Toate pisicile din viața mea au fost… motani. Tano, Țic-țic și Monet m-au făcut să înțeleg că leul din mine se poate înclina oricând, zâmbind, fără să zică nici „pâs” în fața unui motănel, chiar dacă nu are pedigree… Tocmai de aceea, pisica tigrată apărută în toamna anului trecut în curtea mea mi-a stârnit, înainte de toate, curiozitatea. Era nouă „în peisaj” și ne-am privit, mai întâi, cercetător. Ea părea a căuta ceva, iar eu mă gândeam că pisicuța simpatică, cu burtică prea mare, a greșit adresa. Încă tânjeam după Monet, care plecase într-o zi de Martie a anului trecut, și dus a fost. Noul musafir semăna cu motanul cel mult iubit doar la modelul blăniței, adică era o tigrată de toată frumusețea, în rest, nu-mi atrăgea cu nimic atenția. Doar că o pisică – e o pisică… S-a-nvârtit pe lângă mine, într-o clipă a intrat în casă, i-a dat ocol. Părea să inspecteze un teritoriu ce nu era dispus încă s-o accepte. Am făcut eu prima ofertă: mai erau conserve rămase de la Monet, lapte i-am procurat imediat, voiam să-i câștig bunăvoința. Știam din experiență: o pisică nu trebuie tratată decât… regește! I-a plăcut ce-a găsit. Mie îmi încurca planurile, trebuia să părăsesc locuința peste câteva zile, zugravii îmi dăduseră termen de începere a lucrărilor și, se știe, pe meșteri nu-i încurci nici c-o… pisică. Cu regret, i-am organizat noii mele vizitatoare un culcuș sub cerul liber, în curte, pe o blăniță. A părut a fi mulțumită și cu atâta. Mânca tot ce îi dădeam, alunga orice intrus patruped venit în vizită, și aștepta cuminte. Dar în dimineața când au sosit meșterii, n-am mai avut vreme de ea. Le-am pus oamenilor cheia în mână, le-am spus în treacăt că s-ar putea să mai vină pe-acolo o pisicuță, să n-o alunge, și-am plecat.
Toată transformarea casei a durat o lună încheiată. Am mai venit să ud florile, să văd cum merg lucrările. Spre uimirea mea, pisica era acolo. S-a uitat bucuroasă la mine și mi-a ieșit în cale să mă salute. Abia puteam să pășesc printre calorifere, scule, etajere, mobilă… I-am lăsat mâncare, am mângâiat-o și am plecat. Mutatul înapoi a fost o întreagă campanie, cu desfășurare de forțe, curățenie, oboseală. Spre noapte, când am făcut ochii roată, ca să mă obișnuiesc cu noua așezare a mobilei, cu locuința care mirosea încă a zugrăveală, am auzit un miorlăit. Prin geamul ferestrei am văzut un căpșor cunoscut. Pisica tigrată își făcuse apariția și aștepta. I-am deschis larg ușa și am mângâiat-o. M-a privit cu încredere și speranță: n-avusese răbdare de pomană. Din acea seară, Tigruța n-a mai plecat. Probabil că am răspuns exigențelor ei, așa că i-a părăsit fără regrete pe stăpânii în casa cărora viețuise până atunci, alegându-mă. Dacă ea s-a adaptat imediat și la casă, și la programul meu, eu mai am încă nevoie de timp pentru a mă deprinde și cu casa, și cu pisicuța cea nouă. Deseori, când îi observ comportamentul, mă surprind gândindu-mă că ea și-a luat rolul în serios: are grijă de mine.
O zi din viața noastră este foarte așezată: dimineața se trezește devreme, se așază pe pervaz și urmărește cu atenție apariția păsărelelor. O fascinează legănatul vrăbiuțelor pe crengile de caprifoi și o aud, deseori, „vorbindu-le” tandru, cu un clănțănit promițător de dinți…
Cum simte că m-am trezit, apare din două salturi în pat și se trântește alături de mine, torcând ușor. Îi place s-o mângâi și se predă cu încredere, răsucindu-se cu burtica în sus. Se îndreaptă mai apoi spre bucătărie, unde are un castronaș plin în permanență cu bobițe, din care mănâncă, când și când. Acum, după opt luni, știu când Tigruța vrea și când nu dorește lapte și, în general, îi simt orice dorință. Mă urmărește lung cu privirea când plec de-acasă. Pe-nserate, când revin, văd o mogâldeață lunguiață de-a lungul pervazului. Cum mă simte, începe să miorlăie și coboară în fugă. Îmi iese în cale și își ascute unghiile pe scândurica ei specială, apoi vine să mi se mângâie de picioare. Iese foarte puțin pe-afară. Mârâie imediat ce simte alt pisoi în preajma casei. În rest, mă cultivă. E foarte fericită când nu plec de-acasă. Se plimbă de colo-colo după mine, prin camere, se uită la lucruri, iar dacă doarme și simte că nu mai sunt în preajmă, se trezește imediat și vine în fugă, se postează lângă mine și mă privește expresiv: dacă nu-i dau atenție, îmi face semn cu lăbuța pe mână sau pe picior, adică „iată-mă, sunt aici, mângâie-mă!”.
Când nu mă simt în apele mele, nu se dezlipește de lângă mine, stă și mi se uită în ochi, de parcă ar vrea să mă liniștească, că nu-i nimic, ea e acolo și îmi va fi mai bine. Noaptea, pe la 4, vrea afară. Bate în marginea ferestrei, ca s-o aud că e la geam. Apare peste o oră-două, și bate iar în pervaz. Vine lângă mine, îmi caută mâna ca s-o mângâi, apoi mi se culcă lângă picioare. Nu mă deranjează cu absolut nimic, și cred că mulțumită ei am reușit să trec cu bine peste o perioadă mai stresantă din viața mea. Astăzi, dis-de-dimineață, Tigruța era la observator, pe pervaz, și când m-am apropiat de ea, am văzut-o întinzând de zor căpșorul de parcă ar fi vrut să-mi arate ceva: înflorise regina-nopții…
