Privesc pierdută imaginea ce se deschide în dreptul ferestrei, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru minunile pe care le-a închipuit. Ochii mi se inundă de lumină și verde, iar urechile, de ciripitul exuberant al păsărelelor din teiul de alături. Cu ce voioșie și grație zboară de pe o creangă pe alta! Mi-ar fi plăcut să le pot desluși ciripitul, să le-nțeleg tristețea din zilele ploioase și reci, să mă bucur cu ele de zilele însorite. Mă înfior întotdeauna când le aud: plăpânde, firave și, totuși, atât de tandre și iubitoare. Păsări-fărâme, pe care le poți închide în pumn, dar cu glasuri ce pătrund până în lumea de dincolo.
Ani de zile, la aceeași fereastră, păsărelele mele m-au așteptat cu o nerăbdare copilărească. Prinse într-un joc frenetic, mă ademeneau apoi pe balcon, așezându-mi-se fără teamă în palmă, ca să-și primească firimiturile. Le simțeam că fac parte din mine, și zilele în care lipseam de acasă mi se păreau nesfârșite. Aș fi vrut să transform orele în secunde și să-mi revăd cât mai repede prietenele atât de dragi. Idila noastră a continuat an de an. La aceeași oră, fără întârziere, mă așteptau, cerșindu-mi nu doar mâncare, ci și dragoste. Poate că prietenia noastră s-ar fi transformat în eternitate, dacă părinții mei nu s-ar fi mutat în alt oraș. Sincer vorbind, nu am avut nici o părere de rău lăsând în urmă colegi de școală, vecini, cunoștințe, în schimb – faptul că-mi părăseam prietenele necuvântătoare mi-a umbrit toată emoția necunoscutului care mă aștepta.
Orașul cel nou m-a primit cu asfalt și blocuri mari, de beton. Singura mea consolare erau amintirile pline de ciripit și de păsări, până în ziua când ele s-au transformat, din nou, în realitate: pe balustrada balconului, un cuplu de porumbei mă priveau insistent, așteptând să le dau binețe. Imaculați și strălucitori, băteau furtunos din aripi, risipind stropi de soare. Mi-a venit, pur și simplu, să plâng. Înaintea ochilor mi-a apărut scena biblică în care Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Mântuitorului, sub formă de porumbel. Dumnezeu dădea iarăși semne despre magia facerii Lui. Păsările acelea albe, strălucitoare, erau un dar și un semn că nu doar omul este făcut după chipul divinității, ci și întreaga natură.
Construit din bețișoare și frunze uscate, cuibul porumbeilor se afla în imediata apropiere a balconului meu, de la etajul patru. Îi contemplam, uluită de felul în care își aveau organizată viața: el clocind ouăle, ea căutând hrana. Atâta armonie, atâta dragoste! Și vechea mea idilă cu necuvântătoarele înaripate a reînceput. Azi, frumoșii mei vecini îmi mănâncă din palmă, mi se așează pe umăr, gânguresc toată ziua, spunându-mi povești. De la o vreme, am observat că porumbeii au ceva metafizic: îmi simt imediat tristețea sau bucuria și reacționează adecvat. Protejații mei s-au transformat în protectori. Prezența lor este atât de afectuoasă, încât mă simt cumva ocrotită de sus, din cer.
TEODORA – Oradea
