În curtea casei mele de la ţară sunt multe flori şi câţiva copaci. Când vii de departe şi te apropii de poteca ce se opreşte în faţa porţii, îl vezi mai întâi pe el, Vladimir, mesteacănul uriaş pe care l-am botezat aşa cu gândul la confraţii lui din nesfârşitele păduri ruseşti. Rezonanţa slavă a numelui lui, melancolia înscrisă în scoarţa alburie, silueta elegantă ce se decupează în marginea grădinii, toate acestea trăiesc înzecit în tremurul neliniştit al frunzelor mici și triunghiulare. Vladimir nu este singurul prieten din grădina mea. Mai sunt şi alţii pe care i-am numit, atunci când i-am descoperit sau când i-am adus în curte, cine ştie de pe unde, cu nume luate din lumea oamenilor. Astfel, Cireşul Cătălin stă lângă Vişinul Dionisie, Părul Tache e la doi paşi de Nucul Vasile, iar Mărul Eugen creşte în umbra lăsată peste el, aproape cu invidie, de Gutuiul Constantin. Când sunt singură pe-acasă, mă duc printre ei şi nici că mai am nevoie de vreo tovărăşie omenească. Nici nu pot să vă spun câte aflu de la prietenii mei frunzoşi, câte noutăţi îmi dau ei, cu bucurie şi cu nerăbdare, ca şi cum atâta ar fi aşteptat, să mă vadă şi să-mi povestească.
Într-o zi, Tache mi-a arătat cum se naşte tristeţea pe o frunză îngălbenită de toamnă. Altă dată, Dionisie m-a învăţat să preţuiesc bucuria ospeţiei, când l-am văzut cât de mirat şi de surprins a primit să găzduiască, fără să fie întrebat, ciripitul vesel al unui lăstun. De la Cireşul Cătălin am învăţat perseverenţa. Deşi iarna şi zăpezile grele care l-au acoperit în ultimul an i-au rupt câteva crengi, s-a străduit să înflorească mai frumos ca altădată, ca şi cum ar fi fost un mire printre ceilalţi. Părul Tache, un păr pădureţ semănat prin grija vreunei păsări care i-a adus în zbor, din depărtare, cine ştie de pe unde, sămânţa din care a ieşit, e cel mai bun exemplu de modestie, chibzuială şi bun simţ, chiar dacă nu-i de soi nobil, precum tovarăşii de grădină. Și-a întins crengile doar atât cât să nu-l supere pe înţeleptul Vasile, care, orice ar face ceilalţi vecini şi orice ar crede, rămâne cel mai impunător Nuc din câţi s-au văzut în partea aceea de lume. Sobru şi serios, cum îi stă bine unui domn adevărat. E suficient să-şi mişte el o creangă, şi toţi ceilalţi îşi ciulesc frunzele pregătindu-se să afle noutatea, ştirea adusă de vânt, şi s-o dea mai departe, către capătul grădinii, unde aşteaptă nerăbdătoare Fana, Salcia pletoasă, veşnic pusă pe sporovăială şi lăsată mai mereu pe din afară de confraţi.
Aşadar, dacă într-o dimineaţă devreme, până să se ridice roua, sau într-o seară, la ceasul asfinţitului, cobor printre ei, printre prietenii mei, copacii cu nume de oameni, aflu în nici zece minute mai multe ştiri decât aş afla dacă aş sta un ceas în faţa televizorului. Eu ştiu mai repede decât alţii când anume vine toamna, de ce se întunecă cerul înspre munte, cum încep ploile în grădină, cum se porneşte prietenia adevărată, aceea care nu se mai rupe nicicând, de ce plânge gherghina şi cum se vaită neînţeles măceşul de la colţul gardului. Iar astăzi, ei bine, astăzi e mare sărbătoare. De astăzi începând mă simt mai bogată ca oricând, căci tocmai am aflat cum se iubesc copacii, când m-am trezit în visul frasinului ce mi-a lovit fereastra cu o creangă centenară.
