CONSTANTIN RADU TUDOSIE (actor și regizor la Teatrul „I.D. Sîrbu” din Petroșani): „Ne este dor de publicul nostru ca de un prieten drag”

De câțiva ani a devenit aproape o tradiție ca Teatrul „I.D. Sîrbu” din Petroșani să sur­prindă publicul cu spectacole excep­țio­nale. Teatru mare, într-un fost oraș mineresc? Ei bine, da! Dacă anul trecut, piesa „Hedda Gabler”, de Ibsen, a stârnit valuri de entuziasm și admirație printre criticii de teatru, iată că anul acesta, unul dintre tinerii regizori de la Petroșani este nominalizat la Premiile UNITER! Este vorba de Constantin Radu Tudosie, cu piesa „A două­spre­zecea noapte”, de Shakespeare. De fapt, acesta este debutul în regie al lui Constantin Radu Tudosie, de profesie actor. Un debut promițător, cu o nominalizare națională, mare cât un premiu.

„Sunt oltean, dar mă simt foarte bine în Ardeal”

– Radu, ai o nominalizare la premiile UNITER, ca regizor, chiar cu prima piesă pusă în scenă de tine. Te așteptai la un asemenea succes?

– Este o veste extraordinară! Nu am sperat la această nominalizare, mai ales că eu până acum am fost doar actor. Practic, acesta este debutul meu ca regizor. Nu am sperat și pentru că noi, totuși, sun­tem un teatru micuț, din provincie. Este o surpriză și pentru mine, și pentru echipă, dar m-am bucurat enorm, mai ales pentru teatru și pentru colegii de aici. Nu e puțin lucru să îți fie recunoscută calitatea la nivel național.

– Cât de dificilă a fost trecerea de la actorie la regie?

– În momentul ăsta nu pot să fac total trecerea de la actorie la regie, pentru că nu pot să fac doar regie. Așa că încă mai joc pe scenă, atunci când nu regizez. Dar pentru mine, este clar că va trebui să aleg una dintre ele, amândouă nu ai cum să le duci. Lucrul la un proiect de regie durează, stai câteva luni să îl concepi. Regia mă atrage mai mult, cred că asta o să aleg. Dar actoria rămâne ca prima dragoste… îmi place foarte mult să fiu pe sce­nă, dar știu că va trebui să aleg una dintre ele.

– La actorie cum ai ajuns?

– Întâmplător. Eu am vrut să fiu fotbalist. Eram în echi­pa „Știința Târgu Jiu”, dar înainte să intru la liceu, m-am acciden­tat și mi-am distrus un ge­nunchi. Mi-a părut rău, că era o echipă foarte bună, câștigasem acel campionat fără nicio înfrângere. La li­ceu, am mers la un festival de teatru pentru adolescenți. Venea la fiecare școală din oraș câte un actor și ne ajuta să punem în scenă o piesă de teatru, care după aceea participa la acest festival. În clasa a noua, m-am dus la castingul pentru piesă, cu gândul să scap de ore. Dar, odată ajuns acolo, m-a prins vraja scenei. La început, am avut un rol mic, dar mi-a plăcut foarte mult. Era un univers fantastic, cu repetiții până noaptea târziu, cu un spirit de echipă incredibil, ce îmi amintea de fotbalul pe care îl jucasem. Îmi părea că replicile între actori sunt exact ca pasele pe teren. Patru ani, în liceu, am jucat în fiecare piesă care s-a mon­tat, și într-a 12-a, am și luat premiul pentru cel mai bun actor. Așa că alegerea de a face teatru și actorie a venit cumva de la sine. Pe atunci, actorii câștigau foarte puțin, părinții au fost îngrijorați, dar ăsta a fost drumul pe care l-am ales și am intrat la fa­cultate la Târgu Mureș. Acolo au urmat cinci ani fantastici, cu multe împliniri su­fle­tești. Profesorii și colegii au fost extraordinari! Mo­­nica Ristea, profesoara mea de clasă, m-a că­lă­u­zit și m-a sprijinit foarte mult, era îngerul nostru.

– Crezi că actoria a schimbat ceva în des­tinul fostului fotbalist din Tg. Jiu?

– Evident că orice experiență te schimbă, suntem suma experiențelor noastre. Actoria m-a modelat în ceea ce sunt astăzi și nu îmi pare rău. Au fost și momente dificile – la început, teatrele aveau posturile ocupate și era greu să îți găsești un loc. La un moment dat, m-am și gândit că poate e mai bine să plec din țară, să merg să muncesc în străinătate. Dar chiar atunci am primit un telefon de la Petroșani. Și-am zis să încerc un an la teatrul de aici, să văd cum este. Și uite-mă tot aici, după 7 ani. Mi-a plăcut zona, și am avut foarte multe roluri faine. Am avut această șansă extraordinară, de a mă dezvolta într-un teatru profesionist, nu doar în facultate sau într-un teatru independent. Sunt ol­tean, dar mă simt foarte bine în Ardeal. M-am adap­tat repede, încât mulți nici nu știu că sunt de la Târgu Jiu. Sigur, mai scap câte un „făcui”…

„Publicul din Petroșani este extraordinar. Oamenii sunt liniștiți și așezați”

– Din punctul tău de vedere, tânăr actor și re­gizor, care crezi că este viitorul teatrului? Se mai potrivește el cu lumea în care trăim?

– Teatrul nu este ceva fix. Evoluează odată cu lumea, pentru că trebuie să țină cont și de context, și de public. Esteticile se schimbă și, de exemplu, introducerea tehnologiilor în teatru modifică structura unui spectacol. Astăzi, rar mai vezi piese de teatru care să nu folo­sească tehnologia, fie că e vorba de sunet, proiecții… Teatrul rămâne, așadar, în pas cu lumea. Important es­te ca tehnologia sau orice alt mijloc modern să ser­vească emoției spectaco­lului, nu să devină un scop în sine.

– Teatrul are astăzi o con­curență foarte puter­nică în cine­matograf, tele­vizor și internet. Cum se descurcă?

– Nu știu dacă asta este o concurență. Eu am ob­ser­vat că, dimpotrivă, lumea se întoarce la teatru. A fost un moment când televi­zo­rul și internetul erau apre­ciate, acum cred că valul ăsta a mai trecut. Nu cred că e o competiție, iar în ultimii ani, tot mai mulți ti­neri vin la teatru. Poate pentru că este o artă ne­mijlocită. La televizor te uiți la filme sau seriale, dar la teatru se întâmplă totul atunci, în fața ta, totul e viu, și atunci sentimentele și trăirile sunt mai puternice, mai adevărate.

– Trăiești în Petroșani, un oraș marcat de falimentul mineritului din Valea Jiului. Nu ți-ai dori o scenă mai vizibilă?

– O scenă mai mare vine de obicei cu alte com­promisuri, așa că sunt fericit aici, unde am totală libertate de creație. Cât despre oraș în sine, zona se depopulează ușor, dar sunt și oameni care au plecat în orașe mari sau în străinătate și acum revin aici. Publicul din Petroșani este extraordinar. Oa­menii sunt liniștiți și așezați. Avem chiar și trupe de teatru de școlari și liceeni, sunt colegi de-ai mei care îi pregătesc. Este foarte mult talent aici, și nu doar pe zona de teatru, în general, pe arte, sunt foarte mulți tineri talentați.

„Multe spectacole se joacă cu casa închisă”

– Se pune accentul pe divertisment, sau pu­blicul caută și provocări mai profunde?

– Sigur că tendința este să mergi către diver­tis­ment și cred că e firesc. Toți vrem să râdem și să ne destindem. Dar ce am observat este că, de fapt, publicul caută povești. Indiferent dacă o poveste es­te mai veselă sau mai tristă, asta este ceea ce îl atra­­ge. Comediile au mai mult succes, asta e ade­vă­rat, dar nu este o constrângere pentru noi, pentru că nu re­nunțăm și la piese mai grave, prin care punem niște întrebări, aducem în discuție aspecte ale vieții de lângă noi. Pe scenă, nu arătăm nea­părat „viața”. „Viața” o vedem oricum și când mer­gem la ma­gazin, și când ne plimbăm pe stradă sau mer­gem la farmacie. Ar fi de-ajuns să ne punem un sca­un pe stradă, să ne uităm la viață și să nu mai plă­tim bilet la teatru. Ce încercăm noi să arătăm pe scenă sunt aspecte ale vieții puse într-o poveste, într-un înțeles. Avem nevoie să râdem, dar avem ne­voie și să plân­gem sau să trăim suferința unui personaj aflat pe scenă, ca mai apoi să ne întoar­cem acasă cu o în­vățătură, de fapt cu o nouă ex­pe­riență. Cam așa gân­dim noi, și publicul ne apre­cia­ză și ne susține, multe spectacole se joacă cu casa închisă.

– Ai un dramaturg pe care îți dorești să îl re­gizezi?

– Îmi plac foarte mult clasicii. Aș vrea să re­gizez mai departe Shakespeare, Cehov, Gogol. Sigur, acum pregătesc și un „one man show”, după „Paracliserul” lui Marin Sorescu. A fost o provocare pe care am acceptat-o.

– Când putem vedea pe scenă piesa regizată de tine?

– Când ne vor lăsa restricțiile. Pentru că altfel este greu să o joci în aer liber. Se cântă live, sunt momente de proiecție video… e mai dificil în aer liber. Dar noi sperăm ca foarte curând să ne putem reîntâlni în sala de spec­ta­col și să trăim din nou, împreună, emo­țiile scenei. Ne este dor de pu­blicul nostru ca de un prieten drag.