Există o Grecie pe care o știi înainte să o fi văzut. Nu vine neapărat din cărți, din fotografii sau din amintirile altora, ci mai degrabă din ceea ce visăm atunci când închidem ochii și vrem să ne imaginăm un loc liniștit și paradisiac – o lumină aurie, o mare care nu se mulțumește cu un singur albastru, nisipul aproape alb, strălucind arzător, o pădure răcoroasă în apropiere. Mirosul de cimbru uscat și de apă sărată. O capră pe o potecă îngustă. O bătrână în negru, pe o bancă de piatră. O tavernă cu câteva mese și un meniu scris pe tablă cu creta. Toată această Grecie – cea de dinaintea așteptărilor, și cea care justifică mitul – există, și poartă un nume: Lefkada. Nu e cea mai faimoasă insulă a Elladei, nici cea mai aglomerată și nici cea mai fotografiată. Dar poate tocmai de aceea e cea mai… grecească. Insulele mari și-au vândut ceva din suflet turismului de masă; Lefkada și-a păstrat ritmul lent, solar, nepăsător față de modă. Pini coborâți pe dealuri până aproape de apă, sate cu case albe și obloane albastre, bărci de lemn legate la chei cu o funie. Livezi de măslini și grădini din care poți culege rodii sau lămâi.

Numele insulei înseamnă „cea albă” – de la calcarul capului Leucata, la sud, unde grecii antici îi ridicaseră un sanctuar lui Apollo și de unde plecau spre călătorii lungi, cu rugăciuni și speranțe. De altfel, nici Ithaca lui Ulyse nu este departe, se vede în depărtare, învăluită de aburul apelor și al vechilor povești. Dacă vreți să descoperiți Grecia, insula Lefkada poate să fie un bun început – este singura insulă legată de continent cu un pod. Îl treceți, apoi trebuie să alegeți: dacă vă place răsăritul, mergeți în partea de est a insulei, dacă vă place apusul, mergeți în partea de vest. Soarele se ridică din mare și coboară în mare, iar Lefkada, cu nesfârșitele șiruri de leandri înfloriți de-a lungul drumurilor, cu uimitoarele flori de hârtie gigantice, în culori vibrante, vă va însoți peste tot.

Plajă, mare și soare

Lefkada are atât de multe plaje, încât și dacă ai avea o vacanță de un an, tot nu ai reuși să le vezi pe toate. Dar dacă ajungeți pe această insulă fabuloasă, cateva plaje trebuie neapărat vizitate. Drumul spre coasta de vest urcă prin păduri de pini înainte să coboare în serpentine largi spre apă. Nu există semn care să te pregătească. Și totuși, la un moment dat, între doi versanți, marea apare dintr-o dată, de un albastru care oprește orice gând. Asta e prima lecție a Lefkadei: nu te anunță, te surprinde. Aici e plaja Porto Katsiki, la capătul unor trepte săpate direct în stânca albă. Peretele de calcar cade vertical în apă, zeci de metri, iar jos, culoarea mării e un infinit de culori. Nu e turcoaz, nu e albastru, nu e verde – e o nuanță pe care ochiul o recunoaște înainte ca mintea să știe ce să facă cu ea. Te grăbești, te arunci în valuri și stai o clipă sub apă. Îți auzi inima. Nu știu de ce, dar întotdeauna mi-am imaginat că sub apă este ca înainte de-a te fi născut, plutind într-un pântec matern uriaș, cu zgomote și lumini difuze, îndepărtate.

O altă zi poate să fie o altă plajă. Poate cea de la Egremni, câțiva kilometri mai la nord, o plajă ce și-a pierdut scările în cutremurul din 2015. Acum se ajunge la ea numai cu barca, din Athani – douăzeci de minute pe o apă ce devine de smarald, pe măsură ce peretele de stâncă crește în față. Plaja e largă, lungă și aproape goală, un loc uitat, pentru singuratici sau pentru meditație în mijlocul frumuseții copleșitoare. Dar cine vrea să înțeleagă cu adevărat insula Lefkada ar trebui să facă un efort în plus și să caute plaja Agiofylli. Nu apare pe toate hărțile, și e mai bine așa. Se coboară pe o po­tecă îngustă, printre tufișuri de salvie și mirt sălbatic, cu marea ce se aude, dar nu se vede încă, cu pietre care se rostogolesc ușor sub tălpi. Mergi destul de mult, cât să te întrebi dacă merită. Dar la capăt e o plajă de pietre rotunde, șlefuite de milioane de valuri, înconjurată de stânci care o despart complet de lume. Apa e atât de transparentă, că umbrele pietrelor de pe fund se văd de pe mal și poți urmări peștii ca pe niște fluturi extaziați ai adâncurilor. Aici lumea este foarte departe. Timpul este și el foarte departe și insignifiant. Ar putea să fie la fel de bine începutul lumii sau sfârștul ei, cu tine, ultimul supraviețuitor. Iar marea… capătă o trăsătură divină, în sensul că indiferent dacă ești tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, vesel sau trist, ea este pre­zentă și îți oferă toată frumusețea ei, fără să îți ceară nimic în schimb.

Spre seară, te poți întoarce în Agios Nikitas, tot spre nord, un sătuc la malul mării. Străzi înguste și umbroase, flori revărsându-se pe zidurile văruite în alb, pisici dormind pe trepte de piatră, cu acea nepăsare desăvârșită, pe care numai ființele mediteraneene o stăpânesc. Tavernele și-au scos mesele până la malul apei, ultimul rând de scaune la câțiva centimetri deasupra valurilor mici. Seara, când lumina bate oblic și marea prinde reflexe de cupru, nu mai simți nevoia să fotografiezi nimic. Unele locuri se pierd prin poze. Stai și tu, ca bătrânii greci, cu un ouzo în față și privești marea. Nesfârșirea ei…

La pas

Dar Lefkada adevărată, cea din spatele litoralului, se află la munte. Treizeci de minute cu mașina, pe serpentine cu vedere spre mare, și ajungi în Karya, cel mai mare sat de munte al insulei, așezat la răscruce de dealuri, ca și cum ar fi existat acolo dintotdeauna. Casele sunt din piatră locală, cu acoperișuri de țiglă veche, roșie-portocalie, cu grădini de măslini, de smochinii și de rodii. Umbra din centrul satului e dată de un platan atât de vechi, că nu mai pare un copac, ci o ființă gigantică, rămasă acolo de la facerea lumii. Sub platanul acesta se brodează, uneori, după-amiaza. E un meșteșug transmis de la Maria Koutsochero, o femeie din secolul al XIX-lea, care a inventat o dantelă cu acul, atât de fină și de complexă, încât piesele ei au ajuns în toată Europa, se spune că și la curți regale. Ea nu a plecat niciodată din Karya. A stat sub platanul acesta și a brodat, și lumea a venit la ea. Mica ei statuie de bronz veghează azi centrul satului. Din Karya poți să cobori ușor în portul Nidri, de unde în fiecare dimineață pleacă bărci spre insulele din jur. Porturi adânci, unde apa e atât de limpede, că se văd ancorele de pe chei, sate cu o singură tavernă și zece pisici, livezi de portocali și păduri de pini. Pe drum treci pe lângă Scorpios – insula lui Aristotel Onassis, verde, compactă, proprietate privată și azi. Nu se debarcă acolo. Se privește numai din larg, se presupun averile colosale, se invocă povești de iubire.

Dar după o zi de umblat, indiferent că ai fost pe mare sau pe uscat, trebuie să îți alegi o tavernă unde să te bucuri de minunățiile culinare grecești. Și toate, dacă nu au chelneri români, au cel puțin meniurile în limba română! La masă, Lefkada respectă un principiu simplu: se servește ce e proaspăt azi. Pește la grătar cu lămâie și ulei de măsline, calamari, musaca, revithokeftedes – chiftele de năut prăjite, crocante pe din afară și moi înă­untru – care apar pe masă, înainte să apuci să le comanzi. Saganaki care sfarâie și trebuie mâncat imediat, fără nicio for­malitate. Iar sa­lata grecească, cu legumele tăiate în bucăți mari, cu felia de brânză feta deasupra… oricât ai încerca să o faci acasă cu fix aceleași ingrediente, nu va avea niciodată gustul de aici. Toate stro­pite cu vin alb, local, rece, în căni mici, de metal. Mâncarea grecească nu te surprinde, ci te convinge că simplitatea e cel mai greu lucru de obținut… dar și cel mai delicios!

Insula Lefkada nu face promisiuni mari. Oferta ei e simplă, dar miraculoasă: lumina care se întoarce în fiecare seară pe aceleași ziduri, marea care nu obosește să aleagă culori, un sat de munte unde femeile brodează sub un platan centenar, un ritm care nu s-a sincronizat cu niciunul dintre ritmurile noastre grăbite. Cine vine în Lefkada găsește mai mult decât a sperat. Și-i e greu să plece.