Biserica din Strâmbu

Urc pe ulițele satului, împreună cu părintele Nicolae Scrob și cu diacul Iacob Petruț. Satul Strâmbu e mic, se răsfață în soarele sfârșitului de vară, oamenii își dau binețe cu părintele, toată lumea cunoaște pe toată lumea. Valea care ne strânge căuș, împresurată de păduri, mă face să mă simt ca într-un cocon, apărat de orice rele, cu oamenii din jur prinși într-un soi de frățietate. Așa va fi fost aici de când lumea, căci Strâmbu, deși e foarte vechi, pomenit în documentele cancelariilor de aproape cinci veacuri, a fost tot timpul o așezare cu puține suflete, treizeci-patruzeci de familii. Biserica lui străbună e mai nouă decât așezarea, de la 1764, dar e ridicată, cel mai probabil, pe locul unui locaș mai vechi, de unde sătenii au luat Sfânta Masă de piatră. Bătrânii povestesc că a fost clădită de Pahomie, un călugăr născut la Strâmbu, care apoi a ctitorit o mânăstire la Cășiel, aproape de sat. O biserică aparte, cu turlă zveltă, aidoma bisericilor de lemn ardelenești, dar zidită din pietre mari, lipite între ele doar cu lut. Trei sori mari sunt sculptați pe poarta cimitirului care împresoară biserica. Semn străvechi, mai vechi decât credința în Hristos, dar pe care creștinii l-au păstrat pentru că le amintea de Soarele lumii de dincolo și de Învierea lui din morți. Îmi trec degetele pe lemnul vechi, care-mi șoptește o poveste greu de deslușit.

Curtea bisericii e deja din altă lume, acum satul e în vale, departe, sunt pe un alt tărâm. Și cred că toți cei care vor fi trecut prin porți și se vor fi închinat aici îi vor fi simțit taina. În fața mea, îngropate în iarbă, înfrunzite de mușchiul moale, sunt șapte lespezi de piatră, cu cruci la căpătâiele lor. Țăranii din Strâmbu le numesc „pietre de moși” pentru că aici veneau să prânzească la pomenirile morților sau de Paște și de Rusalii, toate familiile din sat. Fiecare lespede e o masă pe care se așezau bucatele închinate celor de aici și celor de dincolo, pentru că Moșii sparg băierile celor două lumi, iar vii și morții pot sta la masă laolaltă. Iacob, diacul, îmi arată cu palma fiecare piatră și-mi rostește numele familiilor împreună cu care a stat și el la masa viilor cu morții: Georgiii, urmașii nobililor români de demult, Vaida, Petruț, și ceilalți. „Am prins slujirea aici, cam până prin 75. Asta a fost biserica satului. Se stătea afară la slujbă, iar pă copchiii mai mici îi băga părintele, roată, în altar. De Moși, fiecare scotea ce-a adus în straiță, ș-apăi începeau poveștile… Era și o masă de împăcare, cu preotul și cântărețul în capul mesei, la care se mai stingeau și supărările de peste an.”

Dumnezeu și poarta cu sori

Deschid ușa grea și intru în trei veacuri de rugăciuni, care aici s-au așezat rând pe rând, dimpreună cu durerile și bucuriile țăranilor din Strâmbu. De pe pereți mă privesc chipurile simple ale icoanelor țărănești. Așa mâncate de ani, au o frumusețe cuminte, un duh de paradis care, îmi pare, orășenilor le e străin. Sfinții aproape că nu au carne, sunt doar linii fine ale harului care străbate lumea. O iubire zugrăvită în culori puține, care ne amintește că, de multe ori, ceea ce e mărunt, smerit, poartă nemărginirea dumnezeirii. Aici, la Strâmbu, Dumnezeu e aproape, cred că a trecut și el prin poarta cu sori și a stat la masă, de Moși, împreună cu toate familiile din sat. Dar timpul nu a adăugat doar har, ci și stricăciune. A ros din carnea moale a lutului care ținea laolaltă pietrele bisericii, iar lăcașul a început să se surpe, iar pictura să se strice.

„Asta e marea mea durere, că la bisericuța asta veche nu am putut să fac nimic de când am venit aici, preot. În autorizația de construire ni se cer cam douăzeci de studii. Le-am făcut în mare parte, iar pentru cele pe care nu le-am putut face ni s-au cerut optzeci de mii de euro. Doar pentru documentație, fără să facem nimic la biserică! Asta a fost o estimare din anii trecuți.” Și când zice asta, pe chipul părintelui Nicolae, altminteri zâmbitor, dezvelindu-i firea luminoasă, de om învățat să poarte greul și să nădăjduiască la mai bine, văd o umbră. Își poartă degetele pe vraful de șiță care încă miroase a cetină, trup nou, în cochilia de piatră veche a bisericii. Au adus-o tocmai din Bucovina, pentru că acolo brazii au carnea tare, bună să poarte zăpezile de munte și ploile reci ale toamnei și primăverii din Țara Lăpușului. Dar până să ajungă să învelească biserica, părintele trebuie să se învelească temeinic în hârtii. „Acum zece ani, am întrebat și cât ar costa restaurarea efectivă a bisericii prin fonduri europene și ni s-a spus că doar partea noastră de cofinanțare era de două sute de mii de euro. Probabil că toată re­staurarea, cu tot cu partea noastră, costă cam două milioane de euro. Asta, fără pictură, doar refacerea zidăriei. Sunt niște costuri pe care eu nu prea le-am putut înțelege și pe care noi nu le putem susține, de niciun fel. Noi am putea să refacem biserica, adică să înlocuim toată șița și toată zidăria ei distrusă, cu subzidire, cu tot ce e nevoie, fără niciun ban, doar cu oamenii din sat. Că tot oamenii din sat au ridicat și biserica asta, și pe cea nouă. Sunt oameni harnici și pricepuți. Dar când ni se cer optzeci de mii de euro doar pe hârtii, ce să facem? De zece ani ne străduim și nu am putut să facem nimic. Am strâns șița, nădăjduim să ne dea voie ca măcar atât să facem noi, să punem șiță nouă.”

Diacul Iacob mă privește trist și-mi face semn să mergem la vale, să-mi arate și biserica nouă, în care cântă de douăzeci și șase de ani. E mărturia mâinilor lor zdravene și pricepute, că pot să facă un locaș mândru singuri, fără domnii de la București.

Un fiu de cioban care-l iubește pe Steinhardt

Diacului Iacob Petruț i-a plăcut tot timpul să citească. Și lui, și tatălui său, care a fost cioban la oi toată viața. Își amintește cum tata deschidea aparatul de radio și cum din el se revărsa în odaie sunetul cu totul străin al unei simfonii. „Ascultă, aici e foșnetul pădurii”. Apoi, după o lungă tăcere, „aici e șoapta vântului”. Cumva, inima lui de cioban simplu, dar luminat de Dumnezeu, înțelegea limba complicată a unei orchestre simfonice. Așa a crescut și el, apoi, la nouăsprezece ani, vârsta la care ne punem primele întrebări, l-a întâlnit la Mânăstirea Rohia pe părintele Nicolae Steinhardt, „un bătrânel micuț de statură, cu o purtare atât de elegantă, de elevată… era extraordinar! Întâia dată l-am auzit predicând, era biserica arhiplină, spunând «Să nu spuneți că Dumnezeu e drept, că-L huliți!» Prima dată am avut un șoc. Mi-am zis – «D-apăi, bătrânelul ăsta ce zice aici?!» La sfârșit am înțeles. Dumnezeu nu e dreptate, e milă și iubire. Nu mai auzisem așa ceva, în viața mea!”.

De atunci tânărul Iacob Petruț l-a îndrăgit pe Steinhardt și i-a citit cărțile. Nu doar ale lui, ci și pe cele ale ÎPS Bartolomeu Anania, dar și Filocalia și Pelerinul Rus. Așa a ajuns să lucreze Rugăciunea lui Iisus. Ar fi putut să facă școli și să plece în lumea mare, dar nu a putut pleca din sat. „Sunt prea legat de el, de natură”, îmi spune zâmbind, cu tihna omului care-și știe rostul. Din pădure, de pe văi sau de pe pajiști, se ridică o mireasmă în care-s topite toate ierburile și florile. Nu o recunosc, deși sunt om de munte. Pare a avea ceva de tei, dar floarea lor e dusă de luni de zile, pare a fi fân proaspăt cosit, dar otava a fost tăiată de acum o lună. Sigur e un parfum al pămîntului, dar pe care nu l-am mai simțit niciodată în viața mea. „Poate că e ca în versurile din Coșbuc, din «Noapte de vară»: «Totu-i plin de Duhul Sfânt»!” Și când spune asta, diacul cu nume de patriarh zâmbește liniștit și eu știu atunci că are dreptate. Aici, la Strâmbu, e ceva din altă lume. „Când intrați pe valea aceasta se simte un alt aer!” mi-a spus la un moment dat părintele Nicolae. Îi dau acum dreptate.

Dumnezeu pe primul loc

Stau de vorbă cu părintele în biserica nouă, ridicată acum cincizeci de ani, de țăranii din Strâmbu. Ei au făcut cărămizile, chiar aici, în sat, aici le-au plămădit, aici le-au ars și le-au zidit, durând un locaș închegat, nu doar cu mortar, ci și cu dragoste, în vremurile când credința era prigonită, iar bisericile ținute sub obroc. Comuniștii au tot încercat să-i împiedice, nu le-au dat niciodată autorizație de construcție, dar preotul lor, Iosif Alexandru, care trecuse prin temnițele roșii, nu s-a lăsat înspăimântat. A trecut peste amenințări, iar acum locașul lor se înalță mândru, în mijlocul satului. Aici cântă de un sfert de veac diacul Iacob și tot aici slujește de zece ani părintele Nicolae. E liniște și lumină în biserică. Părintele e moț, născut, crescut în Apuseni, dar aici se simte acasă, pentru că oamenii îl iubesc. A mai slujit lângă Dej, dar i-a fost greu, pentru că în prima parohie românii erau puțini, fiind minoritari. „Am venit la niște oameni credincioși, săritori, foarte calzi și foarte sinceri. Strâmbenii chiar îl pun pe Dumnezeu și credința în El pe primul loc, iar asta se vede. Pentru că, deși nu sunt oameni bogați și pe vremea comunismului, ca și acum, de altfel, munceau cât e ziua de lungă, au găsit răgaz și putere să ridice o biserică mare, fără niciun ajutor din nicio altă parte. Și la fel au fost și strămoșii lor, care au ridicat biserica de piatră acum trei veacuri, când se ridicau îndeosebi biserici de lemn. Era mult mai greu și mult mai scump să clădești un locaș de piatră, în loc să faci unul de lemn.

De aceea, mi-e tare drag aici, cu dânșii, mi-e tare greu să mă gândesc că, la un moment dat, ne-am putea despărți. Am patruzeci și doi de ani și mă gândesc deseori că asta e ultima mea biserică și că din satul ăsta nu voi mai pleca niciodată. E foarte ușor să le fii preot. Ăsta e primul cuvânt care-mi vine în minte. Pentru că ei își doresc să li se slujească, vor să vină la biserică, eu fac aici la Strâmbu trei liturghii pe săptămână, iar în post, cum e cel al Adormirii Maicii Domnului, fac zilnic Paraclisul. Iar strâmbenii vin și ți-i mai mare dragul să slujești cu biserica plină. Că geaba ești preot dacă nu ai cui să-i slujești. Și altfel te simți într-un sat care-și ține și astăzi rânduielile. De exemplu, aici, la Strâmbu, încă se colindă. Încep din capul satului, de sus, undeva pe la ora unsprezece ziua, când vin chezarii, așa li se spune aici copiilor mici, care nu cântă, doar vestesc Nașterea Domnului. Apoi vin cetele de băieți și fete, care colindă pân la ziuă. Eu vă spun că de dimineață pân la ziuă, pe ușa mea intră și ies câteva sute de colindători. Așa se țin aici datinile.”

– Ce a învățat moțul din dvs., venind în Țara Lăpușului?

– Am învățat să fiu bucuros, aici oamenii sunt veseli, nu sunt întristați, glumesc foarte des, foarte ușor. Iau viața cum vine, nu se pun la trântă cu ea. Un părinte din Athos a spus odată că unde e veselie, nici diavolul nu stă. E foarte important să fii așa, bucuros, că, așa cum spune o vorbă din Strâmbu – „Cine-i de una e și de alta, cine-i de horă, îi și de lucru!”. Noi încă mai ținem aici hore, de lăsata secului oamenii tocmesc un ceteraș și fac joc.

„Școala de vară de la Strâmbu”

– Știu că faceți în timpul verii tabere de copii în jurul bisericii. Cum de v-a venit ideea aceasta?

– Eu am numit-o „Școala de vară de la Strâmbu”, în care strângem, în fiecare an, cam o sută de copii zilnic, deși noi aici în sat nu avem nicio grădiniță și nicio școală. Marea majoritate a celor care vin sunt copii cu rădăcini în Strâmbu, dar care stau în alte părți, fie în țară, fie în străinătate. Toată lumea mă întreabă de unde i-am strâns, dar adevărul e că nu eu i-am strâns. Maica Domnului îi strânge!

– Și ce fac o sută de copii în plină vară, zile întregi, în jurul bisericii?

– În primul rând ne rugăm, la începutul fiecărei zile, apoi le fac și o mică cateheză, după care începe joaca. După joacă, avem voluntari care îi învață să picteze icoane, să împletească metaniere. Într-un an, am avut o maică de la Cășiel, care i-a învățat să facă litografii. La sfârșit, venim la biserică și ne rugăm către Maica Domnului, cu Paraclisul ei. În fond, asta ne dorim – să semănăm în sufletele lor dragostea de biserică și de rugăciune. Și la final, îi și ducem într-o mică excursie la o mânăstire, pentru că noi suntem aici înconjurați de mânăstiri. Pe o rază de treizeci de kilometri, sunt șapte mânăstiri, aici a fost mereu un duh monahicesc. Și tare se bucură de această excursie toți copiii. Noi zicem că așteptăm copii de la patru la patrusprezece ani, dar am avut și mai mici și mai mari, atât din țară, cât și din străinătate. Anul acesta, am avut copii din Spania, din Austria… Și nu doar în acest an, vin de ani de zile, își obligă părinții să-și ia concediu, ca să poată veni în țară când e Școala de la Strâmbu. Din mila lui Dumnezeu avem mulți învățători și profesori care-s născuți în sat și predau prin împrejurimi. Și când deschidem „Școala de Vară de la Strâmbu” ei vin să ne ajute, fără ei nu am putea face nimic. Și pentru că am început școala de acum zece ani, copiii care au fost atunci participanți astăzi vin și ei voluntari, pentru că unii sunt deja studenți. Și ne ajută mult. Și uite așa, se umple satul nostru. Că în rest, e destul de gol, pentru că a cunoscut cel puțin două mari migrări de populație. În Dej e un cartier care e plin de strâmbeni.

– Ce probleme au copiii și tinerii de astăzi, părinte?

– În general, eu cred că au problemele pe care le avem noi toți. În primul rând, faptul că ne iubim pe noi înșine mai mult decât îi iubim pe ceilalți. Și apoi, promovarea de pe rețelele de socializare, în care încercăm să părem altceva decât suntem. Asta îi afectează major pe copii. Practic, le dedublează personalitatea, iar apoi, le este foarte greu să fie ei înșiși și să își facă prieteni adevărați. În ceea ce fac la Școala de Vară de la Strâmbu, se regăsesc cumva, nu doar pe ei înșiși, ci și pe ceilalți, și își fac prieteni. Și se aduc unii pe alții, pentru că aici descoperă că poți fi prieten și altfel decât pe rețelele lor de socializare și că e mai bine așa, în carne și oase.

– Părinte, de-aici, din Strâmbu, unde sunteți îmbrățișați de pădure și satele mai țin, încă, de datini vechi, ce sfat ați da lumii din orașe, stresată și obosită? Cum să se apropie de Dumnezeu?

– Eu cred că Dumnezeu lucrează prin oameni și trebuie să-ți ții inima deschisă pentru a primi un sfat, de la orice om cu care te întâlnești. Săptămâna asta, am ascultat un poet din Moldova, Marius Iordăchioaia, iubitor de tineri, care, întrebat cum să faci să le atragi atenția copiiilor de astăzi, care sunt foarte distrași de ecrane și nu te mai ascultă, a spus simplu – „Singura cale este să te rogi pentru ei!” Și a spus că ori de câte ori a lucrat cu tinerii, a observat că, atunci când le pomenești de Dumnezeu, resping tot ceea ce le zici. Dar după ce s-a rugat pentru ei, a observat că harul lucrează, își face loc în inima lor. A fost un sfat mare, care nu a venit de la un preot, ci de la un poet. Și am rămas cu asta în inimă – să mă rog pentru toți cei cu care mă întâlnesc! Și să vorbim de Hristos cu tătă sinceritatea! Că n-avem nimic de pierdut.