• Maestrul instrumentelor cu clape, Raul Kusak a fost cel mai harnic și mai ocupat artist al festivalului de blues de la Brezoi. În paralel cu recitalul propriu și cu prezența scenică alături de colegi români sau de invitați străini, el a coordonat o grupă de copii, care, la finalul unei săptămâni de repetiții, a urcat pe scena mare •

De la o scenă la alta

– Ești de-al casei la Brezoi, prieten de nădejde al festivalului…

– Am participat de la prima ediție, când atmosfera era mai intimă. Concertele se țineau la câteva sute de metri depărtare de locul actual, cu spatele la râu, într-un spațiu ce acum a fost amenajat ca parc. Atunci erau multă iarbă și verdeață, cu copăcei, oamenii stâteau pe pături sau pe scânduri din lemn. Mi se potrivea mai bine aerul intim al primelor 3-4 ediții. Între timp, festivalul a devenit din ce în ce mai mare, a luat amploare, aduce foarte mulți oameni. Relația mea cu festivalul a rămas la fel de puternică, ca la început. Mi-am pus la bătaie și instrumentul, orga Hammond, pentru alți artiști, și m-am pus și pe mine la bătaie pentru colaborări cu diferite formule. Cu unii dintre artiști am rămas prieteni și colegi de scenă. Într-un an am condus, alături de Hanno Hoefer, serile de jam sessions, în care diferiți artiști improvizau împreună, după încheierea concertelor de pe scena mare. S-au legat lucruri foarte frumoase acolo. Odată, am cântat cu un artist de culoare din Chicago, care apoi m-a rugat ca a doua zi, pe scena mare, să cânt alături de trupa sa.

– Și anul acesta ai devenit, pentru o seară, component de bază al unei trupe foarte bine primite la Brezoi, cea a cântăreței Dawn Tyler Watson.

– Am ajuns la Brezoi cu o săptămână înainte de începerea festivalului pentru a pregăti alături de colegii mei din România și din străi­nătate concertul tribut Garry Moore. După concert, vineri seară, am fugit de la Brezoi la București, pentru a fi alături de fosta mea formație, Vama, într-un concert aniversar. Pe drum, noaptea, am primit un mesaj prin care eram rugat ca duminică să țin locul organistului din trupa lui Dawn Tyler, o cântăreață foarte mișto din Canada. Am zis imediat da, pentru mine e o experiență foarte importantă să cânt cu oameni ce au crescut în blues, care îl cântă nativ, o muzică ce nu-i românească. Dimineață am avut ședință video cu copiii de la Brezoi, au fost foarte conștiincioși, apoi probe de sunet și concert cu Vama, pe drum, noaptea, am asimilat cât am putut din partiturile trimise pentru 19 piese, și a doua dimineață, după repetiția cu copiii, am apucat să mă întâlnesc cu Dawn Tyler și să punem câteva lucruri la punct, pentru concertele de seară. Mi-a fost un pic greu, pentru că nu sunt obișnuit să cânt blues cu partituri, e o muzică pe care mai mult o simt, am mai făcut câte o greșeală tehnică, dar mi-a plăcut, mi-a plăcut foarte mult experi­ența.

– În tot acest iureș, ai avut multă răbdare și energie pentru trupa de copii…

– Pentru mine, lucrul cu copiii este poate cel mai important. Încerc să le deschid    apetitul pentru muzică. Am pornit această poveste de-a lungul timpului, acum 3-4 ani, organizatorul, Mihai Mugescu, ne-a dat imediat undă verde, iar clădirea nouă a Bikers for Humanity ne-a primit într-o sală frumoasă, cu dotări, cu instrumente. Finalul săptămânii e foarte emoționant, gândește-te că acei copii care stau cu părinții seară de seară la concerte urcă chiar ei pe scena mare și cântă ca artiști. Știu și eu ce înseamnă să fii încurajat la acea vârstă. Pentru unii, e posibil să dobândească un gând de a îmbrățișa muzica, măcar să cânte câteva piese seara la cort, cu prietenii. Muzica e foarte importantă în viața oamenilor.

– De ce crezi asta? Cum argumentezi?

– Muzica îl face pe om mai bun, îl ridică cumva deasupra cotidianului, a rutinei. Dezvoltă imaginația, aduce bucurie. Face bine, atât pe plan spiritual, cât și chimic, ca proces al metabolismului, iar asta mai apoi prinde bine minții. Cred că cei care cântă și fredonează, fluieră la duș, nu mai zic de cei care cântă câteva acorduri la un instrument, se bucură mai mult de viață.

Pianul din pădure

– Pe tine ce te-a atras spre muzică?

– Am avut norocul de a fi îndrumat de trei persoane esențiale pentru viața mea, care și-au pus pecetea pe povestea profesională. Mama cânta puțin la pian, iubea muzica. Duminica, mergea la o prietenă, profesoară de muzică, mai o carte, mai o poveste. Eu, târât după ea, plictisindu-mă, băgam mâna în pian, apăsam, ca orice copil, pe clape. Doamna asta minunată a zis într-o zi „copilul ăsta se joacă într-un mod special, să vedem ce-i cu el, dacă are talent”. Așa am ajuns să învăț pianul cu doamna Monți, unguroaică ce făcuse Conservatorul la Budapesta, care a înțeles înclinația mea spre improvizație. Nu doar că nu mi-a interzis să cânt altceva decât ce era în partitură, dar mi-a stimulat creativitatea. Premiul de final al fiecărei lecții erau cele 5 minute de improvizații împreună. A treia persoană importantă este profesorul de muzică de la Casa Pionierilor din Zalău, unde am ajuns prin clasa a șasea, domnul Ion Mureșanu. Dincolo de studiul muzicii, domnul Mureșanu ne-a insuflat povestea ce stă la baza unui grup muzical, am învățat cum să mă integrez într-un spațiu cu mulți muzicieni, care sunt regulile, convențiile pe care trebuie să le știm pentru a lucra împreună cu plăcere. Asta m-a învățat să devin matur, din punct de vedere muzical, să fiu punctual și pregătit la o repetiție. Noi suntem împreună la un concert o oră și jumătate, dar ce-i important și lumea nu știe e ce se întâmplă dincolo de scenă. La repetiție, în mașina de turneu, relația dintre colegi și mine. M-a învățat să privesc în oglindă, să mă autostimulez muzical. Pentru mine, crescut singur cu mama (nu mi-am cunoscut tatăl, nu am avut frați, surori, veri, bunici, unchi, mătuși), faptul că am intrat într-o poveste cu mai mulți copii, a însemnat foarte mult.

– Ai spus că ai și de dat înapoi din ce ai primit, de-a lungul anilor, spre copii, dar și că ai de învățat de la ei…

– Da, copiii mă ajută să-mi pun ordine în informații, în gânduri, mă aerisesc, mă echilibrează. Mă ajută să înțeleg mai bine ce mi s-a întâmplat la vârsta lor. Discut mult cu ei despre alte lucruri, în afara muzicii, pentru a-i înțelege. La București, am Raul Kusak keyboard school, o școală de muzică pornită inițial pentru a-i ajuta pe tinerii care vor să urmeze o carieră la școli internaționale importante din lume. După un timp, am început să lucrez și cu cei mici, unu la unu, față în față. Învăț de la ei cum să-i învăț mai bine. Câștigul e de ambele părți. Un alt motiv al faptului că lucrez cu copiii este frustrarea față de sistemul de educație din România, în care, în mod total greșit, profesorul se poziționează frecvent ca parte adversă față de elevi.

– Ne întoarcem la povestea de la începutul interviului, pentru a te întreba cum te simți să cânți în natură.

– Minunat! E bine și pentru tine, ca muzician, și pentru natură. Obișnuiam să mă trezesc zilnic, cu două ore mai devreme, mergeam la pianul amplasat pe scena din pădure și cântatm acolo singur. Soare, libertate, natură, pământ, frunze. Desigur, trebuie să ai supapele deschise, pentru a putea primi povestea naturii, a ceea ce se întâmplă acolo. Noi, muzicienii, avem în general aceste supape deschise, atenți la ce-i în jur.