni… Pe de altă parte, poate că toc­mai datorită sufletului acesta de copil, în perioada în care am fost profesoară m-am înţeles atât de bine cu elevii mei: adesea vorbeam aceeaşi limbă. (râde) Dovadă că şi azi, la şase ani după ce am renunţat la profesorat, mai ţin legătura cu mulţi dintre ei, deşi au crescut, sunt deja la facultate, dar continuă să mă caute, să-mi scrie, să vină la concertele mele… Ceea ce e o enormă bucurie! Şi, într-un alt sens, privind spre viitor, poate că sufletul de copil o să reprezinte un avantaj atunci când voi deveni mămică: abia aştept! Unde mai pui că şi Florin, soţul meu, e tot un suflet de copil. Suntem diferiți în multe privințe, dar la capitolul ăsta suntem exact la fel. Suntem împletiţi! (râde)

„Omul meu de acasă”…

– Cum îţi ocroteşti sufletul de copil în lumea asta plină de frici și de amenințări?

– Cea mai mare sursă de bine şi de hrană sufletească e omul meu de-acasă: Florin. El e liniştea mea! De câte ori mă întorc la el, după ce m-am confruntat cu o situaţie nefericită sau neplăcută, e acolo: Florin e şi la prindere, şi la ridicare. El e baza vieţii mele: atât timp cât îl am pe el, ştiu că, indiferent ce mi s-ar întâmpla, totul va fi bine. Pentru că Florin are grijă de mine întru totul! Apoi, pentru mine, contează enorm familia: dacă ai mei – mama, tata, sora şi bunicul pe care-l mai am – sunt bine, atunci şi eu sunt liniştită sufleteşte. Şi, nu în ultimul rând, ceea ce mă salvează, mă hrăneşte şi mă inspiră e conexiunea cu natura: am grijă ca absolut în fiecare zi să ies din casă şi să merg măcar o jumătate de oră pe jos, fie afară orice fel de vreme. Iar cât de des putem, Florin şi cu mine plecăm din Bucureşti: ieşirile în natură îmi dau un tonus sufletesc excelent! Ştii, eu am aşa, un fel de plan de viaţă: să-mi fie bărbatul bine, să fie acasă bine, să mă plimb măcar treizeci de minute în fiecare zi, să fac măcar o faptă bună pe zi şi să mă rog puţin în fiecare zi. Şi mai e ceva care contează enorm: poveştile. Când ies pe stradă şi mă plimb, îi privesc pe trecătorii cu care mă intersectez şi-mi place să-mi imaginez ce face fiecare, unde se duce, la ce se gândeşte, ce fel de viaţă are… Creez în mintea mea nişte poveşti care-mi stimulează imaginaţia, îmi hrănesc creativitatea şi, uneori, chiar mă inspiră componistic.

– Prin Oltenia ta natală şi prin Slatina, oraşul tău de obârşie, cât de des mai ajungi? Crezi în legătura aceea intimă dintre om şi locul naşterii?

– Pentru că sunt foarte legată de ai mei, măcar o dată pe lună, ajung neapărat la Slatina. Plus că vin şi părinţii la mine, la Bucureşti. Şi da, întotdeauna mă bucur când mă reîntorc la casa părintească. Însă, trăirile cele mai intense şi mai profunde, o stare mai presus de logică, o stare de intimă legătură spirituală simt de fiecare dată când ajung în satul bunicilor mei dinspre mamă, Morunglav, unde am petrecut mult timp în copilărie. Bunicii mei nu mai sunt, casa lor a fost vândută, dar eu tot mai merg acolo cam o dată, de două ori pe an: mă duc la mormintele lor, apoi o pornesc aşa, agale, pe uliţe, după care mă îndrept spre dealurile dimprejur, prin pădurea de-acolo, şi spre podul de peste Olteţ. Mă încarc aşa, cu o putere… Am nişte trăiri unice, aproape imposibil de exprimat în cuvinte…

– Călătorului îi şade bine cu drumul, şi muzicianului, aşişderea. Ce planuri ai pentru anul acesta, Eugenia?

– La sfârşitul acestei luni sau, cel târziu, în Iunie, o să inaugurez proiectul cu muzică lăutărească, iar închiderea o voi face în toamnă, prin lansarea unui EP. În paralel, voi creşte un alt proiect, unul mai „nebun”: o combinaţie de folclor şi muzică electronică, ceva foarte fresh, dar, în acelaşi timp, cu elemente foarte specifice de folclor. E vorba de nişte concerte de club, unde pe scenă urcăm o voce, adică eu, un DJ şi un instrumentist care să cânte la diferite instrumente de suflat – caval, fluier, ocarina, cimpoi etc. Suntem în discuţii, astfel încât să ducem aceste proiect şi pe scenele mai multor festivaluri. Mai am, de asemenea, o serie de alte concerte, plus numeroase cântări private. După cum îţi spuneam, ţin neapărat să continui şi proiectul „Muzica de altădată”, iar pentru iarnă, îmi doresc foarte mult să revin şi cu nişte colinde. În urmă cu doi ani, am lansat un album de colinde (cinci colinde vechi, preluate, şi cinci colinde compoziţii proprii), nişte melodii de care sunt extrem de legată emoţional şi pe care şi oamenii le-au apreciat foarte mult. Lucrez deja la mai multe piese de această factură, însă deocamdată nu sunt definitivate, trebuie să le mai „coc” o vreme. Şi, printre toate lucrurile astea legate de muzică, Florin şi cu mine vrem să mai reuşim şi câteva incursiuni de relaxare. Deocamdată ce avem bine stabilit e o călătorie de trei săptămâni în Franţa, în Iunie. Mai întâi vom merge la Paris, la concertul lui Bruno Mars, care vine în Europa în turneu, după care o să ne îndreptăm către sudul Franţei, să descoperim satele şi oraşele din lungul Rivierei.

Foto: Ramona Murgu (1), Arhiva personală (5)