Pentru al șaselea an consecutiv, sub sigla Șaraimanic, a avut loc concertul intitulat „Periferic e feeric”, ce aduce pe scene din centrul Bucureștiului muzica plină de patimă a mahalalelor. Un rar prilej pentru public de a descoperi sau reasculta lăutari de viță veche, cu cariere de peste 50 de ani. Dintre „greii” muzicanților ce au cântat în August la „Periferic e feeric” vi-l prezentăm pe Nelu Bosoi, fiul unui renumit viorist, el însuși muzicant de mare calitate, component al celebrului taraf cu care Johnny Răducanu a cântat la Opera din Viena și coleg de scenă, de-a lungul anilor, cu cei mai vestiți lăutari.

„Președintele României la țambal”

– În anii în care ați început să cântați, clarinetul era un instrument neobișnuit pentru un fiu de lăutar…

– Tata, Cornel Bosoi, era unul dintre cei mai renumiți vioriști din țară și ar fi vrut să-l moștenesc, să duc mai departe renumele său. De mic copil, mi-a pus vioara în mână, a fost mentorul meu. Am intrat la Școala de Muzică de pe Știrbey Vodă, am făcut doi ani, eram foarte bun, premii, laude. Până într-o duminică dimineață, când jucam fotbal în parc, la mine, în cartierul Crângași, și dintr-odată am auzit muzică: cântau niște lăutari și m-a atras pe loc un sunet cald, plăcut, pe care nu-l cunoșteam, așa că am lăsat fotbalul și m-am îndreptat spre locul de unde se auzea. Lângă parc era un salon de nunți, de evenimente, și după nuntă, dimineața, câțiva meseni care voiau să se distreze în continuare au luat doi lăutari și au venit cu ei în parc. Cu băutură, cu mâncare și cu lăutari. Pe vremea aia nu-i deranja nimeni. M-am așezat pe iarbă și i-am ascultat fascinat. Mi-a plăcut mai ales clarinetul, cel care cânta era Marian Vișan, cel mai mare clarinetist al nostru de muzică lăutărească pe vremea aia. Am rămas uluit de felul lui de a cânta și mi-a intrat la suflet clarinetul. M-am dus acasă direct peste tata. „Tăticule, trezește-te, eu vreau să cânt cu clarinetul!”. „Băi, băiatule, ce ți-a venit? Ești cel mai bun din școală, pe panoul de onoare, la vioară, vrei să pierzi doi ani?”. „Nu, mie-mi iei clarinet și o să vezi că recuperez, nu pierd nimic, promit”. După câteva zile a mers cu mine la magazin și mi-a cumpărat clarinet. Pe vremea aia, după Marian Vișan, mai erau George Udilă, Bebe a lu` Ianis și Bibescu, ăștia erau cei mai buni. Pe toți i-a inițiat domnul Vișan , concert maistru la Filarmonica de Stat, Dumnezeu să-l ierte! Cu el am început și eu, la 13 ani. Până la urmă, tata s-a bucurat de alegerea mea, i-am dus cu clarinetul steagul mai departe, îl vedeam cum îi joacă lacrimile-n ochi când cântam cu cei mai mari lăutari, cu Titi Coadă, Fane Negrilă, cu Siminică, cu Gabi Luncă, cu Ion Onoriu, cu Romica Puceanu, cu Costel Trompetistu, cu domnul Toni Iordache…

– Regele lăutarilor…

– Nu va mai exista cât va fi lumea și pământul unul ca Toni Iordache. Un om cu suflet bun, calm, liniștit, când trecea la țambal, era… președintele României, noi așa îl vedeam. Eram cu toții emoționați, toți băieții, când trebuia să cântăm cu el, dar ne trecea repede, că eram siguri de noi. La repetiții, ne explica când intră vioara întâi, a doua, suflătorii cântă așa, armonia așa. Eu, că eram mai mic, la 15 ani, spuneam: „Eu n-am înțeles!”. „Bun, îți mai spun o dată”. Bineînțeles că mă apucau emoțiile, dar îmi reveneam.

„Cântau și plângeau, muzică de suflet”

– În copilărie care era atmosfera acasă, se cânta mult?

– Tata nu putea să stea acasă, cânta mereu, zi de zi, era foarte solicitat. În schimb, organiza acasă șprițuri: Toni Iordache, Nicolae Florian, cel mai mare acordeonist al nostru, concertist al Europei, Florică Roșioru, Gheorghe Lambru, Mieluță Surdu, cu acordeonul… Tata mă trimitea în curte, taie două găini, pe alea moțate, le gătea mama, făcea mămăligă, puneau un disc la pick-up cu Ioana Radu, cu Gică Petrescu. Țin minte, când a plecat nea Toni în Ungaria, l-a rugat tata să-i aducă un disc cu marele lor viorist Sandor Lakatos, un țigan ungur, care îmbina romanțele cu muzica populară a lor. Și el i-a făcut cadou trei discuri, vă dați seama ce s-a bucurat tata? Cu discurile astea se delectau la șpriț. Când beau, nu prea cântau. Dar uneori, dimineața, când se întorceau de la nuntă, se opreau în curte. Măi, Tonișor, hai să dăm și noi țambalu ăla jos, uite, ia și Mieluță acordeonu, Nea Titi Coadă contrabasu, scoteau instrumentele din mașină și atunci să te ții bine! Cântau și plângeau, Dumnezeu să-i odihnească! Eu eram mic, 9-10 ani, și îmi plăcea la nebunie să stau printre ei. Cântau o muzică grea, de ascultare, muzică de suflet. Până intra tata sau Mieluță Surdu – o horă, schimba Toni armoniile și se schimba deodată totul, într-o mare frumusețe.

– Simțiți că acest mod de a cânta din suflet, așa cum făceau lăutarii, din generație în generație, se va transmite și următorilor lăutari, celor tineri?

– Da, se transmite. Dar muzica lăutărească s-a schimbat foarte tare. Total! Pentru că a apărut muzica balcanică, manelele. Dan Armeanca a luat un pic de la bulgari, un pic de la turci, de la sârbi, și a format un stil care a luat amploare, a câștigat teren. Iar noi am rămas în spate. Și cei tineri, văzând succesul, și-au format și ei orchestre care cântă așa și au invadat piața. Am avut perioade în care nu se mai cerea țambal, contrabas, dar acum și-a revenit muzica noastră lăutărească pură. E o muzică greu de executat. Dacă tinerii vor fi talentați și dornici de a munci din greu, vor reuși.

„Mieluță Bibescu a fost un colos”

– În Septembrie se împlinește un an de când marele clarinetist Mieluță Bibescu nu mai e printre noi…

– Bibescu, ce om extraordinar, prietenul meu cel mai bun! Un clarinetist complet, din cap până-n picioare. Și la șpriț, un băiat tare de treabă. Vă spun sincer, mie nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc de meserie, că ăla e mai bun ca altul. Dar pot să spun că Mieluță Bibescu a fost un colos, un muzicant desăvârșit. La moartea lui, la capelă, am fost solicitat să cânt la clarinet, cu George Udilă, cu Ionică Minune și cu Marian Mexicanu. Dar îmi tremurau mâinile și picioarele, nu prea puteam să cânt. Îmi aminteam de nunțile de la noi, la țigani, nunți foarte mari, la care cântau două țambale, doi contrabași și trei clarinete. Mă luau pe mine, pe George Udilă și pe Bibescu. Ne luau pe noi câte trei, că oamenii voiau concurență. Și mie așa-mi plăcea, era care pe care, nu se lăsa nici unul mai prejos, săreau scântei, făceam spectacol și era lumea bucuroasă. Timpuri ca alea s-o să mai găsești niciodată.