Televiziunile, presa și toți cetățenii interesați au așteptat cu înfrigurare nominalizarea candidatului la șefia guvernului, făcută de președintele Nicușor Dan, luni, 5 Octombrie. Așteptarea a fost justificată de lunile de tergiversare și de candidaturile eșuate, după ce aleșii preşedintelui nu au putut realiza majoritatea parlamentară necesară sau au înțeles că nu o vor putea coagula. S-au scurs astfel cinci luni de inerție guvernamentală, țara suferind de lipsa măsurilor care trebuie să îi susțină adecvarea la situația internă și externă. După ce guvernul Bolojan a reușit să reducă deficitul bugetar (provocat de guvernarea PSD – PNL, condusă de Marcel Ciolacu) de la 9,3 la 7,4%, era (și este) necesară o reformare a sistemului politico-administrativ pentru a exclude revenirea ciclică la criza financiară pe care funcționarea defectuoasă a acestuia a provocat-o. Un nou guvern trebuie, obligatoriu, să concretizeze reformele „sistemice” pe care, guvernul Bolojan începuse să le pună în practică. Bolojan și echipa lui au observat corect că politizarea instituțiilor statului face ca sistemul politico-administrativ să devină un sistem clientelar, în care resursele statului sunt distribuite arbitrar, după interese particulare de moment, și nu după necesitățile dezvoltării echilibrate, a economiei țării cerute de piață. Propunerile sale de reformă, legate de reorganizarea administrativ-teritorială, funcționarea companiilor de stat, responsabilitatea financiară a instituțiilor de stat centrale, debirocratizarea generală a administrației și susținerea antreprenoriatului intern, au provocat, inevitabil, reacția negativă a unor partide structurate pe principiul ierarhiilor clientelare, dintre care, detașat, se remarcă PSD-ul, pentru care ocuparea instituțiilor administrative ale statului este condiția menținerii sale continue la putere. Reacția PSD-ului la inițiativele reformiste ale premierului Bolojan (după ce, în cadrul coaliției PSD – PNL – USR – UDMR, l-a susținut interesat în adoptarea măsurilor de austeritate) a fost deci „firească” și, din perspectiva sa de partid dominant, obligatorie. Cenzurarea guvernului Bolojan a arătat însă că „demolatorii” nu aveau nicio propunere alternativă, miza lor fiind, mai mult ca probabil, ruperea PNL-ului și îndepărtarea din coaliția de guvernare a USR-ului, singurul partid parlamentar neatins de mania clientelismului.
Nu comentez conjunctura cenzurării guvernului Bolojan (precipitată, după unii observatori, de amestecul de natură clientelară în administrația României a reprezentanților mișcării MAGA, a președintelui SUA, Donald Trump, în înțelegere cu liderii PSD), dar votul din Parlament a pus cu acuitate două probleme: formarea rapidă a unui nou guvern de coaliție și continuarea imediată a măsurilor reformiste, inițiate de Bolojan, cu scopul concret al continuării reducerii deficitului bugetar (de la 7,4 la 6,0%) și al formării unui buget de stat echilibrat, pentru 2027. În această situație, rolul președintelui Nicușor Dan a devenit revelator pentru opțiunea lui politică actuală. Președintele putea, evident, să blocheze inițiativa parlamentară a PSD-ului, de demolare a cabinetului Bolojan, cu atât mai mult cu cât, prin convenția coaliției de guvernare, în 2027, PSD-ul urma să preia șefia executivului. D-l președinte mai dăduse semne că este „cooptat” de sistemul PSD-ist (la numirea susținută de acesta a conducătorilor Justiției, la amendarea unor legi radical-antiextremiste etc.), dar „binecuvântarea” dată liderilor PSD-iști în demolarea cabinetului Bolojan a arătat că Nicușor Dan și-a însușit structural poziția „sistemului”. Cu numirile de premier făcute după demiterea lui Bolojan, președintele a arătat că „joacă” în plasa PSD-ului, eșecurile candidaților fiind inevitabile în contextul încercărilor PNL-ului de a-și reface identitatea partinică (pierdută prin coabitarea invazivă cu PSD-ul) și a deciziei UDMR-ului de a nu se asocia cu PSD-ul, dacă acesta se bazează pentru dobândirea șefiei executivului pe voturile partidelor extremiste, AUR și restul suveraniștilor. Se știe, după toate manifestările și poziționările publice ale AUR și ale celorlalți extremiști, că admiterea lor (fie și indirect) la guvernare, înseamnă îndepărtarea României de „calea europeană”. Nicușor Dan a pus, tocmai de aceea, condiția ca formarea unui nou guvern să se facă fără participarea AUR și a sateliților săi, dar nu a exclus susținerea unui guvern dominat de PSD. PSD-ul a realizat însă că fără sprijinul AUR, dar, mai ales, fără sprijinul liberalilor PSD-izați, nu poate forma un cabinet guvernamental capabil să mențină „sistemul”. De aceea, cu sprijinul înțelegător al președintelui Nicușor Dan, liderii PSD s-au arătat dispuși să cedeze în favoarea unui „independent” șefia guvernului, dar nu și direcțiile lui de acțiune.
Ce nu a înțeles președintele Dan și refuză să accepte PSD-iștii lui Grindeanu este faptul că, în conjunctura politică actuală, reformarea „sistemului” ESTE OBLIGATORIE. România nu mai poate evolua socio-economic cu o ierarhie sistemică oficială „de pradă”, clientelară, fără a evita falimentul. PSD-ul acceptă, de altfel, un „independent” la șefia guvernului dominat de el, tocmai pentru a-și asigura o „ieșire de rezervă”, în contextul unui posibil colaps al surselor de susținere financiară (prin împrumuturi) a funcționării sistemului. Oricare ar fi componența noului guvern, acesta este silit să preia și să aplice o parte din măsurile propuse de guvernul Bolojan și succesorul lui, respins interesat la votul parlamentar, cel al lui Siegfried Mureșan. „Soluția” găsită de președintele României, un „independent” onest (Luca Niculescu), este admisă în principiu de PSD, cu condiția ca miniștrii săi să domine cabinetul. O astfel de soluție nu este decât o prelungire agonică a unui dezastru socio-economic anunțat. Poate că, înțelegând avertismentele realităţii, factorii de decizie ai statului român ar trebui să accepte și soluția alegerilor anticipate, cu toate riscurile pe care ele le presupun. În fond, dacă țara se îndreaptă spre faliment, să o facă cu acordul prin vot al cetățenilor ei.
