Dragoste pe internet

– Foile din calendarul verii s-au rupt, începe toamna. O perioadă de trecere, în care sărbătorile săteşti sunt în toi, iar interpreții de folclor, la putere. Eşti soţie, mamă a cinci copii, ai grijă de o gospodărie, cum faci faţă atâtor activităţi?

– Să fiu mamă, soţie şi să cânt sunt lucrurile pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta, fără să-L amintesc pe Dumnezeu cel mare. Or, iubirea nu cere timp, ea îl găseşte permanent. Deci, nu-mi fac griji pentru timp prea puţin, mai ales că a fost şi postul Sfintei Mării, perioadă mai liberă pentru noi, interpreţii. La sat, în special, lumea alege să nu petreacă în acest post atât de important. Răgaz şi pentru mine să mă aplec mai mult către cele duhovniceşti, să am timp pentru familia mea, dar şi să gospodăresc prin curtea noastră de la Periş. Avem grădină, pomi, găini, chiar şi câteva capre, munca aceasta îmi face enorm de mult bine. Mă conectează cu pământul şi natura, dar şi cu anii copilăriei. Eu sunt de loc din Prisăcani, la treizeci de kilometri de Iaşi, și să am în grijă o gospodărie este în sângele meu.

– Moldoveancă get-beget, ce te-a adus în sudul ţării?

– E o poveste de spus… În anul 2012, mă îndreptam de la Iaşi spre o tabără la Tismana şi, pe o caniculă infernală, am schimbat trenul la Bucureşti. Ţin minte ca azi, cum mi-am spus atunci, că niciodată nu aş putea trăi într-un asemenea „infern” aglomerat cum e Capitala. Au trecut vreo doi ani de la acele jurăminte, eram studentă în anul patru la Facultatea de Farmacie din Iaşi, când, pe 1 Iunie, am primit pe Facebook o cerere de prietenie de la un fotograf din Bucureşti: Adrian Rafael Diaconescu. I-am acceptat cererea, eu cântam în paralel cu şcoala, m-am gândit că poate-mi va fi de folos. În plus, mai era şi chipeş. Am început să purtăm mici conversaţii, apoi ne-am întâlnit, iar patru luni mai târziu, pe 18 Octombrie 2015, eram căsătoriţi. Aglomeraţia şi haosul bucureştean n-au mai contat, mi-am urmat inima. Deci, răspunsul scurt al întrebării este: dragostea. Dragostea pentru soţul meu m-a adus mai întâi în Bucureşti, apoi dragostea pentru familia noastră ne-a mutat la ţară la nord de Capitală, un loc mult mai potrivit pentru o viaţă tihnită.   

Dor de Moldova

– Ca interpretă de folclor, continui să cânţi muzică populară din Moldova natală, în ciuda strămutării. Ai rămas cu nostalgia meleagurilor copilăriei?

– Nostalgia nu va dispărea niciodată. Dragul pentru locurile natale şi pentru Iaşi, orașul în care mi-am petrecut anii de liceu şi studenţia va rămâne pururea în inima mea. Dar dorul acesta e alinat de faptul că Dumnezeu ne trimite exact acolo unde este nevoie de noi. Cu toată dragostea pentru bărbatul meu, mi-a fost foarte greu să plec din Moldova. Cred că o jumătate de an am fost chiar într-un soi de depresie, o tristeţe profundă. Nici soţul meu nu e bucureştean nativ, ci din Câmpulung Muscel, Bucureştiul nu-i era nici lui pe plac. Și-a dorit foarte mult o casă pe pământ, cu gospodărie în toată regula, un loc unde familia noastră să aibă un trai liniştit. Au început să apară copiii, unul după altul – Antonia, Vladimir, Maria, Sofia, între timp şi micuţa Filotheea – am luat totul pas cu pas, căutând cele mai bune soluţii pentru noi. Eu sunt farmacistă, încă lucrez în domeniu, am reuşit astfel ca, în clipele mai dificile, să-mi găsesc un sens şi să pot fi mereu în preajma copiilor. Între timp, ne-am mutat la Periş, iar totul s-a aşezat. Deloc uşor, dar mul­ţumim Domnului, am izbândit.

– Și cântatul?

– Muzica, draga de ea, a suferit cel mai tare în toată acea perioadă. Un timp, chiar am crezut că nu voi mai cânta niciodată. După ce a venit Antonia pe lume, primul copil, m-am înscris la primul sezon al concursului „Vedeta Populară” şi am fost respinsă. Cine s-ar fi gândit atunci că în 2022 aveam să ajung în finala celebrei emisiuni? Cine mi-a dat forţa să revin? Copiii! Maternitatea a sădit în mine puteri nebănuite, o motivaţie de a-mi urma menirea, una care parcă-mi scăpa printre degete, până să fiu ma­mă. Cu fiecare prunc care-mi creştea în braţe, şi am­biţia mea prindea putere. Aşa am revenit la „Vedeta Populară” şi am ajuns în finală. Mă bucur şi că, într-un fel, am rămas în istoria emisiunii, fiind singura care am ales un cântec de leagăn la proba dedicată obiceiurilor populare. Am cântat cu micuţa mea Sofia în braţe, a fost cuminte, lucrarea lui Dumnezeu, vă spun! Apoi, colaborările cu TVR şi echipa de profesionişti de acolo mi-au relansat în mare măsură cariera, iar comuna mea dragă, Prisăcani, mi-a făcut onoarea să mă numească „Cetăţean de onoare”. N-am mai luat în seamă nimic, în afară de dragul meu pentru muzică, şi Dumnezeu mi-a răsplătit devotamentul pentru folclorul curat. Pentru mine, el este sfânt, nu mă abat pentru nimic în lume de la ce-i tradiţional românesc, indiferent din ce zonă ar fi. Iată-mă azi cu un nume frumos în muzica populară şi vorbind pentru Formula AS. O spun cu toată sinceritatea: acest interviu este mai valoros pentru mine decât un premiu, am o preţuire uriaşă pentru această revistă de cultură şi felul în care slăveşte ea tot ce este autentic în ţara noastră.

Doina, marea iubire

– Muzica îţi alină şi dorul de Moldova, Cristina?

– Absolut, ea e medicamentul. Repertoriul meu este eminamente moldovenesc, chiar dacă la anumite evenimente mai cânt folclor şi din alte zone. La Iaşi am început eu să cânt, destul de târziu, prin clasa a X-a. Eram la Colegiul Naţional „Costache Negruzzi”, iar dna Antoaneta Luchian, profesoara mea de educaţie muzicală, avea un obicei: pentru o notă mai mare, ne cerea să interpretăm un cântec, care-o fi, nu conta. N-am cântat folclor atunci, dar profesoara a simţit ceva şi m-a înscris la Olimpiada de Muzică, secţia de folclor. Doamne, aveam un trac teribil. Nu puteam cânta în faţa nimănui, nici măcar în faţa ei. Dar, cu ochii închişi, tremurând, am reuşit până la urmă să mă las dusă de cântec şi asta a fost: muzica populară n-a mai plecat din inima mea de atunci. Am studiat în amănunt toţi interpreţii Moldovei, am cântat din ce în ce mai mult, mi-am înfrânt timiditatea şi am început să particip la concursuri. Reuşite, eşecuri, nu mai contează azi. Apoi, o altă întâlnire care mi-a marcat destinul a fost dl profesor Viorel Bârleanu, etnomuzicolog de prim rang. El m-a ajutat, m-a instruit extraordinar, am rămas pentru totdeauna sub aripa dumnealui. Fără el, nu eram unde sunt și, la fel de important, fără el nu aş fi avut aşa o legătură de suflet cu doina. Ea este iubirea mea cea mare, doina e alinarea mea în orice. Când spuneam că pruncii mi-au dat cea mai mare putere în viaţă, cred că puteam să adaug şi doina lângă ei.

– Moşteneşti vocea ta frumoasă de la cineva din familie?

– În niciun caz nu de la părinţi. Chiar m-am întrebat şi eu acest lucru şi am studiat puţin arborele familiei mele. Bunicul din partea tatei cânta la acordeon, iar fratele tatei a fost călugăr şi cânta cu adevărat dumnezeieşte. Avea o voce puternică, iar după ce mergeam să-l ascult la strană, era mare bai dacă nu rămâneam să-i vorbesc, să povestim despre muzică. În rest, mama e rudă cu Constantin Lupu, marele viorist şi rapsod din Botoşani, Dumnezeu să-l odihnească. Dacă pe vreunul dintre aceştia îl moştenesc eu, să fie primit! Însă, vedete în familie n-am avut. Dimpotrivă, suntem un neam de oameni muncitori, simpli. Mama a tras din greu la muncă în Italia, pentru ca noi să avem de toate şi să ne putem ţine de carte. De aceea n-a fost de acord ca eu doar să cânt, ci a insistat enorm să termin facultatea şi să am o meserie care să-mi dea o linişte financiară. Tata a muncit din greu, la rândul lui, a rămas cu mine şi cu sora mea (cu zece ani mai mare) şi a ţinut cu multă trudă gospodăria de la Prisăcani.

Bacalaureat cu porumb

– Cum era viaţa la ţară în Moldova, o zonă destul de săracă a României, din păcate?

– Dacă mă gândesc acum în urmă, îmi dau seama că era greu, dar atunci nu realizam asta. Era viaţa mea, iubeam nespus locurile natale, comuna, totul mi se părea firesc şi frumos. Mă întristează să văd azi Prisăcaniul aproape pustiu, tinerii au plecat care încotro prin lume, bătrânii se duc la Domnul. Observ multe case părăsite, pământuri lăsate pârloagă. Când eram eu mică, nu era aşa. Da, munceam, dar eram mulţi, uniţi, nu simţeam munca în gospodărie ca pe-o corvoadă. Singura mea tristeţe era lipsa mamei. Chiar dacă ştiam că trudeşte în străinătate pentru ca nouă să ne fie mai bine, dorul de ea îmi sfâşia inima. Altfel, gospodăream cu drag, iar recompensa era că mâncam sănătos, eram mult în aer liber, mă odihneam cum se cuvine. Munca la ţară are astfel de beneficii. O mână de cartofi scoşi atunci din pământ şi aruncaţi în ceaun lângă un pui de casă, o cană de lapte proaspăt muls, brânză făcută de noi şi fructe direct din pom. Ce poate fi mai bun?! După ce făceam mămăliga, peste coaja aceea prinsă de cea­un puneam lapte şi le fierbeam împreună – o minune. Şi azi le fac copiilor mei, cu laptele de la căpriţele noastre. Mai era şi bunica, care mă chema adesea seara la ea în odaie şi-mi citea din Biblie. Mă punea şi pe mine să citesc, se asigura că înţeleg, şi tare bine mi-au prins în viaţă clipele acelea petrecute cu ea. Dumnezeu era cu noi, aşa a pătruns în inima mea, şi nu L-am mai pierdut nicicând. Îmi amintesc acum un alt episod drag din copilărie. Tata era pădurar, şi într-o zi ne-a adus din pădure nişte pui de căprioară rămaşi fără mamă. I-a fost milă, i-a adus în curte şi noi i-am hrănit cu biberonul până s-au înzdrăvenit suficient cât să le dăm drumul. Aşadar, privind în urmă, nu am sentimentul că era greu, ci mai degrabă, normal. Pur şi simplu, aşa era viaţa. Dacă eu a trebuit să merg pe câmp să prăşesc porumbul cu o zi înainte de Bacalaureat, asta am făcut, fără să mi se pară un lucru nelalocul său. Sigur, azi multe s-au schimbat, lumea trăieşte mai bine, gospodăriile sunt mai mici, mecanizate. Dar asta nu ne împiedică să fim harnici şi să-i obiş­nuim şi pe copii la fel. Ai mei, așa micuţi cum sunt, primesc de­ja îndatoriri: au grijă de iezi, adu­nă ouăle din cuibar, mă ajută prin bu­cătărie. Le face bine, văd clar dife­renţa dintre ei şi cei de la oraş, care parcă nu ştiu de niciunele în ceea ce priveşte lumea înconjurătoare.

Flori și mărgele

– Să mai rămânem în Moldova… Cum sunt muzica şi portul acolo, ce este specific zonei din care vii?

– Voi începe cu doina. Poate că ea nu s-a născut neapărat în Moldova, dar a fost adoptată de foarte multă vreme şi a rămas de referinţă. Doina vocală a venit în Moldova, din zona Bistriţa Năsăud. Au adus-o cu ei oamenii care s-au aciuat în vechime, în satele din Bucovina. Apoi au coborât pe Valea Şo­muzului Ma­re, s-au răspândit în Moldova, mai ales în jurul Paş­caniului. Acolo au doinit şi-au tot doinit, iar moldovenii s-au îndrăgostit iremediabil de aceste cântece suave. Eu zic că azi doina a ajuns una dintre emblemele Moldovei, şi nu doar pentru că o iubesc eu atât de mult. Sigur, pe lângă ea, sunt îndrăgite și horele şi mai ales bătutele. Portul popular este şi el foarte bogat. Câteodată se mai combină cu cel bucovinean, că-s tare frumoase şi elegante straiele din Bucovina. Moldova, în schimb, are costumele mai colorate. Cămăşile sunt doldora de flori, cele specifice Iaşiului sunt ornate abundent, colorate. Foarte asemănătoare cu zona Arbore, Vicov, probabil regiunile cele mai creative în ceea ce priveşte portul popular. Nu cred să mai fie vreo zonă cu atâtea flori şi mărgele pe cămăşile tradiţionale. Eu însămi cos şi ştiu cât de laborios e meşteşugul acesta. În Mol­do­va predomină ro­şul, iar altceva specific sunt fustele creţe, cusute în patru iţe. În zona Vasluiului se obişnuiau şi fustele de macat – o ţesătură de lână,    specifică covoarelor. Evident, pentru fuste, ţe­să­tura e mai fină. Zo­na Neamţului are costume cu fir, mai de munte. Una peste alta, la fel ca în toată ţara, Moldova e şi ea foarte diversificată, fiecare subzonă având mici amănunte specifice, care-i adaugă frumuseţe.

Un curent senzațional: șezătorile de pe internet

– Spui că ştii să coşi tradiţional. Cine te-a învăţat?

– Deşi poate răspunsul aşteptat este mama sau bunica, nu e aşa. Eu am început să cos prin 2017, dar cel mai mult în perioada pandemiei. Am învăţat cu ajutorul acestui curent nou şi extraordinar de frumos al şezătorilor de pe Internet. În pandemie, când au luat cel mai mare avânt, funcţionau doar online, dar între timp oamenii se adună fizic şi, sub îndrumarea strictă a specialiştilor, reînvaţă meşteşugurile tradi­ţionale. Sunt grupuri de genul „Şezătoare Iaşi”, sau șe­zătoare Braşov sau chiar Bucureşti, organizate de nişte doamne iubitoare de tradiţii. Eu am auzit de ele, aveam copiii mici şi ceva timp la dispoziţie, ca să învăţ a coase. M-am înscris în grupul „Ia râurată româneşte” condusă de dna Angela Ludoşanu. Doamna aceasta, care azi mi-e prietenă şi care a fost şi subiectul unui reportaj în revista Formula AS, face eforturi mari să ţină vie tradiţia românească. Am învăţat să cos datorită grupului dumneaei, port adesea cămăşi ieşite din mâna mea. Am cusut şi pentru bărbaţi, şi pentru copii. Când întind pânza pe gherghef şi o străpung cu aţa, am un sentiment de nedescris: vezi cum începe să se lege modelul, ai aşa o bucurie că rămâne ceva în urma degetelor tale… Parcă ai coase o punte între trecut şi prezent. Poate că în prezent nu mai am atâta timp pentru broderie, dar sunt sigură că nu mă voi opri niciodată din îndeletnicirea asta. Dincolo de plăcerea mea personală, cel mai important este că există în România astfel de iniţiative, iar ele sunt exact colacul de salvare pentru meşteşugurile tradiţionale de la noi. Între timp, au apărut şi ateliere care ţes pânze ca pe timpuri, au început să se recreeze materialele de odinioară, lucruri extraordinare! Şezătorile au mereu invitaţi din rândul specialiştilor, atenţia pentru tradiţional este nemărginită, dar se încurajează şi creativitatea. Chiar doamna Ludoşanu ne spunea cât de important este să păstrăm specificul zonelor, dar să punem mereu un strop de la noi, căci exact aşa făceau şi femeile pe timpuri. Niciuna nu voia să fie îmbrăcată ca în uniformă, să arate toate la fel. Era o frumoasă concurenţă între femei, conta mult cine cosea inedit, sofisticat, mai ales că după cămaşa cea mai frumoasă se întorcea și privirea la hore.

„Specificul românesc este în noi”

– Cristina, interpretezi folclor curat și publicul te iubeşte nespus. Ce ne spune asta despre puterea muzicii populare, în epoca inteligenței artificiale?

– Eu cred că ne spune faptul că România profundă e în genele noastre indiferent care ne e povestea vieţii. Este minunat, dar nu obligatoriu să trăim la ţară, cu bunicii în bătătură, ca să iubim ce e specific românesc. Avem deja aceste lucruri în sufletele noastre, din născare. Tot ce trebuie să facem este să avem inima deschisă şi pe Dumnezeu alături. Credinţa ne ţine laolaltă atât între noi, cei de azi, cât şi mai aproape sufleteşte de străbunii noştri. Eu aşa văd lucrurile. Altfel, cum se explică faptul că şi în prezent, atâţia tineri vor să cânte muzică populară, le sunt dragi portul şi tradiţiile strămoşeşti? Specificul românesc este în noi, de când sunt românii pe pământul ăsta. Plecăm prin lume, ne facem rost în alte părţi, dar vine o vreme, la bătrâneţe măcar, când auzi chemarea pământului. Un strigăt atât de puternic, de nu poţi să-i rezişti. Iubirea aceasta e şi lucrarea lui Dumnezeu.

– Cristina, cariera ta a reintrat pe făgaşul binemeritat, după perioadele maternităţii. Vine toamna, sezonul roadelor coapte. Tu ce te pregătești să culegi?

– Ca noutate, spun că lucrez la primele mele pricesne, un proiect la care mă gândesc de mulţi ani, iar acum este aproape de finalizare. Sunt harnică, aşa cum m-au învăţat părinţii, am curaj să merg mai departe, aşa cum îmi dictează inima. Dincolo de cântec, mă îngrijesc de ai mei, de prunci, de gospodărie. Culeg roadele, le pun pe iarnă. S-a mai răcorit niţel, aşa că sunt pregătită pentru zacuscă, asta îmi mai lipseşte, ca să am cămara plină. Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte mult că mi-aţi dat ocazia să le spun românilor povestea mea şi le doresc să fie sănătoşi şi să meargă cu Dumnezeu înainte. El are grijă de noi!

Foto: Adrian Rafael Diaconescu