
– În satul Hărțăgani ajungi cotind-o la dreapta, de pe șoseaua care urcă de la Deva spre Brad. Face parte din depresiunea Băiței, un ținut verde și plin de lumină, cu sate vechi și biserici cu turle albe. Ajunsă acolo într-o zi de duminică, la plimbare, drumul mi-a scos în cale povești atât de frumoase, încât n-am putut trece pe lângă ele, fără să le ascult și apoi să le scriu. Întâmplările minunate nu trebuie căutate departe. Ele sunt la o palmă de noi –
Din Hărțăgani în America

Ieșea soarele când am ajuns în fața porții de lemn. Ieșea soarele, după zile de ploi și neguri, care ținuseră satul sub un clopot cenușiu. Dincolo de poartă era o grădină cum rareori mi-a fost dat să văd. Lumina care se prelingea de pe frunze odată cu picăturile de apă dădea locului un farmec de basm. O impresie sporită și de buna rânduială ce se putea desluși de o parte și alta a aleilor acoperite de pietriș și de flori de toate culorile. Am bătut la poartă și am avut noroc. Gazda era acasă și mi-a deschis. M-a primit în grădină, și printre straturile de flori și pomi de tot felul, mi-a spus nu doar povestea bolților înmiresmate de trandafiri, ci și povestea fascinantă a vieții ei. Un roman de aventuri, într-o grădină de țară!
Florica Zaharia s-a născut într-o familie de oameni harnici, în care muncile anului se roteau după anotimpuri și se împărțeau între părinți și copii. După anii de școală și cei de facultate, a plecat din țară și-a ajuns în America, unde a lucrat timp de 28 de ani la The Metropolitan Museum of Art din New York. Făcuse o carieră de excepție, dar încă din vremea aceea, plină de împliniri și succese, și-a pregătit întoarcerea acasă, și acum, la anii pensiei, trăiește în Hărțăgani, unde a înființat un Muzeu al Textilelor, vis vechi, urmărit cu tenacitate, încă de pe când lucra în America.
Cerga cu ciupi

„Totul a pornit de la o grădină”, începe gazda mea. „Grădina casei noastre, pe care am transpus-o într-o lucrare de tapiserie. În ea m-am străduit să cuprind tot dragul meu pentru acest loc. L-am țesut cumva între firele de urzeală. De la mama, Victoria Tripon, care este o mare cunoscătoare a tradițiilor din Apuseni, am deprins primele lecții de țesut. Ea m-a călăuzit pas cu pas și mi-a stârnit interesul pentru tot ce înseamnă textile tradiționale. Am țesut lângă mama, copilă fiind, m-am jucat cu materialele textile, mi-am făcut haine, de tânără, am croșetat, împletit, brodat, am făcut dantelă, așa cum știa pe vremuri orice fată care se năștea la sat. Pe toate acestea le știam foarte bine când am ajuns în America. Am plecat acolo, după ce m-am specializat în arte decorative, tapiserie şi structura textilelor, la Universitatea de Arte «Nicolae Grigorescu» din Bucureşti. Poate nu întâmplător am luat cu mine și câteva lucrări de-ale mele. Cea care mi-a deschis poarta angajării imediate, încă de a doua zi, a fost tocmai tapiseria care reprezenta grădina casei noastre, grădina de trandafiri în care stăm noi acum. Nu cunoșteam engleza pe atunci, dar tapiseriile mele au vorbit în locul meu. Am avut noroc cu un voluntar de la forțele de muncă, el știa franceza, și așa ne-am înțeles. I-am arătat tapiseria cu grădina și i-am spus că asta știu să fac, să mă ajute să-mi găsesc un loc de muncă. El a trecut cu tapiseria mea de la un birou la altul, pe la colegii lui, și toți au zis să fiu trimisă la Metropolitan Museum – «The Met», cum i se spune prescurtat. Am fost cumplit de emoționată când am auzit despre ce este vorba, dar a doua zi, după interviu, am fost angajată imediat.
Șefa departamentului textile era o japoneză, care avea mare încredere în oamenii veniți din țări cu culturi tradiționale puternice, tocmai pentru că aceștia aveau deja noțiunile de bază despre materialele textile și prelucrarea lor, învățate direct de la sursă, încă din copilărie. Una este să te așezi la războiul de țesut lângă mama ori bunica, să vopsești lâna cu culori obținute din plante, și alta e să iei din cărți, rețete, și vopsele, din prăvălie. Atu-ul meu a fost tocmai această zestre de învățături dobândite încă din copilărie. Vă mai spun o poveste: pentru căsătorie, mama mi-a făcut o cergă cu ciupi, din lână vopsită cu coji de ceapă, într-un galben superb. Am luat cerga cu mine la New York, unde a produs extaz! În jurul acestei cergi a început proiectul meu american de cercetare și recuperare a tehnologiei de țesere și împâslire a cergilor cu ciupi.”
„Am plecat din grădină și m-am întors la ea”

– Ați petrecut 28 de ani la Metropolitan Museum, o instituţie de renume mondial, care numai anul trecut a avut peste șase milioane de vizitatori; ați ajuns chiar să conduceți departamentul de conservare a textilelor și, în ciuda curentului general de acum, când pleacă din țară definitiv multe minți luminate, dvs. v-ați întors acasă. Ați fi putut trăi oriunde în lume și totuși v-ați întors la Hărțăgani, în satul natal. N-a fost greu să luați această decizie?
– Decizia de a mă întoarce nu am luat-o brusc, am gândit-o dinainte și am pregătit-o temeinic. Acolo, la Met, în fiecare zi, cel puțin un obiect textil venit dintr-o cultură necunoscută îmi era pus dinainte, spre analiză. Încetul cu încetul, pasiunea cercetării de acest tip m-a subjugat. Textilele istorice mi-au plăcut foarte mult și am devenit mai atentă cu propria noastră cultură tradițională, am înțeles cât este de bogată și de prețioasă și așa am hotărât să înființez aici, în sat, un muzeu. Nu vreau să vă plictisesc cu date tehnice, dar, pe scurt, pot să vă spun că am gândit Muzeul Textilelor în trei locații, două în comuna Băiţa și una aici, în Hărţăgani. La Hărțăgani exemplificăm direct, într-o gospodărie țărănească, alcătuită din cinci construcții de la începutul secolului trecut, tot ceea ce se face pentru ca firul de lână sau altă fibră textilă să ajungă într-un obiect textil. Acolo cultivăm cânepă, in, plante pentru fibre, dar și plante tinctoriale, pentru vopsele naturale. Dacă la Hărțăgani vom avea doar materiale românești, la Băița expunem obiecte românești în contextul patrimoniului universal. Sunt lucruri pe care le-am colecționat din toată lumea de-a lungul anilor trăiți în America, la care se adaugă 1871 de obiecte primite ca donație de la The Met, în 2018. Avem costume, țesături, accesorii și instrumentar textil din Europa, Orientul Apropiat, Asia Centrală și de Sud-Est, Japonia, India, China, Africa, Oceania și America. Colecţia este unică, pentru că am realizat-o în timp, sistematic și profesional, cu atenţie mare la toate aspectele tehnice ale textilelor. În felul acesta, vom avea aici, credem, într-un sat de la poalele Apusenilor, cel mai complex muzeu de textile din Sud-Estul Europei. Scopul lui este de a ridica textilele la nivel de artă. Și mai este ceva care stă la baza acestui muzeu, și anume, gândul meu, convingerea că trebuie să dai mai departe ceea ce știi și ai învățat de la înaintași. Am plecat dintr-o grădină și m-am reîntors la ea. Și recunosc că bucuria și fericirea, împlinirea, le-am găsit acasă, în locul în care m-am născut, adică în grădina copilăriei. Probabil că cei care m-au angajat la Metropolitan, văzându-mi tapiseria ce reprezenta grădina noastră din Hărțăgani, au simțit cumva toată dragostea mea pentru acest loc. Îmi place să cred că asta i-a impresionat tare mult.
Un paradis fără gard

Hărțăganiul e un sat așezat de-a lungul a patru văi, umbrite de dealuri păduroase. Verdele greu al verii este pe deplin stăpân, oriîncotro te uiți. Florica Zaharia mă conduce prin grădina casei, îmi arată plante cu nume ciudate, aduse din toată lumea. Ca să-i treacă dorul de locul natal, a proiectat grădina de-acasă încă de acolo, dintre zgârie nori. „Bucuria mea acum este și mai mare, pentru că această grădină este vecină cu grădina în care trăiesc mama și sora mea, Elena. Nu există garduri între curțile noastre, trecem de la una la alta ușor. Grădina surorii mele este cumva mai matură, ea fiind aici permanent, s-a ocupat mai îndeaproape de ea. Noi, eu și soțul meu, dacă am stat mai mult la New York, avem grădina în lucru, ca să zic așa, încă muncim la amenajarea ei, am făcut un dig ca să scăpăm de mlaștină, am ridicat locul, l-am împărțit pe parcele de flori și legume. Avem pomi mulți. De fapt, eu și soțul meu admirăm două tipuri de grădină care nu se potrivesc deloc, dar încercăm să le împăcăm. Pe de-o parte, ne place grădina românească, tradițională, romantică, ce amintește de grădinile mânăstirești, pe de alta, admirăm foarte mult grădina de tip japonez, foarte simplificată ca formă și aranjamente, care înseamnă armonie și echilibru, obținute prin culorile frunzelor, nisip și pietre. Lucrăm la îmbogățirea colecției de plante tinctoriale. Din rădăcini de sânziene putem obține culoarea roșie, din anin, taninul, din albăstrele, un oarecare albastru. Avem gălbenele multe, încercăm să facem rost de roibă, plantă care a dispărut din multe grădini și e tot mai rară. Sângele-voinicului, care se găsește pe Piatra Craiului, crește și la noi în grădină. Avem roiniță, și peste 15 specii de orhidee sălbatice. În grădina noastră mai cresc garofițe albe, săpunele, celebra saponaria, cu care se spală țesăturile, glicina, plantă de fibre, folosită mai ales de japonezi, arugula, plantă culinară, salvie, mentă, coada-vacii, năpraznic, levănțică. Deocamdată, totul pare o junglă, dar în mare, parcelele viitoare sunt deja stabilite”.
Mama Victoria și sora Elena

Trecând de la un strat la altul, de la o floare la alta, pe aleile acoperite de pietriș, am ajuns într-o parte mai umbroasă a grădinii. Acolo le-am cunoscut pe mama Victoria și pe sora Elena. Se odihneau pe o bancă, lângă un iaz plin de nuferi. Locul este străjuit de-o salcie uriașă, care pare că ține în umbra crengilor ei întreagă această parte de grădină. Ne-am așezat la taifas. Vorbele nu s-au lăsat așteptate și nu a fost nevoie de îndemnuri prea multe, de parcă noua grădină în care intrasem deschidea calea spre amintiri și povești. „La început, noi am stat toți cu mama”, spune Elena. „Chiar dacă aveam deja casa construită aici, tot la mama trăgeam. Ne plăcea atmosfera veselă de acolo. Era minunat când ne adunam toți. Povesteam câte în lună și în stele și ne bucuram că suntem împreună, cu toată familia. Munceam și trăiam în armonie. După ce-a murit soțul meu, mama a rămas cu mine, ca să mă ajute și să mă susțină. În locul de aici era o mlaștină mare, pe care am lucrat-o ani de-a rândul, ca să câștigăm tot mai mult teren. Am plantat o salcie care să tragă apa, am săpat, am adus pietre și pietriș mărunt și-am gândit grădina asta, inspirată fiind de grădina de-acasă, grădina mamei, în care am copilărit. Acum a mai rămas doar un ochi de apă din vechea mlaștină, în care am pus nuferi. Am îmblânzit mlaștina cu flori. Dacă lucrezi, îmblânzești locul, se supune singur, de parcă ar fi mângâiat”.
Vorbele curg domoale în crucea amiezii, soarele nehotărât n-are curaj prea mare, niște nori încărcați se ițesc pe coama unui deal și ploaia pândește dinspre ei. Femeile din fața mea parcă au intrat într-un fel de competiție să-și amintească despre grădinile și armonia curților țărănești din vechime, despre liliacul violet, paznic al porților, sau despre „bulgărele de zăpadă”, care înflorea la sfârșit de mai. Mi se spune cum se roteau, de la an la an, straturile de legume. Cum, înainte de cosit, copiii intrau în iarba mare și culegeau semințele de chimin cu care se aromau țuica fiartă și anumite mâncăruri. Aflu cum se făcea schimbul de flori, cum dădeai, spre exemplu, un trandafir alb pe unul roz închis, din acela persan, mai rar, care era bun de dulceață. „Mama, dacă vedea o floare mai deosebită într-o grădină străină, cerea lăstari sau semințe pentru grădina noastră. Am învățat de la ea să pun flori și în grădina de legume, pentru că florile le apără de insecte. Noi, toate trei surorile, am moștenit de la mama dragostea aceasta pentru flori. Sora noastră, Maria, de la Făget, trăiește într-un loc mai deschis, în care este mai multă circulație, și ne aduce noutăți florale. E minunat că tradiția aceasta merge mai departe. Noi, toate surorile, avem fiecare câte o fată și fetele noastre sunt și ele mari amatoare de flori, iar Ana, fiica Floricăi, duce chiar la extreme această pasiune și a extins-o și pe legumicultură. Are legume de toate culorile! Ne-a cam supărat luna asta ploaia, care a scuturat trandafirii, dar pe de altă parte mie-mi place mult ploaia. Nu am bucurie mai mare decât să merg prin pădure la vreme de ploaie, după bureți. Când am avut putere, am umblat pe toate dealurile, și de fiecare dată, după orice drum, eram fericită ca după un maslu bun, ca după o rugăciune puternică. Ce simțeam acolo când vedeam pădurea, copacii, florile sălbatice, nici nu pot povesti. Bucuria aia de-acolo încerc s-o trăiesc și între florile mele de-acasă. Odată am stat jos, pe pământ, ca să mă odihnesc și, de sub un smoc de iarbă, a ieșit pe lângă mâna mea o pasăre care avea cuibul acolo. Vai, cât m-am simțit de bogată în momentul acela, mi s-a părut că asist cumva la o minune. Aici, în grădina asta, înconjurată de atâtea flori, eu trăiesc zilnic câte un miracol. Trăiesc mai frumos decât în cărțile cu povești”.
Bătrâna și crinii

Câtă vreme fetele ei au povestit, mama Victoria le-a ascultat, aprobându-le din când în când, cu o mișcare ușoară a capului. Doar atunci când le-am întrebat de unde le vine dragul de-a crește și îngriji flori, s-a simțit îndreptățită să vorbească: „Odată, demult, mergeam la moară cu căruța și ne-am întâlnit pe drum cu o bătrână care ducea un sac greu în spate. Am luat-o în căruță și am dus-o până acasă și ea mi-a spus că îmi va aduce spre toamnă, drept mulțumire, ceva ce nu mai are nimeni în sat. Am și uitat vorbele ei, dar toamna, numai ce m-am trezit cu ea la poartă, cu o straiță în care avea rădăcini de crini. Într-adevăr, nimeni nu mai avea crini albi aici, la noi, și după ce i-am semănat și-au răsărit, chiar am avut cea mai frumoasă curte. Fetele mele mergeau la sfârșitul școlii cu brațele pline de crini la serbare. O frumusețe! Atunci, de la acea facere de bine, a început dragul meu de a avea flori deosebite în grădină. Pe vremuri, nu aveam atâta spațiu pentru flori, trebuia să punem legume pentru mâncare, cartofi, porumb, sfeclă și altele, dar eu mereu, pe unde am fost, pe unde am umblat, mereu, mereu, mă uitam după flori, și mi-am adus de peste tot. Am cerut ba semințe, ba altoiuri, ba mlădițe. Unii dădeau, alții, nu. Țineam semințele înfășurate în cârpe, până la vremea plantării. Mie îmi plac florile bătrânești, alea cu care am crescut: bujori, stânjenei, gherghine, „mărită-mă mamă”, trandafirii urcători, menta, iarba-creață, care seamănă cu menta, dar are frunzele mai mici, mușcatele de grădină, indrușaimul, cu floricică mică, roz, care miroase tare frumos, călăpărul, cu flori și frunze mirositoare, pe care, din păcate, l-am pierdut, că i-am schimbat locul din grădină și nu i-a mai plăcut unde l-am mutat. Era și un viers: „Dragu mi-i cu cine săr/ Că miroase-a călăpăr!”. Pe vremuri, nu erau parfumuri, și femeile foloseau flori pe care le puneau între haine ca să miroasă frumos. De Sânziene, se puneau cununi de flori la holde, la casă, la tot ioșagul, ca să meargă bine în anul acela treburile. Dar eu puneam și câte un fir de trandafir, ca să fie mai arătoasă cununa, și câte un fir de usturoi, ca să apere casa de rău. De la mama mea, Maria, am învățat multe despre flori, și tot ce-am știut am dat mai departe, fetelor. Mama era înțeleaptă, știa multe, se ghida după luna de pe cer când semăna și când culegea holda. Busuiocul era ținut ca floarea cea mai sfântă. La orice puneai busuioc se sfințea. Pune un pic de busuioc în apă și bea, îmi zicea mama, pune că-i sfânt și te curăță. Nu lipsea busuiocul din nicio curte.
Lucrez și acuma în grădină, după puterile mele. Mă gândesc de multe ori că și omul e ca o grădină, uneori mai vesel, alteori mai umbros, ca după o ploaie. Și-i înflorește și lui inima printre flori”.
Superb articol.