Pe strada Parfumului din București, la numărul 19, într-o casă veche de aproape două secole, a locuit cândva Silvia Kerim. Scriitoare, realizatoare de radio și producătoare, Silvia a fost, vreme de aproape două decenii, și colega noastră de redacție. Ne-a lăsat în dar nu doar captivante povești despre marii actori pe care îi intervievase, pe care știa să-i readucă la viață cu infinită tandrețe, ci și o eleganță fără cusur, învăluită-n parfum franțuzesc, care a mai plutit o vreme, în urmă, după plecarea ei. Și ne-a mai lăsat ceva moștenire: amintirea unei povești de dragoste pe care n-a putut-o desprinde niciodată de sine. Silvia Kerim a fost timp de aproape un deceniu partenera de viață și creație a marelui regizor Mircea Veroiu. L-a iubit nebunește, iar despărțirea lor, grea și dureroasă, n-a pus niciodată capăt acelei iubiri. Poate tocmai de aceea, azi, casa de pe strada Parfumului pare locuită nu doar de obiecte, cărți și fotografii. În camerele ei au rămas, aproape palpabile, urmele unei vieți trăite împreună. Din 2017, locul în care altădată s-au scris cărți și articole, s-au gândit scenarii și s-au discutat subtilități de regie e readus la viață de Asociația Hearth. În camerele cufundate altădată în liniște, are loc azi Festivalul Scrisorilor, pășesc din nou oameni, cântă muzica, se joacă teatru și se organizează lecturi. Toamna aceasta, la 95 de ani de la nașterea Silviei și zece de la dispariția ei, Asociația Hearth o omagiază printr-o ediție specială. Am stat de vorbă cu ­Doina Dogăroiu, sufletul aso­ciației, despre o casă care continuă să păstreze vie nu doar memoria a doi oameni extraordinari, ci și urma unei mari iubiri care, deși frântă, n-a plecat niciodată de-acolo.

„Ce mai e nou la Parfumerie?”

– În ultimii ani, casa Silviei Kerim a prins din nou viață. Freamătă de spirit artistic, lucru care ar fi încântat-o, cu siguranță. Cum s-a ajuns aici?

– A fost dorința Silviei să rămână casă memorială, pentru asta s-a și ocupat să o vândă, încă din timpul vieții, lui Carmen Iordăchescu, buna ei prietenă, editorul cărților ei și cea care a avut grijă de ea până la finalul vieții. La un moment dat, asociatele mele, adică fiica doamnei Iordăchescu, Oana, și actrița Natalia Cebanu, au decis să ducă lucrurile mai departe și să transforme casa într-un spațiu cultural, la intersecția dintre casă memorială și spațiu artistic, care să aibă o componentă de muzeu, dar în care să aibă loc spectacole de teatru. Azi, Casa Kerim pulsează din nou de viață artistică.

– Cărțile Silviei Kerim ne lasă să înțelegem că ăsta e și spațiul în care și-a trăit, de fapt, povestea de dragoste cu regizorul Mircea Veroiu…

– Așa este. Silvia Kerim s-a născut și a trăit aproape toată viața ei în această casă, care îi rămăsese de la părinți. După o foarte scurtă perioadă în care a stat într-o garsonieră, pe undeva pe lângă Gara de Nord, s-a întors în strada Parfumului 19, împreună cu Mircea Veroiu, hotărâți să repare și să readucă la viață casa. Cea mai mare parte a extinderilor și îmbunătățirilor a fost făcută chiar de Mircea Veroiu. L-a cunoscut la începutul anilor 70, într-unul dintre studiourile de la Buftea, unde ea lucra ca producător delegat, chiar la unul din filmele lui. S-au îndrăgostit nebunește și au fost împreună o perioadă destul de lungă. În curtea casei există o plăcuță pusă de Silvia, care atestă că Mircea Veroiu a locuit acolo timp de nouă ani de zile, din 1972 până în 1981, perioada în care a și făcut filmele lui emblematice. A fost perioada de maximă creativitate a lui Mircea Veroiu, în care Silvia l-a sprijinit, a lucrat cu el cot la cot, a fost producător la majoritatea filmelor lui. În 1979 însă, destinul a luat o întorsătură ciudată. Mircea Veroiu a început să filmeze „Între oglinzi paralele”, o adaptare făcută după mai multe texte de Camil Petrescu, pentru care Silvia i-o sugerase ca protagonistă pe actrița Elena Albu. Ironia sorții, dureroasă de altfel, a fost ca Mircea să se îndrăgostească de această actriță. N-a dus o viață duplicitară, a fost extrem de onest, a venit și i-a spus Silviei ce trăiește. Și, în 1981, s-au despărțit și a plecat din casă, după ce investise enorm în ea, practic, o renovase de la stadiul de ruină. S-a căsătorit cu Elena Albu, iar în 1985, după ce cu filmul „Adela” a luat Marele Premiu la Festivalul Filmului de Autor de la San Remo, îmboldit și de Elena, vrând să scape de regimul Ceaușescu și încurajat că i se vor deschide niște drumuri în Occident, a luat calea exilului și s-a stabilit în Franța. Dar consacrarea visată a întârziat să apară, aventura lui occidentală n-a fost dintre cele mai fericite. A lucrat o vreme ca profesor la o școală unde le preda copiilor niște teme legate de cinematografie, n-a reușit să-și continue în niciun fel cariera de regizor și, apăsat de neîmplinirea artistică, s-a îmbolnăvit și de cancer. Se pare că, în Franța fiind, s-a separat de Elena și, imediat după revoluție, s-a întors în țară singur, unde a mai trăit până în 1997.

– Silvia Kerim a continuat să fie foarte atașată de Mircea Veroiu, până la finalul vieții lui. S-a întors și el la marea lui dragoste?

– Cu adevărat, nu cred că s-a mai întors niciodată. Probabil era și prea mândru, situația era alta, era și bolnav. Dar ceva din iubirea și relația lor de prietenie a supraviețuit tuturor încercărilor. O suna foarte des, și când era în Franța. Îi scria și-și începea scrisorile cu „Ce mai e nou la Parfumerie?”. Ei îi plăceau la nebunie parfumurile, avea un sertar întreg, iar casa era chiar pe strada Parfumului. Au avut un cățel împreună, pe Țic Țic, care a rămas la ea. Silvia fost alături de el, în timpul bolii. A murit în 1997, în a doua zi de Crăciun. Cu o zi înainte, o chemase la spital să-și ia rămas bun și, spune Silvia în carte, „Mi-a spus ceva ce o să iau cu mine în mormânt”. Silvia a murit cu această mare, uriașă neîmplinire legată de relația lor. În ultimul interviu pe care l-a acordat Marinei Constantinescu în platoul de televiziune, Marina o întreabă dacă are vreun regret legat de viața pe care a trăit-o, iar Silvia răspunde: „Da, nu înțeleg de ce a trebuit să mă despart de Mircea”. În 2016, când colegele mele au început amenajările pentru spațiul memorial, au găsit în șifonierul Silviei căciula, paltonul și geanta diplomat ale lui Mircea Veroiu, pe care le păstrase neatinse timp de 30 de ani. A crezut fără rest în această extraordinară relație dintre ei și și-a păstrat până la moartea lui speranța că într-o zi se va întoarce.

Festivalul scrisorilor

– Ce se mai întâmplă azi la Parfumerie? Ce mai pot vedea iubitorii de teatru și film din lumea de altădată a Silviei Kerim și a lui Mircea ­Veroiu?

– Cine ne calcă azi pragul găsește mașina de scris a Silviei și fotoliile ei, canapeaua pe care s-a fotografiat, cândva, cu Mircea Veroiu și șoricarul lor, structura dulapului pe care îl încastrase Mircea în perete, pick-up-ul, cărțile și alte obiecte personale. Casa e impregnată de prezența lor. Pe 28 septembrie, Festivalului Scrisorilor, ajuns deja la cea de-a șasea ediție, se va deschide cu vernisajul unei instalații create din obiectele personale ale Silviei Kerim. Avem un scenograf care lucrează chiar acum în dormitorul ei, pregătim și o bibliotecă stilizată, o adevărată colecție de fotografii, alături de ceasul și de ochelarii ei iconici care au făcut-o celebră. Odată pregătită, instalația va rămâne permanent în casa-muzeu. Cei care ne vizitează s-ar putea să o întâlnească și pe pisica Ofelia, care a venit singură și căreia i-am dat nume de scenă. Silvia era o mare romantică. L-a iubit pe Mircea și a iubit animalele. Și casa ei continuă să atragă animale. Am fi avut cu siguranță mai multe pisici, pentru că au tot venit de-a lungul vremii, dar Ofelia e geloasă și le-a alungat pe toate.

– Unul dintre proiectele care au consacrat Casa Kerim în ultimii ani este acest „Festival al Scrisorilor”, pe care l-ai menționat, o minunăție de proiect cultural. De fapt, ce se întâmplă în cadrul lui?

– Festivalul Scrisorilor a pornit de la o idee a colegei și asociatei mele, Natalia Cebanu, și reunește nu doar scrisori, ci și diverse forme de memorialistică, jurnale, chiar autobiografii. Am pornit la drum de la scrisori, însă problema cu scrisorile e că nu întotdeauna găsești și răspunsurile, nu întotdeauna ai întreaga poveste la dispoziție, răspunsurile plutesc uneori într-un spațiu imaginar. Asta ne-a împins să completăm informația lipsă, partea ne­scrisă a poveștii, cu detalii din memorii și jurnale, cu ficțiune, cu creativitate. Festivalul Scrisorilor asta face, de fapt: se apleacă asupra unei personalități a trecutului, mai mult sau mai puțin recent, pe care își propune să o readucă în atenție. Toate aceste scrisori, memorii, jurnale și alte documente autobiografice pe care le strângem ajung să ia diverse forme, de la spectacole lectură, spectacole de teatru, seri de discuție și alte perfomance-uri, uneori acompaniate de muzică live. Adică, facem în așa fel încât poveștile din aceste scrisori să devină cât mai prietenoase cu publicul, rămânând, totuși, într-o haină artistică. Din păcate, în cazul Silviei Kerim, căreia îi este dedicată ediția de anul acesta, nu am găsit o corespondență prea bogată. Însă fragmente importante de scrisori sunt deja incluse în cartea ei despre Mircea Veroiu, pe care a scris-o după ce el a murit. Imaginea pe care a lăsat-o despre Mircea e una dintre cele mai tandre.

„Așteptăm pe toată lumea la spectacole”

– Cine vă poate bate la ușă? Sunt publice evenimentele?

– Da, bineînțeles. Așteptăm pe toată lumea la spectacole, nu doar pe cei care i-au cunoscut pe Silvia și Mircea, ci și pe cei mai tineri. Am fost surprinsă să constat că mulți studenți la UNATC de azi habar nu au cine a fost Mircea Veroiu. Asociația Hearth l-a omagiat în mai multe rânduri, în serile de proiecții de film făcute alături de Cinemaraton, la care au participat mulți dintre foștii prieteni ai cuplului, extrem de emoționați să revină în această casă, în care cândva făcuseră nenumărate vizite. Silvia și Mircea erau foarte frumoși și foarte invidiați, dar nu erau excesiv de mondeni, casa lor nu era o casă deschisă, în care să aibă loc petreceri constant. Însă am cunoscut multe personalități care mi-au spus că treceau frecvent pe la ei: actrița Maria Ploae și regizorul Nicolae Mărgineanu, actrițele Dorina Lazăr și Alexandrina Halic sau actrița Adina Popescu și soțul ei, compozitorul Adrian Enescu, cu care au petrecut nu știu câte revelioane.

– De fapt, ceea ce omagiați în Casa Kerim e, întâi de toate, o mare poveste de dragoste, nu?

– Am putea spune asta, da. Povestea lor de dragoste e partea care l-a mișcat cel mai mult și pe regizorul Bobi Pricop, care lucrează chiar zilele astea la o piesă de teatru dedicată Silviei Kerim. Anul ăsta am câștigat finanțare la ARCUB pentru încă un proiect dedicat ei, intitulat „Silvia Kerim te visează”, în cadrul căruia vom produce noi o piesă de teatru, care se va juca în spațiul Casei Kerim. Ne doream să fie ceva contemporan, deloc prăfuit, așa că l-am invitat alături de noi pe Bobi Pricop. Își dorea și el, de multă vreme, să încerce ceva într-un spațiu alternativ, ceva ce nu s-ar putea face pe o scenă normală. Nu știa prea multe despre Silvia, dar a început să citească, iar Doru Vătavului, scenaristul cu care lucrează, a început să viziteze casa, să petreacă timp aici singur, să-i citească și el cărțile, să asculte muzica pe care o asculta ea. Textul și piesa sunt încă în lucru. Premiera va fi pe 29-30 octombrie, iar apoi piesa va continua să se joace.

– Casa Kerim a devenit, înțeleg, și un mic teatru de apartament?

– Noi avem o stagiune permanentă în casa Silviei. Acum, în septembrie și octombrie, cât timp se desfășoară Festivalul Scrisorilor, e un program diferit. Dar sunt luni, precum ianuarie, februarie, martie, când avem și patru, cinci reprezentații pe săptămână. Avem un repertoriu destul de bogat de spectacole din anii anteriori. Sunt spectacole care se joacă exclusiv în Casa Kerim, care au fost create pentru acest spațiu, în cadrul diverselor ediții ale Festivalului Scrisorilor, și care au rămas apoi în repertoriu. Avem, de pildă, un spectacol făcut după jurnalul lui Jeni Acterian, altul despre Cella Serghi. Locul nu e foarte încăpător, doar 25-35 de locuri pe spectacol, dar atmosfera care se creează e extraordinară.

„Am pierdut confortul financiar, dar am câștigat o viață”

– În încheiere, aș vrea să ne aplecăm puțin asupra ta. Cândva, o mare directoare în bancă, ai ajuns să lași totul baltă și să te dedici trup și suflet proiectelor de teatru. Ce te-a făcut să-ți schimbi destinul?

– Eu iubesc teatrul de la unsprezece ani, a fost dragostea vieții mele, dar, venind dintr-o familie de economiști, cu doi părinți bancheri, n-aveam cum să sar prea departe de trunchi, așa că am făcut și eu ASE-ul. Mi-aș fi dorit să dau la Teatru, dar pe vremea aia erau doar 2, 3 locuri disponibile, riscul era prea mare. Așa că am terminat ASE-ul, am intrat în sistemul bancar și am făcut o adevărată carieră în domeniu. Am lucrat aproape trei decenii și n-am fost nefericită, pentru că erau vremurile de început ale sistemului bancar în România și făceam o muncă foarte creativă. Simt că am pus umărul la ridicarea acestui sistem. Dar pasiunea pentru teatru a rămas tot timpul cu mine. Plecam de multe ori de la birou direct în sala de teatru, acolo mi se linișteau gândurile și mă regăseam pe mine. De la un punct încolo însă, totul s-a reglementat spre o împărțire foarte robotică a muncii. Nu mă mai provoca mare lucru. Când am împlinit 50 de ani, fiindcă aveam salariu de bancher pe vremea aia, am decis să sărbătoresc aniversarea cu soțul meu, într-o vacanță în Maldive. Țin minte că într-una din zile n-am mai rezistat și i-am spus: „Mihai, eu sunt mai fericită în alea cinci minute în întunericul sălii de teatru, înainte să înceapă spectacolul, decât pe plaja asta din Maldive. Renunț!”. Și m-am întors, mi-am dat demisia, m-am înscris la UNATC și am făcut un master de management cultural. Nu atât pentru partea de management, că eu aveam deja un MBA, cât pentru a intra în contact cu lumea teatrului și a mă pune la punct cu zona de teorie și cultură teatrală. Încet-încet, m-am dedicat lumii acesteia. Eram conștientă că din momentul în care voi face pasul ăsta, se va termina cu luxul. Am pierdut un confort financiar, dar am câștigat o viață. Nu mor de foame, dar nu încape termen de comparație când vine vorba de câștiguri. Domeniul cultural e o continuă strădanie. Avem multe greutăți aici, la Casa Kerim, nu e simplu să ținem mașinăria în viață, sunt bani puțini, sunt puține soluții, trebuie să scriem întruna proiecte de finanțare, dar mă bucur și de greutăți. Am cunoscut în anii ăștia foarte mulți actori și regizori care și-au căpătat încrederea în mine, în ceea ce pot să fac pentru ei. Nu sunt mulți oameni în zonele artistice care să aibă simțul cifrelor și al hârtiilor, care să fie dispuși să facă toată bucătăria asta a proiectelor culturale și care să mai și înțeleagă felul de-a fi boem și uneori aiurit al actorilor. Pe de altă parte, nici nevoile pe care ajungi să le ai când ai mulți bani nu sunt nevoi reale, sunt niște nevoi false, induse de societate, de rețelele sociale sau de ce auzi pe la alții. Am ajuns într-un punct în care nu am nevoie să mă duc în Maldive ca să fiu fericită. E mult mai important să trăiesc în bucurie în fiecare zi, decât să petrec 300 de zile pe an făcând ce nu-mi place, așteptând cu disperare vacanța.

Viața e veșnică

Cu inima îndoită, am ales să-l duc pe Mircea în dreptul casei din Parfumului, la un ceas de după-amiază târzie. Așadar, nu în plină lumină, pentru ca umbrele serii ce se apropia să-i îndulcească defectele. Ne-am oprit destul de departe, peste drum de casă, în linie oblică față de ea. Și-atunci, arătându-i-o, i-am zis:

– Uite, asta-i casa mea. Casa noastră.

– Asta e?!

Bănuiesc că el se aștepta să-i arăt un fel de magherniță, de vreme ce ezitasem atâta timp să-i vorbesc despre ea. Și să i-o arăt.

– Asta e?! Și voi vreți să vindeți casa asta? E o splendoare! Nu vezi ce proporții are? Ce minuni de ferestre are?!

Atunci, pe loc, adică în aceeași seară, în garsoniera mea din Calea Griviței, am hotărât să salvăm casa. S-o refacem din temelii.

Așa a început alcătuirea acestei case-comori – pentru mine, așa a început nașterea unui loc fermecat, în care au fost gândite, imaginate atâtea și atâtea filme, în care eu mi-am scris poveștile, în care au fost scrise scenariile și decupajele unor pelicule pomenite azi în volume de specialitate.

Așa s-a născut „rezervația” clădită cu multă dragoste unde Mircea și-a găsit, într-un târziu, cuibul cald la care visase încă din anii fragezi. Ani în care se socotise un copil „mal-aimé”.

Mutând pereți – cu talentul unui arhitect înnăscut –, cărând în șantier, odată cu mine, faianță, cărămizi, parchet, materiale de construcție, hotărând noua siluetă a casei, Mircea și-a demonstrat nebănuite însușiri creative legate de o altă zonă a Frumosului. Și a stârnit nu numai admirația mea și a mamei mele, ci și a vecinilor noștri – cărora nu le venea să-și creadă ochilor văzându-l pe tânărul bărbat cu aspect de lord cum căra în spinare uși, saci cu parchet, stive de faianță, țevi de tot felul, obiecte sanitare… În acei aproape doi ani cât a durat reconstruirea Parfumeriei, Mircea n-a avut parte de nicio cenzură, a cheltuit, cu generozitate, banii obținuți pe două filme ale lui și a realizat toată această foarte specială creație, guvernat doar de desăvârșitul său bun gust.

Și tot el este autorul acelei surprize aflate în mijlocul Parfumeriei – curtea mică! Arhitectul din el a creat un… patio, o curte interioară, sursă de răcoare vara, insulă de liniște albă, mai ales când ninge molcom, iarna. În mijlocul acestui spațiu, mama, încântată de găselnița fermecată a lui Mircea, a plantat o hortensie trandafirie. Eu – o iederă „evergreen”. Iedera asta are memorie. E și azi acolo, cățărată de jur-împrejurul pereților înalți ai patio-ului. Freamătă verde de parcă mi-ar vorbi. Acum are rădăcini groase, de pom adevărat. Și-mi amintește întruna că Viața e veșnică…

(Fragment din Silvia Kerim, „Mircea Veroiu. Ultima vară a tinereții”, Editura Carminis, 2009)