„Demult, pe când se zvonise printre lighioane că omul s-a hotărât să le îmblânzească, animalele s-au strâns toate în păr şi în pene pe o câmpie de la Ecuator. A fost cel mai mare conclav al jivinelor. Atunci s-a hotărât care dintre animale să se lase îmblânzite şi care nu, nu care cumva să se golească pădurile de fiare. Şi când răbojul animalelor ce trebuiau îmblânzite fusese închis şi sigilat, au mai ajuns la conclav un urs şi o vulpe. Întârziaseră, că era drum lung din Carpaţi la Ecuator. Şi s-au rugat să fie lăsate şi ele să trăiască pe veci în ograda omului, că tare se mai simţeau atrase de el. Dar era prea târziu; răbojul nu mai putea fi deschis. De atunci şi până în ziua de azi, urşii şi vulpile au rămas uşor de îmblânzit: pentru că visează întruna că-s domestice!”. Povestea asta mi-a spus-o bunicul când eram mic. Şi el ştia o groază despre animale, căci era inginer silvic şi om de pădure, ca toţi bărbaţii din spiţa Iacob. „Băiete, cu vulpea şi cu ursul te vei înţelege mereu, dacă ştii să ţi-i apropii”. Recent, două întâmplări mi-au amintit istoriile bunicului.
Cooperativa din pădure
Prima a fost la Sinaia, în toamna lui 2008. S-a petrecut pe drumul de Cotă, supranumit „bulevardul urşilor”. Când am ajuns eu acolo, urşii cei mari tocmai fuseseră luaţi şi duşi într-un loc neumblat. Dar rămăseseră puiandrii lor, iuţi şi jucăuşi, ce păreau gata îmblânziţi, așa cum stăteau înşiraţi pe şosea. M-am împrietenit cu doi dintre ei, Ţuchi şi Vasilache. Doi fraţi născuți într-o familie în care atracţia faţă de om era o tradiţie. Matilda, mama lor, fusese astă vară eroina oraşului: împreună cu o surată îmblânzită, intraseră într-un restaurant din centrul Sinaiei şi, aşezate la o masă, au stat liniştite vreo oră, în speranța că le va trata cineva măcar cu un pahar cu apă! În buna tradiţie a familiei, Ţuchi a dat şi el într-o după-amiază un spectacol de gală, pe serpentinele Cotei. Mai întâi şi-a luat locul la şosea, aşteptând turiştii cu demâncarea. N-a trecut mult şi ceva m-a lăsat cu gura căscată: lângă Ţuchi au apărut din senin două vulpi! Două cumetre delicate, una mai frumoasă ca alta, s-au repezit la resturile de la masa ursuleţului. Treptat, vulpile s-au apropiat cu curaj şi de oamenii buluciţi primprejur, puţin mai lipsea şi le mâncau din palmă, ba le-ar fi sărit şi în braţe! Magnificul spectacol a ţinut până seara. Vulpile nu se mai despărţeau de urs, de parcă făcuseră o cooperativă de adunat hrană! Nici măcar un câine pripăşit, şi el, pe lângă Ţuchi nu le-a speriat, căci codatele l-au păcălit şi i-au furat mâncarea graţioase şi măiestre, înfrăţite pe spinarea ursului.
O împăcare istorică
A doua întâmplare o are ca eroină pe Liuba, vulpea năzdrăvană îmblânzită de pescari la 2 Mai şi despre care am mai scris. Întâmplarea asta n-am trăit-o eu, ci Alexandra Ivan, cititoarea noastră care mi-a povestit-o. Este o mărturie senzaţională. Iat-o: „Am cunoscut-o prima dată pe Liuba pe 31 Mai 2008. Ne plimbam pe dig eu şi soţul meu, şi la un moment dat, a apărut ea, ca o nălucă. La început am crezut că ni s-a năzărit, de-abia peste vreo două săptămâni ne-am lămurit că nu fusese doar o iluzie. Era dimineaţa, devreme, şi ne-am hotărât să mergem la dig, să prindem guvizi. Într-o pungă aveam nişte scoici pentru momeală şi cam atât, deoarece soţul meu eliberează peştii după ce-i prinde. Stăteam concentraţi pe malul mării, la pluta undiţei, când am auzit punga foşnind curios. De ce ar foşni dacă n-avem nimic în ea, m-am gândit? Când ne-am uitat, era vulpiţa: înşfăcase punga şi se pregătea să fugă printre stânci. Ne-am bucurat ca nişte copii de isteţimea ei, pe care ne-am gândit s-o răsplătim. Primul peşte prins l-am aruncat pe o piatră în apropiere şi ne-am pus pe aşteptat. Nu ne-a trebuit prea mult: roşcovana şi-a făcut apariţia, a apucat peştele în grabă şi a şters-o în labirintul dintre bolovanii digului. Aşa a început prietenia noastră! În fiecare seară, aşteptam să se lase liniştea şi întunericul şi mergeam s-o vizităm pe Liuba, cu doi-trei cârnaţi în buzunar. Şi în fiecare seară, stând în faţa cortului, pe malul mării, îi vedeam profilul subţiratic în lumina lunii şi eram fericită. Dar a venit şi seara cea mare! Era într-o duminică, şi toţi petrecăreţii de weekend plecaseră acasă, iar noi ne-am dus pe dig, după obiceiul nostru. Am strigat vulpiţa, am foşnit din pungă, nimic! Liuba dispăruse. Când ne-am întors, am trecut prin faţa barăcilor pescăreşti. Atunci am văzut vulpiţa, dându-şi târcoale cu un cățel! O vulpe în tandreţe cu un căţel alb ca neaua, doi «duşmani» mirosindu-se bucuroși de întâlnire. Asta era uluitor! Iar când au început să se mai şi joace, ne-au vrăjit de tot!”. De câte ori îmi vine în minte întâmplarea asta rarisimă îmi sporeşte dorul de Liuba. La fel cum tânjesc după Ţuchi şi Vasilache. Eeei, dar vine ea, primăvara…
