Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Vali Răcilă: „Muzica noastră populară veche are aceeași vibrație cu bluesul american”

• În data de 2 Noiembrie, clubul bucureștean Quantic va găzdui un regal al muzicii blues, un prilej rar de a asculta trioul format din Hanno Hoefer, Raul Kusak și maestrul chitarelor acustice, Vali Răcilă •

„Voi veni cu opt chitare”

– Cum se simte un astfel de concert cu o săptămână înainte?

– De o lună de zile doar la asta mă gândesc. Întotdeauna am o stare, hai să nu-i spunem de neliniște, ci de efervescență, înaintea unui concert, fie el mai mare sau mai mic. Îmi place ca lucrurile să fie bine puse la punct, mă pregătesc cu vocea, cu chitarele, cu amplificările, chiar dacă acolo, pe scenă, nu e nimic bătut în cuie. Am folosit odată o listă cu ordinea cântecelor pe care urma să le cânt, și nu a ieșit bine. Nici când cânt singur nu știu niciodată cu ce încep și ce urmează, cântecele vin în funcție de chitara pe care o folosesc. La Quantic voi veni cu toate cele opt chitări pentru că fiecare are acordajul și sunetul său aparte, special. Poate că lumea nu bagă de seamă, dar pentru mine contează. Am mers la un concert cu doar două chitare și nu mi-a picat bine, unele piese sună mai bine pe acustică, altele mai bine pe o chitară rezonator, cea cu cerc de metal în mijloc. Pe 2 Noiembrie, încercăm să venim fiecare cam cu toate instrumentele noastre pe scenă. Sunt îndrăgostit de bluesul autentic, acustic. Când am început să cânt blues, cu Fane Adumitroaiei, Dumnezeu să-l ierte, aveam două chitare, una dintre ele, nemțească, are acum 128 de ani. Apoi, câte un pic, câte un pic, s-au adunat celelalte, una din Spania, una din Italia, o chitară banjo, pe care mi-am cumpărat-o după ce am făcut turnee întregi cu chitara banjo împrumutată de la Hanno Hoefer.

– Cum l-ați cunoscut pe Hanno? Ce v-a legat de-a lungul anilor?

– Cum l-am cunoscut pe Hanno? Îl admiram de dinainte, de când Nightlosers nu erau cunoscuți și găsisem o casetă audio cu muzica lor, o ascultam pe drum spre București, venea Fane de la Suceava să mă ia de la Botoșani. apoi i-am auzit în concert. Într-o seară, la un concert al nostru în clubul Big Mamou, unde sonorizarea o făcea minunatul Sorin Chifiriuc,    Hanno s-a ascuns după o boxă, și-a scos o muzicuță și a cântat cu noi. Foarte fain, foarte haios. Apoi, am primit un telefon, dacă nu merg să cânt la un eveniment la Vatra Dornei, de unde sunt eu. Aveam concert la Club A, l-am văzut în public pe Hanno, le-am spus la telefon să aștepte un pic, m-am dus la Hanno și l-am întrebat dacă nu vine cu mine să cântăm la Vatra Dornei. A zis „da” și am plecat cu trenul. Cu Raul Kusak m-am cunoscut ceva mai târziu, la un concert mare, la Lăptăria lui Enache. La un moment dat, cântau doi claviaturiști, unul de-o parte, celălalt de alta a scenei, iar eu m-am întrebat: cine-o fi băiatul ăsta? Îl știa toată lumea. Am început să cântăm împreună prin cluburile bucureștene de ­blues, era o perioadă efervescentă, sfârșitul anilor ’90, anii 2000. Primeam seara târziu un telefon „Hai, Vali, nu vii, că e pe scenă Raul cu șifonierul?”, adică cu orga lui, Hammond.   

– Ați prins acei ani de glorie ai concertelor de club…

– Da, s-a cam terminat după pandemie. Multe cluburi s-au închis, concertele au devenit mai rare. Toată lumea mă întreba: „De ce te tot duci în Big Mamou, e fum, e gălăgie?…”. De fapt, pentru mine, era liniște. La acest club de pe cheiul Dâmboviței, înființat pe locul unei spălătorii auto, care acum a redevenit spălătorie auto, erau mereu probleme cu curentul electric. Așteptam ce așteptam să revină curentul și, dacă nu venea, puneam lumânărele pe mese și cântam acustic. Foarte fain. Mi s-a întâmplat și când cântam cu Raul, el a continuat cu clavieta, melodica, un instrument cu clape și cu un tub pe care îl ții în gură, eu cu chitarele.

„Am un leu și vreau să-l beu”

– Cum era primit bluesul în Moldova, cum ați ajuns să îl îndrăgiți și să îl cântați?

Vali Răcilă în tinerețe

– De când l-am auzit, nu mi-am dorit să mai cânt altceva. Un rol foarte important în formarea mea ca ascultător de blues l-a avut Cornel Chiriac, prin emisiunea lui de la Radio Europa Liberă. Avusese înainte o emisiune de jazz, la Radio și la Televiziunea Română, până când a fugit în Germania de Vest, unde a pornit emisiunea „Metronom”, la Europa Liberă. În fiecare zi prezenta alt gen muzical, a însemnat o școală foarte bună pentru mulți tineri din România. Fugeam de la școală pentru a-i asculta emisunile, prezenta discuri întregi, de acolo am aflat de Led Zeppelin, de Jimi Hendrix, de Robert Johnson, bluesmanul ce a influențat generații întregi. Cântam deja în formația liceului, erau doi chitariști ce repetau pe rând, pentru că aveau o singură chitară. Eu cântam cu vocea. Repertoriul era din muzica ușoară românească, am încercat să-i duc spre Rolling Stones, dar nu s-a prins de ei. Aveam acasă o chitară veche, uitată pe un dulap, l-am rugat pe tata să mi-o aranjeze. A reparat chitara la care cântase el în tinerețe, mi-a desenat trei acorduri, să le învăț, apoi mai vedem restul. Le-am învățat repede și o bucată de vreme adaptam toate cântecele la aceste trei acorduri, mi, la, re. Apoi, câte un pic, câte un pic, am învățat mai departe și am devenit chitaristul trupei. A urmat formația orașului, de unde m-au dat afară, pentru că aveam note mici la școală. „Te primim înapoi când îți îndrepți notele”. Mi le-am îndreptat, am terminat liceul, am plecat la Iași, la facultate, unde am cântat într-o formație de studenți. Am avut concert la Ateneul din Tătărași, despre care am aflat că s-a renovat cu totul.

– Cu ce genuri muzicale de-ale noastre s-ar potrivi, ca vibrație, bluesul, originar din America?

– Pe vremuri, la Botoșani, asistam din cabina sunetistului de la Casa de Cultură la un spectacol „Cântarea României”. Pe scenă a apărut un bătrânel cu un picior de lemn și cu o cobză. A început să cânte: „Am un leu și vreau să-l beu/ Nici acela nu-i al meu/ Ce să mă mai fac eu, zău?”. L-am rugat pe sunetist să-l înregistreze.    Am decretat acel cântec drept exemplul clasic de blues românesc. Doina și muzica noastră populară, aia adevărată, de demult, sunt cam la fel ca bluesul din Delta Mississippi-ului, ambele povestesc despre viață, despre bucuriile și necazurile de zi cu zi. Bluesul nu-i o muzică tristă, vorbește despre    băutură, despre bani. Și despre femei!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.