Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ioan-Dragoș Dimitriu: „Pentru mine, muzica nu înseamnă izolare și alienare, ci bucurie cu ceilalți”

A studiat muzica la Viena, a debutat pe scena Filarmonicii din Berlin, a concertat pe două continente și a câștigat, ca pianist, peste 25 de premii întâi. Până într-o zi, când a descoperit că viața de solist alergat mereu între repetiții, hoteluri și aeroporturi nu îi mai e de-ajuns. Îi lipseau oamenii și bucuria de a face lucruri împreună. Așa a început cea de-a doua sa carieră paralelă, cea de organizator și manager cultural. A organizat competiții, a condus timp de patru ani Filarmonica din Brașov, iar astăzi este director de dezvoltare și inovare al festivalurilor ­SoNoRo și director artistic al festivalului Sound District Floreasca. Pe 28 Noiembrie, Ioan-Dragoș Dimitriu invită la București Orchestra de Cameră a Vienei, într-un concert care îi pune față în față pe Beethoven și Gershwin și care va readuce la viață, după 15 ani de tăcere, uriașul pian Bösendorfer al Sălii Radio.

„Am copilărit în casa bunicii, lângă un pian pe care a cântat și Enescu”

– Un pianist care a urmat studii de muzică în Occident și care, în plus, are și veleități de manager – cam asta spune CV-ul tău despre tine. Dragoș, ce te-a făcut să iei drumul Vienei?

Așteptând inspirația

– Muzica și admirația pentru tradiția muzicală vieneză! M-am născut la Brașov, într-o familie în care, de la străbunici încoace, toți erau vorbitori de germană. Nu doar că întreaga familie avea o prețuire deosebită pentru cultura austriacă, dar am și copilărit în casa bunicii, unde exista un pian foarte mare, construit la Viena acum 140 de ani, pe care, la începutul secolului, a cântat și Enescu. A aparținut unei familii nobiliare din Arad, care îl cumpărase pentru fata lor, dar fiindcă a murit devreme, răpusă de o boală, părinții, nemaisuportând să vadă instrumentul, au decis să îl vândă. Străbunicii mei, care trăiau și ei în Imperiul Austro-Ungar, l-au cumpărat pentru bunica mea. Și așa am ajuns să cânt și eu la el, dintr-o joacă, încă de la cinci ani. Pianul mai există și azi în casa bunicii, are doi metri și ceva, ocupă o cameră întreagă. Toată baza mea muzicală am învățat-o pe el, deși de exersat nu prea-mi plăcea să exersez pe atunci.

– De ce? Răbdarea nu era punctul tău forte?

– Preferam să stau să citesc partituri. Cumpăram zeci, sute de partituri, sonate de Mozart, de Beethoven, de Haydn, jazz, ragtime-uri, erau foarte ieftine la anticariat în copilăria mea, și stăteam să le descifrez ore în șir, ca pe niște cărți. Nu aveam acces la discuri, nici la casete, dar voiam să știu cum sună. M-am tot încăpățânat, până am început să aud muzica în cap. Și am tot făcut asta până când am dat de Mozart, care m-a fascinat. Felul în care așeza notele îmi dădea o tresărire cu totul specială. Mozart a însemnat pentru mine prima partitură la care am cântat la pian cu mâinile crucișe. Când în sfârșit mi-a reușit mișcarea, mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. A fost ca atunci când am reușit să merg prima oară pe bicicletă fără roți ajutătoare. O senzație fantastică de libertate, de zbor.

– Îți datorezi, prin urmare, începuturile muzicale unui pian istoric și unei bunici fabuloase…

– … și părinților mei, care au avut grijă ca eu și fratele meu să studiem muzica. Tata a cântat el însuși la chitară, mult timp. A și participat la câteva concursuri, dar el e fizician, profesor universitar, muzica n-a fost o prioritate pentru el. Era mai degrabă prilej de bucurie în preajma sărbătorilor, când în casa noastră de la Brașov se aduna foarte multă lume. Unii cântau la instrumente, alții recitau câte ceva. Era o atmosferă foarte artistică.

– Dragoș, n-ai avut niciodată îndoieli? Rareori întâlnești pe cineva care să știe de la 5 ani care e drumul lui în viață.

Doctorul de piane: unul dintre tehnicienii fabricii Bosendorfer

– Nu prea. Când aveam cam 11 ani, ai mei m-au întrebat foarte serios dacă vreau sau nu să continui cu pianul. Orele de pian erau foarte scumpe, familia mea nu dispunea de fonduri nelimitate, eram o familie relativ normală. Mi-au dat timp să mă gândesc: ori mă apuc să studiez serios și merg mai departe, la o clasă de muzică, ori mă îndrept spre altă direcție și muzica rămâne o plăcere ocazională. Le-am zis chiar de a doua zi că vreau în continuare pian. Și atunci au căutat o profesoară foarte bu­nă, pe doamna Corina Ibănescu, care m-a ascultat și a fost de acord să mă ia la clasa dumneaei.

– Te întrebam de îndoieli pentru că se spune că marii pianiști au copilăria sacrificată, că nu există virtuozitate adevărată fără zeci de ore de exersare încă din cei mai fragezi ani. A fost și cazul tău?

– Nu sunt doar vorbe, e 100% adevărat. Trebuie să fii modelat interior dintr-un anume aluat ca să poți face lucrul ăsta. Și aici nu e vorba doar de anii copilăriei, ci de tot ce presupune drumul tău muzical. La un moment dat, pe la douăzeci și ceva de ani, din dorința de a cânta cât mai mult, de a deveni cât mai bun, mi-am pus cât de multe concerte am putut. Nici nu mă interesa dacă primeam bani la toate, tot ce voiam era să nu ies pe minus, să mi se plătească drumul și cazarea. După doi ani în ritmul ăsta, am realizat că nu mă simt deloc bine. Eram singur peste tot. Eram singur pe drum, singur la hotel, singur în sala de repetiții. Mai apărea câte un personaj în peisaj, un manager de sală, un director de festival, dar nu era destul. Mi-am dat seama că nu-mi doresc să fiu un om însingurat, care tot ce face e să stea în fața pianului. Pentru mine, muzica nu însemna izolare și alienare, ci bucurie cu ceilalți. E un echilibru foarte greu de ținut între a rămâne om adevărat, bine cu tine însuți, cu destulă viață în jur, ca să te alimentezi emoțional pentru ce cânți, și a te dedica profund muzicii ca să ajungi la excelență. Acești mari artiști pe care îi vedem azi pe scenele internaționale, Daniil Trifonov, Yuja Wang, Lang Lang, Grigory Sokolov, au făcut toți sacrificii uriașe. Să fii în fiecare zi a vieții tale în alt colț de țară sau de lume nu e deloc ușor. Să-ți împarți mereu timpul între orele de studiu, hoteluri și aeroporturi e epuizant. Cred că am intuit destul de devreme lucrurile astea, și încă din facultate i-am zis profesorului meu de pian din Viena că mi-aș dori să mă ocup și de managementul artistic, nu doar să am o carieră de solist. Mie îmi plac oamenii, îmi place să vorbesc, să-i adun împreună, să creez comunități.

„Noi, românii, parcă ducem peste hotare o anumită disperare de a reuși”

– Ce ți-au lăsat moștenire anii de studiu petrecuți la Viena? Crezi că ai fi fost altul dacă nu te-ai fi format profesional acolo?

Premiile anului 2021 în Cultură, la Brașov

– Experiența vieneză mi-a dat o deschidere foarte mare, mi-a dat o înțelegere a faptului că există extraordinar de multe culturi, că fiecare gândește și simte diferit și că e loc pentru toată lumea. Mi-a creat o rețea profesională internațională foarte bună, care mă ajută în continuare în munca mea. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai tare pe plan personal e că Austria e o țară care pune foarte mult accentul pe calitatea vieții și pe starea de spirit. Sunt mult mai relaxați, pentru că istoria le-a permis, în timp ce noi, românii, parcă ducem cu noi peste hotare o anumită îndârjire, o disperare de a reuși. La Viena, la admitere, am dat de 200 de pianiști veniți din toată lumea care concurau pentru zece locuri. Când m-am văzut pe lista de admiși, când am înțeles că mi s-a îndeplinit visul pe care îl aveam de la 11 ani, m-am dus, m-am așezat pe o bancă și am început să plâng.

– În anii 2000, școlile de muzică din România au fost adevărate pepiniere de artiști care luau drumul străinătății. Aproape toate filarmonicile europene aveau angajați români. Se mai pleacă și azi la fel de mult? Mai e străinătatea raiul promis?

– Se pleacă în continuare, fiindcă diferența de salarii este uriașă, iar oamenii vor să o ducă mai bine. Și cerințele sunt mult mai mari, și disciplina e alta. Dacă ești la pupitrul întâi și ai venit o dată fără să studiezi, primești avertisment. A doua oară, ești mutat de acolo. A treia oară, ești dat pur și simplu afară. Din păcate, consecința acestor plecări în masă este că azi în instituțiile de stat din România nu mai găsești suflători, nu mai găsești contrabasiști. Dacă nu ar fi existat maestrul Marin Cazacu sau Răzvan Popovici, ca să dau doar două exemple, care să crească generații întregi de muzicieni, probabil n-ar fi existat mulți dintre artiștii de azi. Pianiștii au plecat printre primii. Întâi, au plecat unii dintre profesori. În anii ’90, au prins posturi bune la universități din Europa și America și au rămas puțini care să formeze elevi. Iar cei care au rămas și-au format elevii în spiritul performanței și al plecării în Occident. Însă, deși se pleacă în continuare foarte mult, observ și un fenomen invers. Mulți se întorc și organizează diverse evenimente. E cazul lui Florian Mitrea și al Dariei Tudor, care s-au întors de la Londra și Berlin și au creat un festival. E cazul Aureliei Vișovan care organizează masterclass-uri și un concurs de pian. Valentin Șerban    și Mihai Diaconescu au fost în Austria și Finlanda, s-au întors și țin și ei masterclass-uri. Dragoș Cantea a făcut festivalul Classics și își petrece timpul între Norvegia și România. Răzvan Popovici, care ar fi putut foarte bine să nu se mai întoarcă niciodată în țară, face azi SoNoRo, care anul ăsta împlinește 21 de ani. Și sunt foarte mulți ca ei.

– Pe tine ce te-a convins să te întorci în țară?

– O conjunctură neplăcută, ca să spun așa. Tatăl meu era foarte bolnav și mi-am dorit să petrec ultimele luni alături de el, la Brașov. Cum nu puteam să stau degeaba, am fondat atunci, în 2019, alături de pianistul Horia Mihail, Festivalul TAM TAM, pe care, după patru ediții, am fost nevoiți să-l oprim. Atât cât a fost, a fost însă o reușită, a transformat centrul istoric al Brașovului într-o uriașă scenă. Tot în anii aceia, am fondat Transylvanian Piano Competition, cu care am adus la Brașov 120 de pianiști din 27 de țări. Deși eram în plină pandemie, România era o țară în care apăreau proiecte, te puteai dezvolta, în timp ce în Austria nu am putut concerta aproape doi ani. Am avut colegi de orchestră care au ajuns să se angajeze la Lidl, ca să traverseze criza, fiindcă statul austriac, contrar a ceea ce se crede, nu a avut capacitatea să-și susțină toți artiștii. În condițiile astea, era firesc să prefer să mă întorc acasă. Azi, însă, am proiecte și la Viena, și în România. Granițele nu mai reprezintă un impediment.

„Publicul de muzică clasică nu e definitiv pierdut, trebuie recuperat”

– Timp de patru ani, chiar după pandemie, ai condus și Filarmonica din Brașov ca manager și director artistic.

– Cred că a fost dorința mea de a întoarce ceva orașului în care m-am născut. Inițial, n-am vrut să devin manager, dar până la urmă, după insistențe, am acceptat provocarea. Și cred că am realizat destul de multe    într-un timp scurt. Am adus la Brașov nume mari, cum sunt Mischa Maisky, Gary Hoff­man, Igudesman    & Joo, Andrei Korobeinikov, am avut colaborări cu Concursul Internațional de Muzică ARD, de la München și cu Opera din München, cu diverse facultăți de muzică din Europa, inclusiv cu cea la care am studiat eu. Am avut multe colaborări cu ambasade. Am reușit să cumpărăm instrumente noi pentru toate secțiunile din orchestră. Am plecat lăsând Filarmonica într-un punct foarte bun.

– A fost, cu siguranță, și o ocazie de a vedea cu ce se mai confruntă muzicienii de azi. Care-i verdictul tău după patru ani într-o asemenea poziție?

– Eu am găsit în această instituție oameni care își doreau să facă foarte multe, dar care lucrau constrânși de un cadru legislativ extraordinar de îmbătrânit, care nu îți dădea niciun fel de flexibilitate. Ca să dau un exemplu pe înțelesul cititorilor, o instituție cum este Filarmonica nu are voie să-și deschidă un cont în euro. Cum e posibil așa ceva, când trăim în context global, când avem artiști care vin din toată lumea? Ce să facem? Să scoatem cash și să-i plătim în lei? E o rușine! Și e doar unul dintre exemplele care arată cât de vetust e sistemul. Nu mai vorbim de faptul că aveam o limită de 230 de ron pe zi la cazare. La banii ăștia, nu poți găsi niciun hotel bun în Brașov. Ca să rezolvăm toate neajunsurile astea, trebuia să găsim sponsori. Și am găsit, doar că era foarte mult efort, o cerșetorie continuă, care nu-și avea locul, când statul ar fi trebuit să se ocupe de lucrurile astea, iar noi să ne ocupăm de viziunea artistică, să atragem publicul spre noi.

– Mai există publicul ăsta? Mai merge lumea să asculte muzică clasică?

– Am făcut la un moment dat un studiu și am descoperit că în Brașov aproape 75% din locuitori nu știau că avem o Filarmonică. Publicul de muzică clasică nu e pierdut definitiv, el trebuie recuperat. Iar prin proiectele pe care le organizez încerc să fac asta cât de mult pot. În pandemie, când nu mai puteam ține concerte în sală, am luat cu mine un pian și am mers prin școli, din clasă în clasă, să le cânt și să le vorbesc copiilor despre muzică. N-a existat elev care să nu reacționeze la Marșul lui Radetzky al lui Strauss sau la Turca de Mozart. Cu elevii mai mari era și mai simplu, că recunoșteau anumite bucăți, spuneau „Am mai auzit asta undeva”. Am făcut recent un proiect inspirat din Roblox, un joc pe computer jucat de mulți adolescenți. Îi întrebam: „Voi știați că bucata asta din provocarea jocului este fix Sonata Lunii de Beethoven?”. În cadrul unui alt proiect, am luat Suno, o platformă de inteligență artificială generativă, și le-am arătat cât de ușor poate compune muzică, și de acolo am pornit o discuție. Au fost multe proiecte de genul ăsta, unele făcute ca manager al Filarmonicii, altele făcute din postura de director de dezvoltare al festivalurilor SONORO, altele independent. Cred că ăsta e punctul în care noi, ca artiști și educatori, putem să atingem această generație. Trebuie să venim mai aproape de public, să-l seducem, să-i deschidem ușa spre muzica clasică spunându-i întâi o poveste.

„E ca și cum am merge în sufrageria cuiva care are pian și am cânta împreună”

– A ajuns la noi vestea că Orchestra de Cameră a Vienei concertează la București pe 28 noiembrie, după o pauză foarte mare, și că evenimentul ăsta ți se datorează tot ție. Cum s-a născut ideea asta?

În zborul muzicii. Pe scena Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara

– În cei 13 ani din viață petrecuți la Viena, am legat tot felul de prietenii cu oameni din industria muzicii. Așa s-a întâmplat și cu Christian Buch­mann, managerul Orchestrei de Cameră a Vienei. Acum mai mult de un deceniu,    mi-am dorit să mă angajez în orchestra lui, dar, după interviul de angajare, Christian mi-a zis: „Dragoș, mai degrabă mi-aș dori să fim parteneri, decât să fii angajatul meu!” De atunci, organizăm diverse evenimente împreună. Anul trecut, am avut colaborări cu Orchestra de Cameră a Vienei, dar în Viena. Iar anul acesta, chiar anul în care orchestra împlinește 80 de ani de existență, le-am extins o invitație la București.

– Orchestra de cameră nu e o orchestră simfonică, nu e nici măcar o orchestră simfonică în miniatură. Care e farmecul unei muzici cântate cu atât de puțini muzicieni?

– Farmecul vine din faptul că suntem noi între noi, într-o formulă în care eu, ca pianist, comunic cu ceilalți muzicieni din jurul meu din priviri, fiind­că nu avem dirijor. Ne coordonăm unii pe alții. E ca și cum am merge în sufrageria cuiva care are pian și am cânta împreună, ne-am mai opri între piese ca să povestim puțin despre    Beethoven, despre cât de rebel era, despre cum mergea el în cămașă de noapte și papuci la contesa de peste drum, să-i povestească entuziasmat ce a compus, despre Viena de la 1800 și așa mai departe.    Și apoi, sigur, e și farmecul repertoriului, pentru că facem o alăturare inedită. Pe de-o parte, tradiția vieneză cu Mozart și Beethoven, pe de altă parte, America secolului XX, cu jazzul și cu modernitatea. E o apropiere pe care n-am făcut-o doar eu, ci care a existat, într-un fel, și istoric, fiindcă în timpul celui De-al Doilea Război Mondial s-a produs un adevărat exod al artiștilor austrieci spre America, unde au continuat să compună și să influențeze muzica de film. Limbajul muzical al Hollywood-ului clasic a fost creat de muzica unor compozitori austrieci. Chiar și astăzi, muzica din filme ca „Războiul stelelor” continuă, într-o măsură considerabilă, tradiția simfonică inaugurată de ei.

– Concertul din noiembrie, de la Sala Radio, mai aduce cu el o surpriză: după 15 ani de absență, pianul Bösendorfer, unul dintre cele mai mari modele de pian din lume, va fi refolosit, iar recondiționarea lui a fost tot o idee a ta. Cât de vechi e, de fapt, pianul ăsta?

– Nu vorbim de un pian istoric, ci de un pian cu vechime decentă, care a fost construit special de fabrica Bösendorfer, pentru a fi cumpărat de Sala Radio, acum mai mulți ani. Dar pianele nu sunt ca viorile, să-și îmbunătățească sunetul în timp. Seamănă mai mult cu mașinile. Dacă nu le faci service, dacă nu le întreții, se deteriorează. Ani de zile ne-au lipsit tehnicienii, fiindcă cei mai mulți acordeuri erau sași și au plecat din țară. Slavă domnului, acum avem câțiva, la București avem chiar mai mulți. Problema e că un service complet la pian se face o dată la șase luni și costă câteva mii de euro. Dacă instituțiilor le lipsesc finanțările, nu poți face mare lucru. Din fericire, am găsit multă deschidere la managementul Sălii Radio, iar fabrica Bösendorfer va trimite cel mai bun tehnician al lor care, înainte de concert, o să stea câteva zile pe pian. O să stau și eu alături de el, să-l recondiționăm până când sună exact așa cum trebuie. Și vă aștept și pe voi să vă convingeți!

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.