• Este olandez și cutreieră de treizeci de ani satele și munții României, pentru a le arăta studenților săi, că natura formează – nu doar biologi, ci și caractere •

Studenții olandezi din Poiana Horea

În Poiana Horea din Munții Apuseni există un moment al dimineții în care pădurea pare că își ține respirația. Aburul nopții plutește în vale, lăsând la vedere doar vârfurile brazilor. Soarele încă nu a trecut de creste, iar lumina piezișă se strecoară printre ramuri în fâșii subțiri, desenând pete aurii peste iarba udă. Aerul are miros de rășină, de pământ reavăn și de fân cosit. Din când în când se aude câte un clopot de vacă, iar din depărtare vine murmurul unui pârâu, ca o inimă ascunsă a muntelui.

În fața cabanei, un grup de tineri își pregătesc ruc­sacurile. Își verifică bocancii, își umplu sticlele cu apă și glumesc între ei înainte de plecare. Au venit din Olanda. Sunt studenți la biologie, iar pentru următoarele zile, sala lor de curs va fi pădurea.

Profesorul așteaptă tăcut în mijlocul poienii cu privirea pierdută în zare. Scrutează cerul. Deodată, ridică mâna și spune încet: „Uitați-vă acolo!”. Toate privirile urmează direcția arătată de el. Un șoim traversează cerul pentru câteva secunde. Apoi dispare. Abia mai târziu aveam să înțeleg diferența dintre un om care privește natura și unul care a învățat să o vadă. Pentru tineri fusese doar un zbor. Pentru el, era o întâlnire. Jurgen Memelink e un tip uscățiv, cu pielea învățată cu vântul și soarele, cu trăsături ascuțite și cu privirea unui om obișnuit să citească pădurea. Predă biologia la Universitatea de Științe Aplicate din Utrecht. De douăzeci și șase de ani, formează profesori de biologie. Însă adevărata lui pasiune este locul în care lecțiile nu au nevoie de pereți. Pădurea. Muntele.

Abonat la România

Sunt vreo treizeci de ani de când Jurgen revine aproape neîntrerupt în România. Prima dată a ajuns aici în 1995, ca voluntar, într-un proiect umanitar organizat de un grup din satul în care locuia. „Aveam douăzeci de ani”, își amintește zâmbind. „În primele două săptămâni am lucrat la renovarea unei grădinițe, a unei școli și a unui orfelinat. În a treia săptămână am rămas să descoperim țara.” Voluntarii olandezi nu dormeau în hoteluri. Fiecare era găzduit de o familie românească. Copiii familiilor-gazdă lucrau alături de ei în timpul zilei, iar seara împărțeau aceeași masă, aceleași povești și aceeași curiozitate de a se descoperi unii pe alții. „Cred că atunci m-am îndrăgostit de România”, declară simplu. Vorbește așa cum merg oamenii prin pădure: fără grabă. În cei treizeci de ani care au urmat, a văzut România schimbându-se, crescând. Drumurile sunt mai bune. Au apărut autostrăzi și investiții. A traversat țara cu trenul, cu autobuzul și pe jos, a dormit în casele oamenilor, în cort, a urcat pe munți și a coborât în sate în care timpul pare că are un alt ritm. Dar, continuă el, lucrurile esențiale au rămas aceleași. „Oamenii sunt la fel. Și na­tura este încă autentică.” Apoi face o pauză. Cercetează parcă pădurea. „În Olanda”, spune aproape șoptit, „aproape totul este organizat. Pădurile sunt plantate, toți arborii au cam aceeași vârstă, lipsesc puieți care cresc alături de trunchiuri prăbușite de copaci. Dacă mergi într-o drumeție, ai impresia că te plimbi printr-un parc. Aici, încă există sălbăticie. Anul trecut am petrecut unsprezece zile în Apuseni și în fiecare zi am mers pe munte fără să întâlnesc pe nimeni ore întregi. Sunt sigur că va fi la fel și astăzi”.

În vocea lui simt un soi de recunoștință. Pentru un biolog, liniștea din sălbăticie nu înseamnă absența vieții. Înseamnă că viața își urmează cursul fără să fie tulburată. Și poate tocmai de aceea, de câțiva ani, nu mai vine singur. Aduce cu el studenții, într-unul dintre puținele locuri din Europa unde un viitor profesor înțelege că biologia începe atunci când trăiești uimit miracolul șederii fluturelui pe cămașa ta, dincolo de o denumire în latină sub o poză, într-un atlas. Sau când găsești în noroi urmele unui lup și înțelegi că ești doar un oaspete în lumea lui. Acesta este, poate, cel mai important lucru pe care un profesor îl poate preda.

Un laborator viu

Jurgen Memelink nu vorbește despre România cu entuziasmul turistului care bifează obiective și fotografiază peisaje spectaculoase. Vorbește cu liniștea unui om care se întoarce într-un loc pe care îl simte familiar. Din când în când, caută cuvintele potrivite în engleză, iar atunci când nu le găsește, clipește și continuă. Nu pare interesat să impresioneze pe nimeni. Vorbește simplu, aproape cu sfială. În timp ce vorbește, își întoarce capul spre pădure. Pentru Jurgen, conversația și natura par să se desfășoare simultan. Ascultă omul de lângă el, dar în același timp urmărește zborul unei păsări, schimbarea luminii sau șuierul vântului printre ramurile copacilor. Este ca și cum toate acestea ar face parte din aceeași conversație. Îl întreb de ce a ales tocmai Munții Apuseni pentru studenții săi. Răspunsul vine fără ezitare. „Pentru că aici natura încă vorbește.” Apoi începe să explice, iar biologul din el preia pentru câteva minute conducerea dialogului.

Un versant orientat spre nord nu seamănă deloc cu unul orientat spre sud. În aceeași vale, două pante aflate la doar câteva sute de metri distanță pot avea temperaturi, umiditate și lumină complet diferite. Din aceste diferențe aparent nesemnificative se nasc alte plante, alte insecte, alte păsări și alte relații între specii. „Studenții mei citesc despre toate acestea în cărți”, zice el. „Dar aici le pot vedea.”

Într-adevăr, studenții olandezi au alcătuit o broșură cu animalele care trăiesc în aceste păduri, hrană, habitat și particularități. Inclusiv modelele amprentelor lor în noroi sau pe zăpadă. Am pornit, așadar, în drumeție, în căutare de urme de ciută, de râs, bursuc, vulpe, mistreț, lup și urs. În Munții Apuseni, ecologia depășește granițele manualului. Devine o experiență unică. Pe drum, Jurgen se oprește uneori fără să spună nimic. |Găsește o floare, se apleacă asupra unei urme din noroi, atinge scoarța unui copac. Grupul îi urmează ritmul și acțiunile, se adună în jurul său, discută. Sunt fire de păr pe unele trunchiuri, prinse în rășină și crestături. La nivelul genunchilor și ceva mai sus au găsit fire de păr de porc mistreț. Pe același trunchi, dar cam la nivelul ochilor, sunt prinse în scoarțe fire de păr de urs. Studenții exclamă fascinați la aflarea semnelor trecerii ursului. Observă, analizează, fotografiază. Pășesc cu grijă să nu strivească eventuale urme pe care le pot găsi. Plouase cu o zi în urmă, dar poteca e în soare, uscată și fără noroi. Mergem mai departe. În răstimpuri, fetele culeg gălbiori, frăguțe și afine de pădure care se aștern covor pe marginea potecii. Fără grabă. Nimeni nu întreabă cât mai este până la destinație. Destinația e însuși mersul împreună prin pădure.

„Nu poți proteja ceva ce nu iubești”

După vreo două-trei ore bune de mers, ajungem sus, pe un platou, de unde se vede în vale lacul Beliș, cu două brațe despărțite de o cocoașă de deal uriaș. Facem popas de sandvișuri și ciocolată cu alune pentru o doză bună de energie. Jurgen, tot cu ochii după flori, le arată fetelor așezate pe-un trun­chi, în apropiere, o plantă cu flori albastre. Apoi zâm­bește la reacția lor. „Ce frumoasă e!”, exclamă una dintre fete. Profesorul se întoarce spre mine. „Ăsta e momentul pe care îl caut.” Nu înțeleg imediat ce vrea să spună. „În clipa în care exclami că o floare este frumoasă, înseamnă că începi să o privești și cu sufletul. Iar dacă simți frumusețea unui loc, vei simți și nevoia să îl protejezi.”

În lumea noastră, vorbim obsesiv despre protecția mediului prin reguli, legi și obligații. Jurgen începe din cu totul alt loc. Din emoție. „Nu poți proteja ceva ce nu iubești”, adaugă în treacăt. Poate că aceasta este cea mai importantă lecție pe care o predă viitorilor profesori de biologie. Atașamentul.

Plecăm mai departe, cu o lecție nouă în tolbă, iar ghidul nostru montan, Ivan Farkas, un adevărat om al muntelui, pasionat de observarea traseelor și comportamentul viețuitoarelor sălbatice, ne conduce spre o zonă umedă, unde urmele animalelor se văd limpede în pământul moale. În mijloc, pe un trunchi uscat de copac, sunt droburi de sare topite de ploaie, până au căpătat aspectul unor sloiuri de gheață. Alături, coceni de porumb. În jur, urme peste urme. Jurgen cercetează atent locul. Dar așteaptă înainte să dea verdictul. Îl lasă pe Ivan să vorbească. Profesorul olandez știe ceva ce mulți oameni uită: competența adevărată nu înseamnă să le știi pe toate. Înseamnă să recunoști cine știe mai mult decât tine. „Ivan cunoaște muntele acesta așa cum eu nu îl voi cunoaște niciodată”, spune. „Eu înțeleg ecologia. El cunoaște fiecare potecă, fiecare izvor și fiecare loc în care animalele își lasă urmele. De aceea avem nevoie unul de celălalt.”

„Și noi suntem doar o specie”

Există oameni care privesc natura ca pe un decor. Alții o privesc ca pe o resursă. Jurgen o socotește ca pe o comunitate din care și omul face parte. Plecăm mai departe, lăsăm hrănitoarea în urmă și discuția alunecă firesc spre lupi. În Olanda, întoarcerea lor în anumite regiuni a provocat controverse aprinse. Fermierii își văd oile atacate și cer măsuri radicale. Alții susțin că lupul este indispensabil echilibrului ecosistemelor. Îl întreb de partea cui este. Întârzie voit răspunsul. Își caută cuvintele în gând. Apoi întreabă foarte încet: „Cine sunt eu să decid că o specie are dreptul să trăiască într-un loc, iar alta nu?” Rămânem câteva secunde în tăcere. Doar punem pas după pas înainte, pe cărare. Rareori auzi un om formulând atât de simplu o asemenea întrebare. Continuă. „Și noi suntem doar o specie.” O zice fără dramatism, cu seninătatea cuiva care a petrecut suficient timp în natură încât să înțeleagă că omul nu ocupă centrul universului.

În jurul nostru, pădurea își vede nestingherită de existență. Vântul mișcă vârfurile brazilor. O pasăre cântă undeva deasupra noastră. Pentru natură, conversația noastră nu schimbă nimic. Poate tocmai de aceea are atâta forță. Îl întreb dacă le vorbește și studenților despre această perspectivă. Face o pauză. „Un profesor nu introduce convingeri în mintea altui om. Poate doar deschide ferestre…”

Într-o perioadă în care educația pare preocupată mai ales să transmită informații, acest profesor-personaj îndrăgostit de România vorbește despre educație, ca despre un exercițiu al libertății. Rolul lui este să pună întrebările potrivite, să arate că există mai multe perspective, să îi învețe pe tineri să gândească, înainte de a judeca. „Le prezint argumentele tuturor părților. Apoi îi las să decidă singuri.”

Îl provoc cu o observație: „În lumea de astăzi, un biolog pare aproape un poet.” Râde. Nu pare să fi auzit această comparație până acum. „Poate…” Apoi explică: biologia este vastă. Unii dintre studenții lui iubesc anatomia, alții microbiologia, alții genetica. El predă ecologie și pedagogie. Dar, plusează el, disciplina pe care o predă este doar pretextul. Scopul este altul. „Vreau să-i învăț despre viața văzută ca un ecosistem.”

Muntele, profesorul nevăzut

Există un moment, la sfârșitul fiecărei zile, pe care studenții îl așteaptă aproape la fel de mult ca pe drumeție. Dincolo de cină sau odihnă, e apreciat momentul evaluării zilei ce tocmai se încheie. Grupul se așază în cerc, în jurul focului – inima fierbinte a campingului – care aduce în mod natural oamenii împreună și fiecare povestește ce a trăit în timpul zilei. Ce l-a surprins, ce i-a plăcut, ce l-a pus în dificultate, ce ar face diferit mâine. Fără răspunsuri corecte ori greșite și fără note. E, pur și simplu, exercițiul introspecției, al sedimentării și sincerității. Îl întreb pe Jurgen de ce insistă asupra acestui ritual, zi de zi. „Pentru că în natură nu înveți doar biologie”, îmi răspunde. „Înveți și despre tine.” În primele zile ale taberei, a apărut o situație aparent banală. Grupul era format din șaptesprezece studenți și doi profesori. Unii mergeau foarte repede. Alții aveau nevoie de un ritm mai liniștit. Cei din urmă au mărturisit, la evaluarea de seară, că de fiecare dată când reușeau să ajungă din urmă grupul, cei din față porneau imediat mai departe. Nu aveau timp nici să-și tragă sufletul. Cei care mergeau repede au rămas surprinși. Pur și simplu, nu observaseră. Fără egoism. Fusese lipsă de perspectivă, de empatie, poate. „A doua zi”, adaugă Jurgen, „au început să aștepte. Se opreau câteva minute, se uitau dacă toată lumea este acolo și abia apoi plecau mai departe.” Pare un detaliu minor. Totuși, în câteva ore de mers pe munte, tinerii învățaseră ceva important: că ritmul celui mai puternic nu este întotdeauna ritmul grupului. A doua zi, provocarea a fost alta. Una dintre studente și-a sucit glezna. Accidentele fac parte din orice expediție. Dar ceea ce l-a impresionat pe Jurgen a fost reacția grupului. În timpul evaluării, înainte ca profesorii să propună vreo soluție, unul dintre studenți a ridicat mâna. „La plecare, când coborâm cu bagajele, putem împărți lucrurile Maritei între noi. Ea va merge fără rucsac.”

Îl întreb ce învață, de fapt, studenții olandezi în această săptămână petrecută în România. Zâmbește, ușor pe gânduri. „Mult mai puțină biologie decât credeți.” Apoi continuă. „Învață să aibă răbdare. Să comunice. Să observe. Să ceară ajutor. Să ofere ajutor. Să conducă fără să domine și să urmeze fără să se simtă mai puțin valoroși.” Mă gândesc că niciunul dintre aceste lucruri nu apare în programa unei facultăți de biologie. Și totuși, peste câțiva ani, exact aceste competențe îi vor transforma pe studenții de azi în profesori buni. „Ei mă observă pe mine și pe colegul meu”, spune Jurgen. „Văd cum organizăm grupul, cum luăm decizii, cum rezolvăm conflictele. Învață fără să-și dea seama.” Educația are uneori această discreție. Se întâmplă între lecții, în felul în care profesorul ascultă, în felul în care așteaptă ori își tratează studenții.

În camping se lasă seara și, odată cu ea, umezeala și răcoarea respirației pădurii. Focul trosnește și luminează chipurile fericite ale celor strânși roată în jurul vetrei. Elena, o studentă olandeză, vine cu chitara și se așează pe băncuță, lângă mine. Ne privim zâmbind, cu promisiunea tăcută a încă unei seri muzicale la foc. Colegul lui Jurgen, celălalt profesor, întreabă: „Dacă ziua de azi ar fi un cântec, care ar fi acela?”. Întrebarea destinde atmosfera. într-un sincron de chicoteli și zâmbete. Și răspunsurile venite spontan, cu ochii aprinși de limbile aurii ale focului, spun mai mult decât orice raport de activitate. Un tânăr student a răspuns fără să stea pe gânduri: „You Can’t Always Get What You Want”    (Nu poți primi mereu ceea ce vrei) – celebra piesă a formației The Rolling Stones. Jurgen se întoarce către colegul său și își zâmbesc complice. Nu găsiseră urmele de urs pe care și le doriseră. Nici urmele de lup. Doar mistreți, ciute și cai sălbatici, despre care ne spusese Ivan, ghidul montan, că umblă prin poienile din vârf. Unii erau ușor dezamăgiți. „Dar natura funcționează în ritmul propriu”, spune tânărul care venise cu ideea melodiei și laitmotivul serii. „Nu poți apăsa un buton și să ceri să apară un urs. Sau un lup. Natura îți oferă ceea ce este dispusă să-ți ofere.”Această lecție nu este doar despre pădure. Muntele ne amintește că există lucruri care nu pot fi grăbite, comandate sau negociate. Pe munte poți doar să fii prezent. Să aștepți în liniște. Să înveți din ritmul copacului, al lupului sau al tufei de afin. Și, uneori, tocmai în această prezență descoperi că aveai nevoie să te lași surprins de ce-ți oferă viața, fără prea multe calcule, planuri și predicții.

Îl întreb pe profesorul Jurgen Memelink dacă are un me­saj pentru români. Își mijește din nou ochii spre munți și pădure. „Aveți o țară extraordinară”, afirmă. „Propuneți-vă să o descoperiți.”

În timp ce îl ascult, mă gândesc că poate aceasta este adevărata lecție a muntelui. Natura nu ne cere să demonstrăm nimic. Doar să fim.