A devenit o obișnuință la noi: de câte ori se întâmplă o catastrofă sau o calamitate, păgubiții se uită imediat spre autorități. Sigur că statul are datoria să ajute, mai ales în situații de urgență, sigur că statul are partea sa de responsabilitate (foarte posibil și de vină) în cele mai multe dintre situații. Iar când nu se găsesc premieri care să devalizeze Fondul de Rezervă pe mituiri electorale, statul are și fonduri destinate unor cazuri extreme. Li se pot imputa multe autorităților noastre, dar, la greu, au găsit bani și soluții pentru cei aflați la greu. Ideea e că acest mod de a pune problema post-eveniment a creat, în timp, o deresponsabilizare a cetățeanului în privința datoriilor sale, în evitarea unor catastrofe, dar și a statului însuși, care s-a obișnuit și el cu situația în care se spală pe mâini de fiecare dată, scoate niște bani și trece mai departe, fără să-și asume să scormonească la rădăcina lucrurilor.
Evident, unele catastrofe și calamități sunt cumva inevitabile, dar, într-un anumit grad, prevenția ajută – măcar la diminuarea pagubelor, măcar la găsirea de soluții alternative mai rapide, măcar la reducerea suferințelor, ca să nu mai vorbim despre recuperarea, într-o anumită măsură, a pierderilor. E normal ca statul să ajute familiile greu încercate după un incendiu, sau după explozia blocului în care locuiesc, dar mai apoi se pune întrebarea cine din acel bloc avea toate asigurările în regulă pentru a primi despăgubirile cuvenite. E normal ca statul să-i ajute pe agricultorii loviți de gheață sau de secetă, dar apoi se pune întrebarea câți dintre ei și-au luat în mod responsabil toate măsurile de prevenție, ca să nu ajungă complet descoperiți la mâna naturii. Despre prevenția în zona medicinei nici nu mai are rost să vorbim, pentru că România este, în mod tradițional, în coada clasamentelor europene la acest capitol.
Dar ce așteptări să avem de la cetățeni, când statul însuși nu face mai nimic împotriva prevenției? România e în ultima vreme ținta predilectă a unor atacuri informatice. Odată întâmplate, efectele lor pot fi devastatoare – avem exemplul cel mai recent de la Cadastru, care a pus pe butuci întreaga noastră piață imobiliară. Dar apărările împotriva unor astfel de atacuri se construiesc în timp. Ce a păzit statul în ultimii 10-15 ani? A dat bani unor „favorizați” pentru lucrări de mântuială, iar efectele se văd acum. După cum se văd și când vine vorba de înzestrarea militară. Aici, prevenția e parte a strategiei de apărare a țării și, cu toate astea, ne-am trezit vânați de drone, fără a avea o apărare eficientă împotriva lor. În sistemul energetic se văd, zilele acestea, aceleași efecte ale lipsei unei minime previziuni legate de posibile dezastre naturale.
De când cu intrarea în NATO și în Uniunea Europeană, ne-am obișnuit cu ideea că ne ajută alții la greu. Și chiar ne ajută. Doar că atunci când toată lumea e lovită de o catastrofă, mai trebuie să te ajuți și singur. Și e mai ieftin să investești în prevenție și în asigurări, decât să plătești factura dezastrelor la final. Costul acestei delăsări generale, încurajată chiar de stat, este tot mai mare. Iar cu banii nu stăm deloc grozav în perioada asta…
