Poate a fost ploaia de vară care tocmai s-a oprit. Poate a fost soarele care a reușit să răzbată prin norii groși, fumurii. Sau poate a fost doar curtea mare, ca o poieniță la margine de pădure. Adevărul este că în momentul în care am pășit pe aleea lungă a schitului de la Dragoslavele, o pace senină m-a cuprins. O liniște ce cobora adânc, în mine, cum în puține locuri mi s-a mai întâmplat. Biserica veche, din lemn, părea că mă așteaptă. S-a întâmplat să nimeresc singur, doar eu cu ea, fără alți credincioși, fără călugării care o îngrijesc. Și a fost ca un dialog al inimii, în care ea mi-a vorbit prin tăcerea lemnului și prin picturile vechi, ascunse sub fumul lumânărilor.

Biserica de lemn stă chiar în mijlocul curții, ridicată pe un soclu înalt, din bolovani de râu, cu pereți de bârne, afumați de cenușiul vremii. Streașina, foarte largă, coboară mult peste un cerdac plin de flori. Nimic din arhitectura asta nu aparține Argeșului, cu bisericile lui de piatră și cărămidă. Totul vine de departe, dintr-o altă geografie, din mâna unor meșteri care au clădit-o gândindu-se, probabil, la ninsori mult mai grele decât cele de aici. Ușa masivă din lemn îl are pe Sfântul Gheorghe pictat ca pavăză. Înă­untru, aerul miroase a ceară și a lemn vechi, înnegrit de fumul a mii de candele aprinse.

Lumina intră puțină prin ferestre mici cât palma și cade peste catapeteasma sculp­tată în lemn de tei, peste picturile în stil țărănesc și naiv. Sfinți cu ochi mari și priviri drepte, desenați de cineva care credea, probabil, mai mult decât știa să deseneze. Nimic nu strălucește, totul e tocit de atingeri și patinat de timp. Altarul, naosul și pronaosul sunt mici, aproape strâmte – încap, poate, douăzeci de oameni umăr la umăr, ca un îndemn la apropierea dintre noi, întru credința în Dumnezeu.

Schitul acesta nu pare de aici, și-a găsit doar odihna pe meleagurile astea. Biserica a fost ridicată pe la 1600 și ceva de credincioșii din Borșa, în inima Maramureșului, la sute de kilometri spre nord, într-o vreme în care satele de acolo își construiau lăcașurile din ce aveau mai la îndemână și mai trainic: brad și stejar. A călătorit apoi, bucată cu bucată, probabil bârnă cu bârnă, până la Predeal, și abia după 1948, adusă de Preafericitul Patriarh Justinian, a ajuns pe dea­lul Podișor, de la Dragoslavele, din județul Argeș, ca să capete o nouă sfințire și un nou rost: acela de inimă a unui schit aflat sub ocrotirea Sfântului Gheorghe.

Casa de vacanță a Patriarhilor

În jurul bisericii vechi viețuiește azi o obște de călugări, sub povățuirea ieromonahului Cosma Juncu, iar slujbele se țin, neîntrerupt, în fiecare duminică și sărbătoare, de mai bine de șapte decenii. La câțiva pași, pe jumătate ascunsă de pădure, se află reședința patriarhală: trei case ridicate și dăruite în 1929 de preoțimea musceleană lui Miron Cristea, întâiul patriarh al României întregite, cunoscut pentru stăruința cu care a sprijinit învățământul religios și pe tinerii teologi trimiși la studii în străinătate. O placă de marmură, încastrată în zid, păstrează și azi amintirea acestei danii amintind și că preoții musceleni au ridicat și refăcut casele „să fie reședință de odihnă pentru Patriarhul României”. Zece ani mai târziu, tot aici, în vila patriarhală, avea să găsească adăpost mareșalul polonez Edward Rydz-Śmigły, comandantul suprem al armatei poloneze, refugiat în România după înfrângerea țării sale de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică. Sub Patriarhul Justinian, în 1959, aceleași case aveau să cunoască o altă formă de captivitate: pentru împotrivirea sa față de scoaterea cu forța a mii de călugări și maici din mânăstirile României, autoritățile comuniste i-au fixat aici, o jumătate de an, domiciliul forțat: un patriarh păzit în același loc unde alți patriarhi veniseră doar să se odihnească.

Un sat cu povești

Daca nu știi, treci prin Dragoslavele ca prin orice alt sat de munte, aflat pe drumul către vechiul pas din Bran. Dar dincolo de peisajele superbe, locul are multe povești, pe care le afli doar dacă mergi la pas și stai de vorbă cu țăranii, în pauza de cosit. Coborând de la vechiul schit spre centrul satului, peste râu, un bătrânel sprijinit în coasă mă vede că nu-s de-al locului și îmi spune: „Ia meri dumitale la beserica a veche, de zid. Cre că are la fo 400 de ani, făcută de împăratul Ghica! Și-amu se văd găuri de obuz în zid, făcute de artileria germană, că or fo lupte grele aci. Și în besearică ai să vezi dumneata pictați pe regele Mihai și pe încă un mare popă, ăl de-a avut casă de vacanță aci. Iar în spatele besericii, să vezi dumneata nemții morți și îngropați. Îngropați de noi, că așa e creștinește.” Într-adevăr, biserica veche păstrează urmele istoriei, iar dincolo de ea se află unul dintre cele două cimitire germane ale satului. Cimitirul militar german, amenajat de armata germană în toamna lui 1916 – anul în care Divizia a 12-a bavareză și trupele generalului von Morgen au rupt frontul românesc dinspre Rucăr și au împins lupta până sub Muntele Căpitanu, la opt kilometri de Câmpulung Muscel, înainte ca linia să se stabilizeze pentru o iarnă întreagă: românii pe Mateiaș, nemții la Dragoslavele. Cimitirul, îngrijit până astăzi de o asociație germano-română, are cruci simple, de piatră, așezate în grupuri de câte trei. La intrare, o poartă de lemn pictată în albastru poartă o placă bilingvă, ce anunță scurt: „Deutscher Soldatenfriedhof”. Peste patru sute de soldați germani se odihnesc aici.

E ciudat să te gândești că, la câteva sute de metri de crucile astea de piatră, într-o biserică de lemn adusă tocmai din Maramureș, oamenii încă aprind lumânări pentru morții satului, poate și pentru cei de sub cruci. Schitul de la Dragoslavele n-a fost ridicat ca să țină minte războiul; a ajuns aici din alte motive – ale unui patriarh care voia odihnă și ale unor credincioși care voiau să-și salveze biserica de lemn de uitare. Dar locul acesta, prag al Munteniei către Ardeal, a strâns, fără să vrea, toate poveștile care i-au trecut pragul: un mareșal fugar, un patriarh închis în propria vilă, o biserică de piatră rănită de obuz, un sat care a găzduit, în același veac, și front, și rugăciune și, la capătul tuturor, o bisericuță de lemn atât de mică, încât încap în ea, cu greu, o mână de oameni. Dar atât de veche, încât a apucat să vadă mai multă istorie decât multe catedrale. Lemnul, spre deosebire de piatră, ține minte altfel: se strânge, crapă, respiră odată cu anotimpurile. Ieșind din curtea ei, am mai privit o dată turla subțire, atat de frumos făcută, cu șindrile vechi, suprapuse și întrepătrunse, exact ca poveștile acestui loc.

Fânețe și case vechi

32Mormintele soldaților germani

Așa că, dacă o luați de la Pitești către Bran, opriți-vă și la Dragoslavele. Încă mai sunt în picioare case vechi, frumos ridicate. Pe de o parte a râului ce străbate satul sunt fânețe cu mii de flori și de fluturi, de cealaltă parte sunt păduri răcoroase și un schit vechi și liniștitor. Pe vechea școală a satului, vizitată cândva și de Iorga, scrie mare ceea ce cred oamenii locului: „Voiește și vei putea! Luminează-te și vei fi!”.