Companie selectă, în pustie

– Dragă Dan, e vacanţă, stagiunea a luat pauză, unde te găseşte telefonul meu?

– În rulotă, la mare, mă şi mir că am semnal la telefon. Sunt undeva în pustie, între Vadu şi Gura Portiţei, dar într-o companie selectă: fetele mele, iubita şi câinele. Felul acesta de escapade sunt de departe preferatele mele, şi să le pot face alături de copii dublează bucuria. Maria are deja nouă ani şi jumătate, iar cea mică, Elena, cinci ani jumate. Ştii că fetele mele sunt născute în aceaşi zi, pe 1 Noiembrie, la patru ani diferenţă? Sunt peste măsură de fericit că am câştigat un pariu important în creşterea şi educaţia lor: le place la nebunie să fie scoase din zona de confort, amândouă iubesc natura şi provocările ei. Izolarea pe care ţi-o oferă o ieşire cu cortul sau rulota este exact mijlocul prin care omul modern se poate contopi cu natura. Cred foarte mult că acest lucru dezvoltă responsabilitatea, atenţia pentru tot ce ne înconjoară. Când trei, patru oameni stau într-o rulotă sau un cort, trebuie să fii extrem de grijuliu cu tot ce ai: resurse, cură­ţenie, apă, chiar şi starea de spirit. Or, asta te face implicit foarte responsabil, iar speranţa mea în ceea ce privește fetele este că atenţia dobândită acum se va proiecta în ceea ce vor face ele zi de zi, pentru tot restul vieţii.

Simplitate de cinci stele

– De unde ai moştenit tu dragul acesta de natură, pe care te străduieşti să-l transmiţi mai departe fetiţelor tale?

– Eu aşa am crescut. De exemplu, vacanţele la mare cu părinţii însemnau şederi la cort, la Năvodari. În anii ’80, Dacia noastră mergea spre litoral atât de încărcată, că-şi târâia fundul pe şosea şi nu se vedea strada, de ridicat ce-i era botul. De unde să cumperi provizii acolo, pe vremurile acelea? Plecai de acasă cu absolut tot ce era necesar, plus corturile acelea, de cântăreau 50 de kg. Dar toate acestea au creat nişte amin­tiri grozave cu tata, în astfel de va­canţe, sau în drumeţii la munte sau în simple zile de sâmbătă, când ieşeam la pădurea din apropierea casei, unde făceam focul şi găteam la jar. Locuiesc de mulţi ani în casa lui tata de la Brăneşti, renovată şi aranjată pe gustul meu şi, în mare parte, de mâinile mele: grădină, pomi, tot ce face o mini-gospodărie să fie atrăgătoare, pentru că el mi-a transmis dragostea pentru tot ce ne dă natura asta darnică. Am crescut şi, oricât de bine sau de prost am dus-o financiar, eu am ales mereu acelaşi model de vacanţe pe care le aveam în copilărie. O singură dată am fost la un hotel de cinci stele, în Corfu, unul cu toate fiţele atât de la modă în ziua de azi. Am dat banii de pomană, fiindcă eu, în două săptămâni de vacanţă, doar am dormit în acea cameră, în rest, tot timpul m-am plimbat pe insulă. Un pat pe care să te întinzi câteva ore noaptea nu trebuie să fie de cinci stele, zău aşa. Cea mai frumoasă experienţă din acea vacanţă a fost când, lângă şoseaua care mai avea patru metri până la mare, am dat peste o căsuţă minusculă, cu trei mese de fier scorojite, puse în faţă. Am oprit imediat să întrebăm ce puteam mânca. Chelnerul – care era şi bucătar, şi patron, şi ospătar – i-a strigat altuia din barca de pe mare să-l întrebe ce-a prins. Abia când a răspuns pescarul, a ştiut şi el ce ne putea găti. Peşte mai proaspăt şi mai bun n-am mâncat niciodată, iar faptul că eram acolo, rupţi de lume, că ne împrieteneam cu localnici simpli, că înţelegeam astfel cum trăiesc, că mâncam pe scaunele acelea fierbinţi, toate au mărit enorm farmecul experienţei. Asta înseamnă cinci stele pentru mine! Totul se întâmpla acum douăzeci de ani, nu cred că azi le mai dă voie nici grecilor să aibă astfel de afaceri minuscule, sigur trebuie să le supună unor sumedenii de norme. Păcat, mare păcat! Acolo, aici, peste tot, se pierd experienţele autentice şi legătura interumană relaxată. De aceea insist eu atât de mult să le ofer fetelor cât mai multe frânturi de libertate absolută. Experienţele acestea trebuie preţuite, căci sunt ultimele rămăşite ale unei lumi pierdute, una de o frumuseţe incredibilă, care te încarcă spiritual. Eu mă străduiesc să le asigur copiilor mei astfel de amintiri şi mi-aş dori enorm ca ele, la maturitate, să continue să caute experienţe autentice, adevărate, sănătoase. Una peste alta, acum suntem în rulotă cu toţii, e dimineaţă, a plouat niţel, avem lemne aduse de mare, adunate pentru foc, e tare bine.

– Dacă sunteţi aşa izolaţi, le găteşti fetelor în rulotă? Ce-au mâncat la micul dejun?

– Evident că le gătesc! Eu oricum sunt pasionat rău de tot de gătit, studiez, am chefi bucătari pe care-i urmăresc. De dimineaţă le-am făcut omletă fran­ţu­zească, preferata mea. Cu ceva muncă de convingere, a mâncat şi Maria. Se ştie, această omletă este mai moale în interior şi, până nu i-am arătat un filmuleţ cu celebrul bucătar Jacques Pépin şi felul în care o găteşte el, nu m-a crezut că nu-i dau ouă crude. Dar eu sunt foarte răbdător în acest sens. Un exemplu concludent este că încă nu m-am pierdut cu firea, că Elena, cea mică, este în perioada în care mănâncă numai paste cu caşcaval. Atât! Şi n-ai idee câte bunătăţi ştiu eu să gătesc chiar şi într-o rulotă! Dar am răbdare, în­cerc schimbările în paşi mici şi sunt convins că gusturile ei se vor diversifica, odată cu vârsta, la fel cum s-a întâmplat cu sora ei mai mare.

„Lăsați plăcerile să se coacă”

– Se ştie că locuieşti de mult la ţară. Ce-ai lăsat acasă, în grădină, că tot vorbim despre bucate alese?

– Doamne, ce an e ăsta! Eu nu cred să mai fi fost unul aşa, de când m-am mutat eu la curte. Cad roadele pe noi! Plantez mereu doar vreo treizeci de fire de roşii, iar de obicei, din ele mâncăm nişte salate peste vară. Eu nu stropesc cu absolut nimic nici legumele, nici pomii, aşa că producţia e destul de modestă. Anul acesta, în schimb, cred că fac şi suc din roşiile mele. Prunul… Când am plecat la mare, am pus nişte proptele sub crengi, ca să nu se rupă, de cât rod au. Am lăsat şi nişte prieteni noi acasă, fiindcă de curând suntem „crescători” de găini, raţe, gâşte. Prietena mea este o înfocată iubitoare a animalelor de ogradă, aşa că avem păsări. Mă rog, găinile sunt patru la număr şi-s absolut convins că vor muri de bătrâneţe, la fel ca şi celelalte păsări. Au nume, sunt iubite de nu se poate, nu vor ajunge niciodată într-o farfurie. Doar vreun atac de vulpe să ne pună şi nouă o raţă pe varză (râde). Cum de ne-am luat orătănii? Au şi ele o poveste legată tot de încăpăţânarea mea de a păstra hrana naturală. Înainte, luam ouă şi câte un pui de carne, de la o tanti din sat. Cine locuieşte la ţară are câte o astfel de tanti. Doar că pe-a mea am surprins-o cu totul întâmplător luând de la veterinar antibiotice pentru găini, deşi erau sănătoase. Gata a fost! Ne-am luat găinile noastre bio, ne dau trei, patru ouă pe zi, suntem boieri. Dar, vezi, povestea asta spune multe despre unde s-a ajuns cu produsele „de la ţară”. Dacă nu ţi le creşti tu, nu mai poţi avea încredere în nimeni. Oamenii s-au luat unii după alţii, se lăcomesc la cantitate, vor mult şi în mare viteză. La fel cum se întâmplă azi cu orice. Îmi pare rău să o spun, dar am astfel de exemple în jurul meu şi e mare păcat. Am văzut un reportaj, cu o cantitate imensă de pesticide găsită în leuştean şi pătrunjel. Cum se poate aşa ceva, în verdeţuri?! Azi, „la ţară” este doar dacă faci tu să fie la ţară. Pentru mine, personal, acestea sunt lecţii de viaţă, nu le las să treacă fără să-mi trag învăţăminte. Aşadar, şi în grădină, şi în viaţă, eu am învăţat să nu mai aştept rezultate imediate. Cred că e bine să las lucrurile să curgă mai încet, să descopăr plăcere în aşteptare. Încerc să le educ şi pe fete aşa. Copiii sunt lacomi, vor totul acum, pe loc. E nociv pentru ei să-i laşi aşa, fiindcă tendinţa aceasta se va agrava la maturitate. Răbdarea şi profunzimea în fapte şi gândire se educă şi autoeducă. Emil Brumaru spunea aşa: „Lăsaţi plăcerile să se coacă”. Cât de frumos! Eu aleg fără să ezit varianta grozavului poet de la Iaşi.

Dracul nu-i așa de negru

– Te-ai certat definitiv cu Bucureştiul, locul în care, totuşi, lucrezi?

– Nu m-am certat cu Bucureştiul. Dimpotrivă. De când nu mai locuiesc în el, îl iubesc chiar mai mult. De ce? Fiindcă eu nu prea mai simt lucrurile neplăcute din metropolă, nu mă lovesc de ele zilnic, şi atunci savurez oraşul cu sufletul deschis către toate părţile lui bune. Iar ele sunt multe. Uite, dacă îţi place o îngheţată foarte mult, dar ţi-o oferi cu măsură, mai rar, o vei aprecia cu adevărat de fiecare dată. Aşa e şi Bucureştiul pentru mine: stau la distanţă, dar când ne întâlnim, ne îmbrăţişăm. Eu mă bucur exultat când mă văd cu cineva după o pauză lungă, aglomeraţia oraşului poate fi şi fermecătoare, observ orice schimbare, orice lucru inedit. Ştiu foarte bine că dacă aş sta permanent în capitală, toate acestea ar deveni repetitive, iar apăsarea pe care o resimt frecvent bucureştenii m-ar cuprinde şi pe mine. Dar eu sunt norocos să pot fugi seara la mine în sat, după spectacole, repetiţii sau ieşiri cu prietenii. Dorul de Bucureşti e înlocuit de dorul de casă şi apoi invers, iar şi iar. Astfel sunt într-un echilibru pe care-l consider extrem de be­nefic pentru spiritul meu.

– Eşti actor, cânţi, găteşti, lucrezi în lemn, cultivi legume, ai o mulţime de activităţi care-ţi ţin mâinile ocupate şi mintea creativă. Aceste lucruri îţi apără sufletul de urgiile prezentului?

– Trebuie să faci Rai din ce ai. Te voi contrazice puţin, susţinând că eu nu cred că trăim vremurile cele mai grele. Chiar şi în afara războaielor mondiale, au fost timpuri mult mai urâte decât astea. De ce spun că dracul nu-i aşa de negru? Pentru că azi ai adesea libertatea să te detaşezi de ce-ţi face rău. Totul depinde de cum te poziţionezi faţă de prezent, de perspectiva pe care ţi-o oferi. Această poziţionare personală e calea către bucurie sau, dimpotrivă, către depresie. Ţin minte o întâmplare de anul trecut, când veneam de la mare cu fetele şi ni s-a stricat maşina. Autostradă, peste patruzeci de grade – evident, extrem de neplăcut, periculos, copiii cu mine. Poţi intra într-o panică teribilă sau poţi să iei taurul de coarne şi să faci eforturi de a ieşi cât mai repede dintr-o astfel de situaţie. În cazul nostru, în cincisprezece minute am găsit o maşină care ne-a tractat într-o zonă de siguranţă. Într-o oră a venit cineva din sat după noi, în două ore eram în casă. Putea fi o experinţă traumatizantă, dar noi am ajuns în curte râzând. Nu ne-a marcat negativ, fiindcă nu am disperat, fiindcă am avut o atitudine pozitivă, fiindcă mai sunt oameni normali şi săritori printre noi. Da, normalitatea a devenit nişă, dar ea încă este acolo şi noi trebuie să fim mereu cu privirea către ea. Nu dau exemplul acesta ca să mă dau pe mine de exemplu, ci ca să explic cum cred eu că trebuie abordată viaţa. Mai simplu: dacă eşti într-o situaţie nasoală, ieşi din ea! Nu sta acolo, nu te plânge în loc să faci ceva! Eşti prea gras, slăbeşte, eşti într-o relaţie toxică, pleacă, ai o slujbă urâtă, schimb-o. Eu nu cred în „n-am încotro”. Întotdeauna există un încotro, întotdeauna există o cale, o alegere prin care-ţi va fi mai bine. Din punctul meu de vedere, să fii con­ştient că mereu ai o soluţie este calea prin care poţi scăpa de depresie. Poetul şi cântăreţul Leonard Cohen are un vers grozav, care sună cam aşa, în traducere: „orice lucru are o fisură, iar prin ea intră lumina”. O fisură înseamnă un pas către mai bine. Un pas mic duce la alt pas mic şi tot aşa. Un prieten de-ai mei se luptă cu depresia de ceva vreme şi singurele sfaturi pe care i le pot da sunt exact aceşti paşi mici. Dimineaţa, în loc să zacă în pat, să se ridice şi să întindă frumos aşternutul. Apoi să sărbătorească reuşita asta minusculă. Poate pasul ăsta firav va funcţiona pentru el aşa cum pe mine mă ţine sănătos la minte munca directă cu pământul. Oricum, ea are nişte beneficii incredibile, chiar s-au făcut studii serioase ca să se înţeleagă de ce sunt zone răspândite pe glob, unde oamenii trăiesc foarte mult, adică prind suta de ani. Una dintre similitudini (că e Sardinia sau insule din Japonia) este că în aceste zone, oamenii lucrează cu pământul. Nu trag neapărat cu plugul, ci au un simplu contact cu solul, mâna lor îl atinge cultivând un fir de ceapă, o floare, smulgând o buruiană. Pentru mine, aceste lucruri vin la pachet cu așteptările mele personale. Când am plecat din telenovele, din televiziune, cei din jur îmi lăudau cutezanţa. „Ce curaj să laşi banii în urmă şi să pleci!”. N-a fost deloc vorba de curaj, doar că eu nu puteam altfel. Pentru mine, a pleca din Bucureşti şi a-mi înfige mâinile în pământ, în lemn, a fost acea fisură prin care am văzut lumină.

„Amadeus”, o poveste actuală

– Depărtarea de oraş te-a transformat şi mai tare într-un om discret, scump la vedere. Azi, toată lumea e pe reţelele so­ciale, în timp ce tu găteşti omletă franţu­zească în rulotă. Eşti artist, nu pierzi public prin această izolare?

– Cred cu toată tăria că valoarea nu înseamnă aprecierea de moment. Am un echilibru pe care mi l-am creat şi în care am încredere. Dacă viaţa nu este trăită pentru gratificarea imediată, se creează automat acest echilibru benefic. De exemplu, de ce trebuie să-ţi cumperi un bolid, ca să te deplasezi în acelaşi loc ca şi cu vechitura mea de maşină? De ce să schimb simpla nevoie de a mă deplasa într-o declaraţie a nivelului social? Viaţa nu este o interpretare la prima mână, cum spunem noi, în teatru, când facem o simplă lectură a textului. Viaţa îţi dă timp să aprofundezi şi, astfel, să-i dai cu adevărat un sens. Teatrul are o mulţime de lecţii apropo de asta, frumuseţea lui stă şi în valorile nemuritoare pe care le transmite. Uite, la Nottara, am început să repetăm la piesa „Amadeus”. Mozart, în timpul vieţii, nu a avut nicio recunoaştere a valorii, nicio preţuire din partea nimănui, în afară de omul care i-a fost duşman: muzicianul Antonio Salieri. Doar el era conştient de genialitatea lui Mozart. În schimb, Salieri era vedeta vremurilor, avea un succes enorm. Istoria a răsturnat situaţia, pe Mozart îl slăvim de secole, iar Salieri a rămas doar un personaj în povestea vieţii marelui compozitor austriac. Ce vreau să spun prin asta este că dintotdeauna a fost extrem de puţin relevantă valoarea pe care ţi-o dau oamenii la prima mână, adică exact ce fac reţelele sociale azi. Singura valoare care contează este cea pe care tu o ai în con­ştiinţa ta. Poate că durează până să fie recunoscută social, dar cât de mult merită! Eu, unul, aşa văd lucrurile şi sunt conştient că numărul celor care gândesc ca mine a scăzut, dar nu de tot. Ba chiar exact aceste vremuri pe care le menţionai trezesc conştiinţe. Dacă eşti cinstit cu tine, viaţa te va înconjura de lume care gândeşte şi simte la fel. Da, am cincizeci de ani, şi fac curăţenie de oameni în jurul meu. Nu forţat, nu alung pe nimeni, ci mai degrabă oamenii se cern. Îi prefer pe cei puţini, vii, nu pe cei mulţi şi virtuali.

– La ce lucrezi, Dane, unde te vede lumea la toamnă?

– Acum e vacanţă, lucrez la mine însumi. Profesional, repetiţiile pentru „Amadeus” sunt şi ele în vacanţă, dar cred că la final de Septembrie pot invita lumea la Nottara, pentru premieră. Piesa e în regia lui Vlad Cristache, îmi place mult să lucrez cu el. Este primul regizor care-mi amin­teşte de Cătălin Naum, profesorul meu de actorie din facultate. Deşi nu pare, e ceva acolo, în interiorul lor, care-i aseamănă. Salieri e interpretat de Ionuţ Grama, Mozart este Tudor Cucu-Dumitrescu, iar eu îl joc pe împăratul Iosif, martorul acestei poveşti celebre a relaţiei dintre cei doi compozitori. Toată echipa e minunată, piesa e grea, lungă, va însemna mult efort, dar eu cred că va răsuna. Aşadar, de aici, din pustie, vă invit să o notaţi în agenda de toamnă, iar până atunci, să vă bucuraţi de natură, de oameni buni, de libertate. Cu li­nişte şi răbdare, lăsaţi plăcerile voastre să se coacă!

Foto: Andrei Gîndac