• Inteligența Artificială este cea mai mare provocare adresată omenirii în epoca tehnologiei. Pentru prima dată în istoria noastră mașinile nu ne întrec doar în forță și viteză, ci și în inteligență. Cum răspunde credința acestei provocări este marea întrebare sau ar trebui să fie marea întrebare a oricărui creștin. La ea a încercat să îmi răspundă părintele profesor CONSTANTIN COMAN, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității București •

– Părinte profesor, de decenii bune le predați studenților Noul Testament, adică memoria apostolilor care stă la temelia bisericii: învățăturile lui Hristos. Și tot de decenii savanții bibliști folosesc programe pe calculator, pentru a ordona manuscrisele, bibliografia, pentru a-și scrie articolele. Un domeniu în care Inteligența Artificială excelează. Ați folosit-o până acum vreodată?

– Nu am folosit-o direct, nu o am instalată pe telefon, dar nu din cauză că n-aș avea un oarecare interes, ci pentru că sunt prea în vârstă ca să mă acomodez cu ea. Dar când am prilejul, împreună cu fiul meu, Teodor, mă mai consult cu Inteligența Artificială, mai verificăm câte ceva. Așadar, am o idee despre această inteligență artificială, dar nu sunt un specialist și nici un utilizator frecvent. Am luat parte anul trecut, la un congres internațional organizat de Mănăstirea Vatopedu la Atena, pe acest subiect, și lucrurile pentru mine s-au limpezit din perspectiva teologului și a omului credincios. Sunt foarte limpezi, pentru că inteligența artificială face ceea ce, de cele mai multe ori, și mintea omului face: procesează informații sau date obiective. Avem și provocări maxime, acum, la lucrările de doctorat pe care le examinăm, suntem foarte atenți și chiar e ușor de descifrat unde anume doctorandul a lucrat cu inteligența artificială, pentru că studiile se prezintă acolo la un alt nivel, foarte ridicat, cu trimiteri la o bibliografie foarte pretențioasă, străină, cu structuri foarte elaborate.

– Adică, vă dați seama repede că acolo nu e muncă omenească, pentru că e prea perfectă?

– Absolut, da. Deci, asta e lucrarea inteligenței artificiale: ea nu face altceva decât, cu capacități imense, oferite de tehnologia digitală, să proceseze informații la care are acces; toate informațiile publice, din orice direcție. Am probat și eu capacitatea ei de a procesa pe literatura bisericească veche, pe Sfântul Ioan Gură de    Aur. I-am cerut ceva şi mi-a făcut imediat o sinteză. Dacă încă n-a depășit nivelul de doctorat, îl va depăși foarte repede, n-am nicio îndoială. Ea va ajunge, în câmpul ăsta pe care-l controlează, la cele mai mari performanțe, anume, să sintetizeze, să analizeze, să valorizeze informațiile existente pe un domeniu anume. Dacă știi să o întrebi ca lumea, îți răspunde.

– Și cum ar trebui să ne raportăm la această schim­bare uriașă, fără precedent, din viețile noastre?

– Eu cred că e o mare provocare pentru noi, din partea Bunului Dumnezeu. Noi avem un răspuns în fața acestei probleme, care a fost pusă și rezolvată în ortodoxie, încă din secolul al XIV-lea, de către Sfântul Grigorie Palama. El a spus, citând toată tradiția bisericească, că mintea omului are două lucrări: una e rațiunea, care face ceea ce face acum inteligența artificială, adică procesează informațiile, dezvoltă, analizează și concluzionează. Cealaltă, numită de greci nous, este o lucrare duhovnicească, prin intermediul căreia omul cunoaște direct, prin împărtășire, nemijlocit.

„Ochiul sufletului”

– E ca un fel de ochi al sufletului?

– Da, dar trebuie să înțelegem ce e acela „ochi al sufletului”. Sfântul Isaac Sirul are un cuvânt extraordinar, el zice că mintea este „simț duhovnicesc”. E o simțire, iar simțirea aceasta intră în contact nemijlocit cu realitățile duhovnicești. De aceea spun părinții că prin minte se unește omul cu Dumnezeu.

– Adică nu prin rațiune, ci prin acel ochi al minții. Noi românii îi spunem simplu – inimă.

– Da. Omul este duh, este în primul rând esență nematerială, asta ne spun toți sfinții – dar noi, modernii, am pierdut această cultură a duhului. Spune Cuviosul Sofronie: „Ce este duhul? Sunt eu! Duhul este chiar identitatea mea nematerială”. Duhul din noi are și o „putere cugetătoare” și o „putere simțitoare”. Şi atunci, în adâncul nostru, cunoașterea prin împărtășire are unite în ea și simțirea, și înțelegerea: ceea ce nu are inteligența artificială.

– Pe scurt, dumneavoastră spuneţi că inteligența artificială nu are un suflet, e doar inteligență. Cum am spune noi, românii, n-are inimă!

– Inteligența artificială n-are nici suflet, n-are nici duh. Dar noi suntem acum copleșiți de ea pentru că suntem printre ultimele victime ale unor veacuri raționaliste. Evul luminilor se închide acum. Pentru că, iată, vom vedea acum că în întrecerea rațională ne concurează o inteligență artificială. Calculatorul până la urmă, adică o mașină.

Dar în această competiție eu cred că, totuși, omul va simți că el este și altceva decât rațiune sau inteligență. Ce este acel altceva? Ceea ce lipsește acestei inteligențe artificiale și ceea ce omul n-a folosit prea mult, este cunoașterea prin împărtășire, prin simțire înțelegătoare. Eu cu frăția ta suntem acum într-un dialog. Noi putem vehicula între noi niște informații teoretice, dar dacă există între noi un pic de încredere personală, poate și un pic de simpatie, un pic de dragoste, există o comunicare între noi și la un alt nivel, la nivel sufletesc, unde e cea mai importantă cunoaștere. Sfântul Grigorie Palama spunea așa, încă din secolul al XIV-lea: nu există cunoaștere decât prin împărtășire. Aceasta e cunoașterea adevărată – a lui Dumnezeu, spune el, dar și a întregii realități.

– Adică, dumneavoastră spuneți așa: cunoașterea rațională, cea pe care o primim în primul rând din cărți, este secundară și mult mai puțin importantă.

– Eu aș zice că ceea ce numim cunoaștere rațională e știință, nu e cunoaștere adevărată; este știință, adică sunt informații despre un anumit domeniu. Ca să cunoști cu adevărat, trebuie să guști. Iar gustarea aceasta trebuie neapărat să treacă de la materie la suportul nematerial al realității și, în cele din urmă, la Bunul Dumnezeu. De Dumnezeu te împărtășești prin duh, prin suflet.

„Inteligența artificială nu poate intra în sufletul meu”

– Un poet când scrie un poem valoros despre un munte, despre un om, despre o femeie se folosește de această cunoaștere în duh?

– Absolut! Poezia este expresia cea mai convingătoare a acestui nivel de cunoaștere. Care este trăsătura caracteristică a poeziei? Că niciodată nu este un discurs închis. Niciun poet nu-și poate permite să vorbească în termeni definitivi. Poezia ne deschide spre ceea ce-i de necuprins cu mintea, de negrăit, spre asta ne deschide poezia. Ceea ce nu poate face inteligența artificială. Inteligența artificială poate să facă și ea analize, sinteze extraordinare, dar nu poate să ajungă la cunoașterea prin împărtășire. Ea nu poate intra în sufletul meu.

Ceea ce este extraordinar la poezie este că ea poate să ne ajute să ieșim din cuvinte, folosindu-se de cuvinte. Dragostea, de exemplu, despre care au tot scris poeții, nu este o înlănţuire de cuvinte. Înlănțuirile de cuvinte încearcă să trimită la dragoste, dar nu sunt ele dragostea. Dragostea este ceva ce iese din mine, din sufletul meu. Asta înseamnă cunoașterea adevărată, când cineva se împărtășește de mine direct, nu citind scrisorile mele, ci direct, prin iubirea mea. Că din scrisori primeşte mărturii despre acea dragoste, dar nu dragostea în sine. Poporul simplu face această diferență între a cunoaște și a ști. Limba română are această distincție clară. E simplu să știm informații, citim în presă sau discutăm și aflăm despre ele. Când zici „știu!” zici am aflat, am citit. Dar a cunoaște înseamnă să vezi cu acel ochi al sufletului. Ca să-l cunoști bine pe om, trebuie să ajungi să ai o comunicare la nivelul sufletului, ai nevoie de comuniune. Și asta când? Când te împărtășești de celălalt! Tot noi spunem – „Domnule, trăim 50 de ani într-o căsnicie, dar nu ne cunoaștem, pentru că nu există împărtășire unul de celălalt.”

– Pentru că celălalt e o taină la care nu ajungi decât prin iubire.

– Noi ne unim om cu om în duh, până la urmă. Deşi dragostea se exprimă și prin trup, dacă nu există o mişcare a inimii noastre, până la urmă rămânem străini… De aceea vorbesc părinții de coborârea minții în inimă. Ce înseamnă asta? Este unirea înțelegerii cu simțirea. Simțire prin înțelegere și înțelegere prin simțire. Calist Patriarhul, în secolul al XIV-lea, vorbește despre „simțirea înțelegătoare”. Ce este această sim­țire înțelegătoare ne explică părintele Stăniloae în notele sale. El spune că simți, iar simțirea aduce cu sine cea mai completă înțelegere a realităților, pentru că te împărtășești de ele.

Eu dau exemplul ăsta, foarte banal. Noi aflăm despre cum este vremea afară, de la buletinul meteo. Asta este o informație, o știre. Dar dacă e cald sau e frig afară, noi nu putem cunoaște decât prin împărtășire; simțurile noastre, doar ele, ne deschid spre aceste realități şi le cunoaştem prin împărtăşirea de ele. Aşa sunt şi toate celelalte realităţi. Lucrul ăsta este capital, iar părerea mea este că tocmai Inteligența Artificială, care este o culme a epocii raționaliste, îi va deschide omului rapid mintea să înțeleagă, că, totuşi, noi nu suntem mașini. Vom ajunge foarte repede să ne întrebăm – ce ne deosebește pe noi de mașini? Ce mă deosebește pe mine de un algoritm?

– Părinte, nu vă e frică de ceea ce ar putea veni peste noi, în viitor, prin această Inteligență Artificială? Yuval Noah Harari spune că ne-am creat un zeu și noi credem că îl putem stăpâni, să-l facem un zeu-sclav. Dar el spune că așa ceva nu există.

– Mi-e frică de răscrucea în care ne aflăm, care, într-adevăr, este spectaculoasă, este biblică. Dar nu mi-e frică personal de Inteligența Artificială. Eu cred că foarte repede chiar inteligența artificială ne va deschide ochii că noi avem un alt instrument uman prin care comunicăm, și acela este comuniunea.

– Dar nu vă temeți că, dacă agenții Inteligenței Artificiale scapă liberi prin lume (că au și încercat asta și parțial au și reușit) ne vor omorî pe toți?

– Nu mă gândesc la lucrul ăsta. Puteam să murim de o mie de ori din alte pricini până acum. Toate ni le-am făcut cu mâna noastră, toate. Toate relele au ieșit din neputința, răutatea și din lipsa de autocontrol și de maturitate a omului. Noi știm foarte bine lucrul ăsta, dacă suntem onești cu noi înşine.

Dar pentru mine, lucrurile sunt pozitive. Eu cred că, în sfârșit, omul se va trezi, o să se întoarcă spre sine, să nu se mai informeze numai din cărți. Eu am problema asta: cum să fii om, aşadar, vârful creației, şi ca să te cunoşti pe tine trebuie exclusiv să citeşti din cărți?

– Ce le spuneți ucenicilor, când vin și vă întreabă: am auzit de Inteligența Artificială, o folosesc, nu o folosesc?

– Chiar am avut o întâlnire cu ei după Liturghia de duminică, în care am vorbit despre toate aceste întrebări. Și le-am spus că eu cred că trebuie, fără de întârziere, să redescoperim universul nostru duhovnicesc. Că acolo este totul, toate mișcările inimii noastre. De acolo ies toate. Dacă mă întorc spre mine și spun: domnule, gândul meu ce este, e numai ecoul unor agenți chimici? Dar simțirea mea? Dar dacă mi-e dor de cineva? Dar răutatea din mine? Și începi să te analizezi, începi să vezi și descoperi că poți, încet-încet, să intri în legătură cu cineva nemijlocit. Asta este esența lucrului, Dumnezeu ne-a dat asta.

Vă dau un exemplu, cu un pustnic de la Sfântul Munte. L-am întrebat: „Unde mergeți la liturghie?” „Mergeam o dată pe săptămână la cutare chilie” „Și nu mai mergeți?” „Nu.” „De ce nu mai mergeți? De când?” „Păi, de când a apărut calculatorul acolo, n-am putut să mai merg. Eu nu știu ce-i calculatorul, dar de când a apărut, n-am putut să mai merg.” Pe ce considerente a decis astfel acest monah? Pe o intuiție, pe o simțire. A înţeles că a intrat acolo un duh străin de duhul care îi dirija viața lui. Ce înseamnă duh? Este și un mediu, dar este și o stare.

Când au început discuțiile legate de folosirea internetului în pastoraţie a fost un prim congres unde eu m-am dus cu Sfinții Părinți din Filocalie. Ce știau părinții din Filocalie, care habar nu aveau de internet? Ei spuneau așa: ceea ce este rapid, comod, eficient, e rău. Scurt! Ceea ce este nevoință, ceea ce vine cu sacrificiu, ceea ce este cu participare, este pozitiv. Din păcate noi, astăzi, urmărim în toate lucrurile eficiența. Și la ce bun? Ca să câștigăm mai mulți bani! Sau ca să scutim bani. Și la ce bun? Ca să creăm ce? Un univers care o să ne omoare? Nădăjduiesc că, în anii care vin, vom observa că am ignorat esența lucrurilor. Că, de fapt, omul e chemat să trăiască pentru a iubi – ceea ce a neglijat, a lăsat la întâmplare. Și că, de fapt, trebuie să ne redescoperim capacitatea de a comunica prin împărtășire. „Deschiderea inimii”, o numea părintele Stăniloae. Să mă deschid eu, astfel ca celălalt să pătrundă înăuntrul meu. Și ar trebui să facem asta în primul rând în relația între soți, unde am pierdut exercițiul dăruirii de sine.

Ar trebui să ne spunem – vreau să mă dăruiesc! Dacă te trezești și pulsează în tine dragul de celălalt și îi simți inima, o să ai putere să i te și dăruiești.

– Iar asta nu va putea să facă niciodată inteligența artificială…

– Nu va putea, pentru că asta este dimensiunea duhovnicească a realității. Universul duhovnicesc nu-i nici chimie, nici biologie. Trebuie să ne întrecem cu inteligența artificială, dar nu în ceea ce face ea, ci în ceea ce am putea face noi şi ea nu poate face.

Foto: G. Crăsnean