• Mulți oameni se întreabă, cu siguranță, de ce e nevoie să meargă să se roage în biserică și nu acasă, în liniște și intimitate? Ce rost are ritualul bisericesc în viața noastră? L-am rugat să-mi răspundă la întrebare pe părintele Andrei Coroian, exarhul Episcopiei Devei și Hune­doarei, colaborator permanent al revistei noastre. •

„Când încetează păcatul?

Când începe rugăciunea!

Când începe păcatul?

Când încetează rugăciunea!”

– Părinte Andrei, dintre toate bisericile creștine, de departe, slujbele ortodoxe sunt cele mai lungi. De ce are nevoie credinciosul să stea atât de mult în biserică?

– Ca să vă răspund la întrebare ar trebui, mai întâi, să înțelegem care este rostul omului. Omul e făcut pentru ospăţ și desfătări duhovnicești. În slujbele noastre spunem că ne rugăm „împreună cu cetele cele iubitoare de praznice”. Adică ființa noastră e iubitoare de praznice împreună cu cetele îngerești, care neîncetat se desfată duhovnicește, cântându-i Lui Dumnezeu. Această dragoste de slăvire a lui Dumnezeu nu a apărut odată cu biserica. Slujbele noastre creștine au fost preluate după modelul celor din vremea Mântuitorului, care se săvârșeau la Templul de la Ierusalim. Așa s-a constituit comunitatea bisericii. Ele s-au dezvoltat încet-încet, ca o modalitate de rugăciune neîncetată, singura stare care ne poate păstra în afara păcatului. Zice Fericitul Augustin: „Când încetează păcatul? Când începe rugăciunea! Când începe păcatul? Când încetează rugăciunea!”.Fără rugăciune neîncetată noi nu ne putem păstra în afara păcatului. Și atunci suntem nevoiți, cumva, să avem un program de rugăciune cât mai lung, cât mai intens, ca prin el să trăim în stări duhovnicești. Pentru că, în afara stărilor duhovnicești, nu se poate trăi Harul lui Dumnezeu. De aceea, rugăciunea trebuie să fie și lungă, poate chiar de ore întregi, dar să fie și trăită, să fie intensă. Așa s-a ajuns la rânduiala celor șapte laude din bisericile noastre, care s-a dezvoltat de către călugării din secolele 3-4, devenind, cumva, o modalitate de „ospătare duhovnicească”.

„Am stat, pe Athos, 18 ore la priveghere”

– Care a fost cea mai lungă slujbă la care v-aţi rugat?

– O priveghere din Sfântul Munte, de ziua Sfântului Athanasie Athonitul, în noaptea dintre 19-20 Iulie, acum vreo 11 ani. Am stat la acea pri­veghere 18 ore; a început la ora 17 şi a durat până a doua zi la ora 11, cu o scurtă întrerupere. A fost cea mai lungă slujbă la care am participat vreodată. A început cu vecernia, la ora cinci, după aceea a fost o gustare, pe la ora 21, la care s-a cântat Născătoare de Dumnezeu pe toate cele opt glasuri, iar apoi ne-am întors la biserică și am stat până a doua zi dimineața, la ora 11. Au fost foarte mulți părinți, cred că la vohod am ieşit vreo 200 de preoţi, pentru că erau toţi călugării din Athos, peste 2.500 de monahi, unii veniţi şi din afara Athosului.

– Și care e secretul prin care poți să stai aproape neîntrerupt optsprezece ore în rugăciune?

– Eu nu cred că e atât de greu de rezistat. Aici, în lume, oamenii se duc uneori la ospeţe care încep seara şi se termină a doua zi, la amiază, şi rezistă, nu li se pare greu, că doar au mâncat şi au băut, s-au bucurat. Cum se zicea mai demult că o nuntă adevărată ţine trei zile. Aici, în lume, e o veselie lumească, în Athos a fost o bucurie duhovnicească. Așa că nu e nicio greutate.

Când îi vedeam pe părinţii ăştia de la Athos cu cât patos cântă, cu vocile lor puternice, bărbătoase… Aveau 70 de ani mulți dintre ei… Daniil Katunakiotul, celebrul protopsalt şi pictor, a trăit 94 de ani! Și cântau cu atâta patos, că păreau copiii Maicii Domnului. Exact cum se veselesc tinerii la horă, cu toată inima, la fel și ei cântau cu toată fiinţa lor, te bucurai de ziceai că nu mai eşti pe pământ.

– Este acesta un specific al Athosului? La noi, la români, eu nu am întâlnit în mânăstiri privegheri atât de lungi.

– Pentru că în Muntele Athos monahii, dedicându-se doar lui Dumnezeu, au creat acolo o lume doar a lui Dumnezeu. La Athos sunt doar oameni dăruiţi lui Dumnezeu. Dacă aţi vedea cu câtă dragoste cântă Maicii Domnului… Bărbaţi în toată firea, dar cântă cu atâta dragoste, de parcă sunt nişte copii. Asta este fericirea lor. Cum spunea părintele Steinhardt: toţi căutăm fericirea, şi călugării caută fericirea, numai că modul în care o caută ei e diferit de cum o caută cei din lume.

„Ucenicii Sfântului Iosif Isihastul ziceau rugăciunea lui Iisus de 100.000 de ori pe zi”

– Puteţi să le spuneţi cititorilor ce înseamnă rugăciunea neîncetată în ortodoxie?

– Sunt trei feluri de rugăciune neîncetată. Este un fel prin care încerci să spui rugăciunea lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!, tot timpul, chiar fizic, cu buzele, nu doar în gând. Pelerinul rus ne învăța să zicem la început de 3.000 de ori pe zi rugăciunea, apoi să o sporim la 6.000, la 12.000 de ori, până ajungi să o zici neîncetat. În Athos se spune că au fost unii părinți, ucenici ai Sfântului Iosif Isihastul, care ziceau rugăciunea lui Iisus de 100.000 de ori pe zi. O ziceau chiar cu voce tare în biserică, dar și la grădină, când săpau, o ziceau tot timpul. Deci, pur și simplu, să zici cu gura. Rugăciunea aceasta poate să îi cuprindă pe toţi. Începi prin a te ruga pentru tine, apoi pentru cei din jur și până la urmă trebuie să cuprinzi în rugăciune lumea toată. Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul şi lumea ta! – zicea Sfântul Siluan.

A doua treaptă este să fii cu mintea la Dumnezeu. Zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalie, că a te ruga neîncetat înseamnă a te lipi cu inima de Iisus Hristos, cu mintea și cu inima, cu evlavie, cu iubire și cu mare dor. Adică, să-L simți, cumva, pe Domnul Iisus în inima ta, să fii cu mintea la El, să-L ai înainte, să-L cinstești, să te raportezi la El cu evlavie, cu iubire, tot timpul, pentru că El este atotprezent. Să simţi prezenţa Lui, explică sfinţii părinţi, la fel cum cineva care este îndrăgostit simte persoana iubită ca şi cum ar vedea-o. O fată îndrăgostită se gândeşte mereu la iubit, orice ar face, tot timpul, în fiecare clipă, se raportează la el. Ăsta e un al doilea mod de rugăciune neîncetată.

Apoi există rugăciunea neîncetată ca organizare în biserică. În perioada de aur a Bizanţului, când Sfântul Teodor Studitul și-a organizat acele obşti, erau vreo 10.000 de monahi care, practic, aveau rân­duială de rugăciune neadormită. Aveau opt ore de rugăciune propriu-zisă în biserică, opt ore petrecute la chilie, ascultări, și încă opt ore pentru odihnă și rugăciune personală. Dar la biserică monahii se roteau în aşa fel încât opt ore erau în rugăciune, apoi intra o altă grupă de monahi care se ruga, tot opt ore, şi tot aşa, de trei ori, până când acopereau, de fapt, întreaga zi. Practic, slujbele nu se opreau niciodată. De aici, poate, şi privegherile mari de la Athos, care sunt o reminiscenţă a acelor rugăciuni neadormite, „achimite”, cum le spuneau grecii.   

– Dar ce este treapta rugăciunii neîncetate, când mintea se coboară la inimă?

– Se spune că mintea coboară în inimă sau că se uneşte simţirea cu gândirea. Nu doar că zici cu gura şi înţelegi cu mintea, ci începi să simţi și cu inima rugăciunea. Începutul rugăciunii inimii este simţirea aceea când se înfierbântă coloana vertebrală și umerii, deci trupul în formă de cruce şi, în acea stare, mintea trebuie să zică Doamne Iisuse, să zică mereu şi să îşi păstreze trezvia. Atunci omul începe să simtă și cu inima rugăciunea şi se ajunge la treapta în care inima se roagă tot timpul. Duhul Sfânt, care stă în inimă, îi dă omului rugăciunea chiar în timp ce are alte activităţi. Sfântul Cleopa Ilie spunea că în acele momente trebuie să şi zici rugăciunea, nu doar să o simţi. Sfântul Cleopa zicea că e bine ca pe treapta aceasta înaltă, să ţii și dialogul cu Hristos – că treapta cea mai de jos este rugăciunea gurii, şi la asta nu trebuie să renunţi niciodată, ca să ai tot timpul loc de unde începe.

„Eu niciodată nu am simţit că e o diferenţă reală între monahi și mireni”

– Părinte Andrei, tot ceea ce am vorbit despre slujbele acestea lungi ale bisericii, despre rugăciunea neîncetată, sunt înţelese, în general, de oameni ca fiind ale monahilor, practici pentru mânăstiri, nu pentru viața unui mirean. Dumneavoastră sunteţi călugăr din tinereţe, dar totuşi trăiţi în mijlocul unui oraş şi le slujiţi oamenilor. Ce credeți, rugăciunea neîncetată, slujbele de priveghere destinate de biserică monahilor sunt și pentru mireni?

– În biserică nimic nu este doar al monahilor, pentru că biserica e a tuturor creștinilor. Eu niciodată nu am simţit că e o diferenţă reală între monahi și mireni. Poate demult, când erau mânăstiri izolate în Sinai, în Egipt, când Sfântul Ioan Scărarul zicea că lumina călugărilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt monahii. Astăzi, chiar părintele Zaharia Zaharou, de la Mânăstirea Essex, ne spune că duhovnicul lui, Sfântul Sofronie Saharov, care a trăit în Athos şi a trăit şi pustnic, într-o peşteră, le-a zis ucenicilor săi: noi, cei de azi, nemaiputând să viețuim la nivelul pustnicilor de demult, trăim mai mult liturgic şi punem accent pe Sfânta Liturghie. Iar asta este o trăire a tuturor credincioșilor, şi ne străduim să ne integrăm cu toţii în ea. Şi atunci, nu mai este o diferenţă atât de mare între monahi și mireni. Sigur că, dacă trăieşti în pustie, izolat, și nu ai contact cu oamenii, poţi să ajungi la nişte stări înalte, pe care să le trăieşti personal, prin rugăciune, fără să fii la Liturghie.

– Dar asta e rar, chiar și printre monahi.

– Da. Și atunci, și în lume, dar și în mânăstire, trăim prin Liturghie. Iar la Liturghie, trăirea depinde mai mult de curăţia şi de angajarea sufletească a fiecăruia, nu ţine de statutul lui social sau religios. Poţi să fii un creştin mirean simplu şi să trăieşti ca în cer la Liturghie, şi sunt mulţi așa. Pentru că ei trăiesc credința cu toată inima, nu fac filosofie. Asta este important.

Noi, monahii, de multe ori găsim printre credincioşi oameni care trăiesc foarte duhovniceşte. Aveam, acum 20 de ani, la catedrală, în Cluj, nişte bătrânele care veneau zilnic la Liturghie şi se rugau. Şi aici, la Deva, avem nişte bătrânele care vin şi nu lipsesc nicio zi de la utrenie, de la vecernie, de la nimic. Sunt ca într-o mânăstire, deși nu au voturile monahale depuse. Ele trăiesc bucurii pe care şi noi, călugării, ne străduim să le trăim.

„La sfântul altar eram singur şi auzeam păs­­­­­­ărelele”

– Dumneavoastră ați slujit și în singurătate, în mijlocul naturii, când ați fost stareț la Cristorel. Cum au fost liturghiile pe care le-aţi slujit acolo, faţă de celelalte liturghii pe care le-aţi trăit în catedrala din Deva?

– Liturghiile acolo, în li­nişte și în singurătate – că eram doar cu 3-4 părinţi – adu­ceau o mare bucurie datorită liniştii. Le începeam la patru dimineaţa şi era exact ca la Athos: linişte, la sfântul altar eram singur şi auzeam păsărelele. Tot timpul îmi imaginam şi simţeam biserica plină de îngeri. Liturghia îţi creează o comuniune cu Dumnezeu, dar şi cu îngerii şi cu oamenii. Aici, la Deva, trăiesc liturghia împreună cu oamenii, a căror dragoste creează o comuniune foarte profundă. Până la urmă, dragostea de Dumnezeu e tot aceeaşi, numai că poate intră pe nişte căi diferite în inima ta – pe calea liniştii undeva, într-o mânăstire izolată, iar în lume, pe calea ascultării, a supunerii, că asculţi şi te supui rânduielilor şi faci slujbele zilnic şi, făcând slujbele zilnic, vecernie, utrenie, ceasuri, Psaltire, ajungi la aceleaşi trăiri. Harul lui Dumnezeu ţi se dă şi personal, dacă mergi pe o cale singuratecă, liniştită, dar Harul lui Dumnezeu ne cuprinde pe toţi și îl poți primi și în mijlo­cul lumii.

– Părinte Andrei Coroian, la final, daţi-le un sfat celor care se plictisesc, cărora le e greu să stea la slujbele bisericii, că sunt prea lungi. De ce e important, totuşi, să rabde?

– Noi trebuie să căutăm să ne rugăm în orice condiţii am fi. Când căutăm să ne rugăm în orice condiţii, vom trăi cu adevărat slujbele. Zice undeva părintele Romanidis, teologul grec, zice că omul este fiinţă tridimensională – teologică, antropologică, cosmologică – şi că natural ar fi să trăim aşa: să dăruim opt ore divinităţii, opt ore societăţii şi opt ore nouă – odihnă, hrană, igienă. Asta ar fi o viaţă echilibrată. Dar cum să dea oamenii cele opt ore divinităţii? Că nu au timp să stea opt ore să se roage. Dar dacă intră o jumătate de oră la biserică, înainte de a merge la serviciu, au dăruit ceva și divinităţii. Şi sunt foarte mulţi care vin dimineaţa o jumătate de oră şi stau şi ei un pic la slujbă. Unii îmi zic: „Părinte, altfel trăiesc ziua, dacă    la începutul ei stau o jumătate de ceas la biserică”. Aşa era şi la Cluj, când eram la catedrală, erau oameni care la şapte şi ceva erau în biserică şi stăteau până la şapte şi jumătate-opt fără douăzeci, după care mergeau la serviciu.

Unii aveau chiar funcţii înalte; era un domn de la Garda Financiară, un domn de la Curtea de Apel, un procuror… Asta e cumva o datorie a noastră, de a ne ruga în orice condiţii. Cum spune părintele Alexei Mateevici, poetul nostru basarabean, într-o poezie scurtă despre rugăciune, intitulată Roagă-te. Cred că ar fi bine să încheiem cu ea discuția noastră:

Roagă-te în fericire,

În nevoie roagă-te,

Roagă-te în pătimire,

În smintire roagă-te.

Roagă-te obijduit

Și-n primejdii roagă-te.

Roagă pentru cel iubit,

Pentru dușman roagă-te.

Roagă-te pe când slăbești,

Când ești tare, roagă-te.

Roagă-te când plângi, jelești,

Când te bucuri, roagă-te.

Roagă-te-n ceas de ispită,

Și de patimi, roagă-te.

Roagă-te, când biruită

Îi ispita, roagă-te.

Roagă-te în ceas de moarte,

De iertare roagă-te;

Roagă-te, atunci te iartă

Cel din ceruri, roagă-te!