• Spectatori din 30 de țări •

Unii poartă „uniforma” motocicliștilor, cu geci negre din piele și ochelari de soare, alții au bandane colorate și haine hippie, iar alții apar pe marea pajiște verde dintre colinele împădurite ale Brezoiului, ținând în mâini scăunele de pescar, pe care ai crede că în curând vor moțăi. Dar cine dansează cot la cot cu puștanii în fața scenei până la 1 noaptea? Cine a călătorit sute de kilometri pentru a ajunge la acest festival? Cine rezistă când, odată cu venirea nopții, mușcă frigul, iar după încheierea recitalurilor de pe scena mare își ia scăunelul și rămâne până spre dimineață în cortul de jamm sessions, în care muzicanții cântă din pură plăcere? Organizatorii spun că anul acesta au venit în Țara Lotrului spectatori din peste 30 de țări la acest festival, media de vârstă a publicului depășind 50 de ani. Open Air Blues Festival a însemnat însă o sărbătoare a muzicii de calitate și a spiritului tânăr, indiferent de vârstă.

„Brezoiul lumii”

În partea opusă a scenei mari, un podeț suspendat deasupra râului de munte te duce într-o dum­bavă în care dimineața au loc spectacole de teatru pentru cei mici, expun artizani, și lumea se strânge după amiaza, pentru un concert acustic. Raul Kusak și Hanno Hoefer au susținut un concert superb aici. La ora la care încep concertele pe scena mare, peisajul din spatele ei îți taie răsuflarea: soarele la asfințit îmbracă dealurile în lumini și umbre, iar mai târziu, luna coboară în pă­duri. În fața scenei, poți întâlni o fotografă ce a bătut drumul din America special pentru acest festival, un italian care vine a cincea oară aici, fără a ști o boabă de engleză sau de română, la fel ca și cei trei nemți cu bărbile până la cot cărora un român cu care dansează încearcă să le explice beneficiile palincii făcute de el acasă. „Acum cinci ani, când am venit pentru prima oară aici, abia dacă număram zece de-ai noștri, acum sunt mult peste 50, peste tot auzi vorbindu-se în germană. Iar la anul, vor veni și mai mulți. Stai să vezi ce fețe vor face prietenii mei când le voi spune că la anul va cânta Bonamassa, în orășelul ăsta de munte”, îmi spune neamțul ce-și savurează berea la soare. Au venit în gașcă, cu prieteni și soții, iar după festival vor mai rămâne în România pentru o excursie de-o săptămână. „Sigur că avem și noi în Germania festivaluri, dar se țin în betoane, unde mai vezi scenă în asemenea decor? Aici sunt cele mai bune trupe, în cel mai tare peisaj, cu cei mai frumoși oameni în public. La noi, măsurile de securitate sunt mult mai restrictive, totul începe și se termină la oră fixă, aici, totul este mult mai relaxat, mai flexibil, uite ce frumusețe e în fața noastră și ce bine ne simțim.”

O plimbare prin campingul de rulote îți arată că sloganul „Brezoiul lumii” are sens. Flutură un steag cu semnul flower power, lângă unul cu lupul dacic și unul cu celebra copertă a discului Pink Floyd. Vârsta, între 8 luni și 80 de ani. „Trăim într-o lume uriașă, mergi s-o explorezi”, scrie pe o rulotă. Numerele de înmatriculare sunt din Olt, Hunedoara, Suceava, Bulgaria, Marea Britanie, Polonia, Franța, majoritatea Germania. Unele rulote sunt ultramoderne, probabil au costat cât un apartament, altele cam ruginite. Cu una de genul acesta a călătorit asutriacul Mario anul trecut până în Iran, unde a fost arestat, dar lăsat apoi în pace după ce grănicerii l-au pus să cânte și s-au amuzat teribil pe seama vocii sale. Anul ăsta a nimerit singur în Vama Veche, și ar fi rămas toată vara dacă nu i-ar fi povestit ci­neva de festivalul de blues de la Brezoi, unde i-a plăcut atât de mult încât vrea neapărat să revină la anul cu prietenii. Un domn cu pletele și barba albe scoate o ladă cu multe sertărașe dintr-o rulotă mai dichisită cu număr de Mureș. „Nu poți să-mi spui ceva ce ai avea nevoie aici, în camping, și eu să nu am în cutia asta”. Și el vine aici tot de cinci ani și spune că lucrurile merg din ce în ce mai bine. Vede ce e la alte festivaluri mari, cu corturile puse unul lângă altul, așa că, pe lângă muzică, aici se bucură și de libertate. Marion și Koney stau, îmbrăcați în negru, sub umbrarul unei rulote moderne și negre, cu numere de Olanda. Au făcut trei zile pe drum. Pentru că trebuiau să ajungă înapoi la muncă, prietenii cu care au venit anul trecut au ajuns în două zile, dar epuizați. Anul ăsta au venit singuri, fiind pensionari, nu au nici o grabă. Pentru ei, care au prins sfârșitul anilor 60, festivalul este un soi de Woodstock, ca atmosferă. Le plac aici oamenii prietenoși, care ascultă cu atenție muzica, chiar o respectă, nu trăncănesc în continuu, așa acum se întâmplă pe la festivalurile din Belgia și Olanda, la care merg de obicei. Nu au mai mers la festivaluri atât de departe, dar Brezoiul are ceva special, care-i atrage. Muzical, le plac în special chitariștii care cântă mai dur. Copiii și nepoții lor ascultă rock. Într-o zi, la grădiniță, cineva a întrebat cine cântă o melodie la radio, și Marion a spus Metallica și toți copiii șușoteau: „de unde știe asta bunica ta, care e așa de bătrână?” Cum să nu știe, anul trecut au fost la concert și li s-a părut fabulos. Într-o seară, la un concert, am văzut-o pe Marion ridicându-se din scaunul cu rotile pus pe iarbă, pentru a îmbrățișa o tânără și a-i spune că dansează minunat.

„Vă îndemn să străluciți”

Urale îndelungi s-au stârnit în public atunci când de pe scenă s-a anunțat că la ediția aniversară de anul viitor, cea de-a zecea, vor cânta marile vedete ale bluesului alb, Beth Hart și Joe Bonamassa. Anul acesta rețeta a fost foarte echilibrată, fiecare spectator a găsit artiști pe gusturile sale, căci genurile muzicale tangente bluesului s-au întâlnit pe marea scenă: soul, funk, folk, rock, country. Unii au fost atrași de chitariști teribiliști, dornici să arate că pot cânta foarte repede și tare și neapărat o piesă din repertoriul lui Jimi Hendrix. Eu, unul, am fost foarte bucuros să-i ascult pe negrii americani, inițiatorii și stăpânii absoluți ai bluesului. Frații muzicali ai lăutarilor noștri. Mesajul acestor muzicanți nu a fost transmis doar prin naturalețea înnăscută a modului de a cânta, cât și prin cuvintele rostite pe scenă. D.K. Harrell a amintit de momentul magic de anul trecut, când, în timpul recitalului său, a căzut curentul și s-a cântat fără lumini de scenă și microfoane și a rugat publicul să aprindă și acum, pentru un minut, luminile în întuneric. „Minunat! Asta înseamnă că bluesul o duce bine în România. După cum știți, la noi, în America, lucrurile merg prost, din cauza știți voi cui. Nu o să-i rostesc numele, am venit aici să ne simțim bine. Vreau să vă spun că dragostea și unitatea între oameni întotdeauna vor învinge, să nu uitați asta. Pentru asta ne aflăm aici împreună”. Un alt virtuoz al chitarei, Eric Gales, a întrebat publicul a câta oară se află pe această scenă. A treia sau a patra? „Nu știți ce bine se simte de pe scenă să vă vedem din nou. Vă suntem recunoscători pentru că susțineți muzica live. Este stilul nostru de viață, meseria noastră, cu asta ne hrănim familiile, iar fără voi, nu am putea continua”. Starul de culoare al ultimei, celei de-a șasea nopți, din 26 Iulie, Dawn Tyler Watson, a transmis un mesaj la fel de emoținal ca și muzica sa. „Se întâmplă ceva cu lumea în care trăim. Se întâmplă ceva cu natura, zici că a ajuns la menopauză. Plutește în aer un iz de negativitate, îl simțiți și voi? Pentru a-l contracara, vă îndemn să străluciți. Că aici, unde sunteți, e superb. În orice ce veți face, oriunde veți merge, să contracarați această negativitate din jur. Să duceți înapoi cu voi, în orașele voastre, pe străzile voastre, vibrația din aceste zile de festival. Așa cum scria cu spray-ul pe o rulotă din Bulgaria: „ReLOVEution”. Singura revoluție ce are sens e cea a iubirii”.

Blues-ul despărțirii

Îmbrățișările și chiotele de bucurie ale revederii din primele zile ale festivalului au ajuns la îmbrățișări mai amare. Oamenii și-au revăzut prietenii din edițiile trecute, și-au făcut alții noi, au stat la lungi taclale, au făcut schimb de sfaturi, adrese, numere de telefon, sau de sforăituri la corturi. „Ne vedem la anul!” a fost refrenul cel mai des auzit luni de dimineață, în camping, după încheierea festivalului. Apoi au rămas în urmă pătratele de iarbă galbenă, acolo unde timp de aproape o săptămână au fost corturi, și așa a început lungul blues al despărțirii de Brezoi.

Foto: Constantin Nae