OANA CUZINO: „Ar fi cazul să nu ne mai victimizăm atât! Să adoptăm o atitudine mai smerită!”

„Să privim lumea cu indulgență și cu dragoste”

– Mi-ar fi plăcut să realizăm acest interviu față în față, la o cafea, dar distanțarea socială a așezat între noi telefonul. Totuşi, vocea ta e senină și veselă. Să înțeleg că ai găsit „un leac” de trecut răul care ne înconjoară?

– Cam aşa, Ines, de-asta starea mea interioară e bună, echilibrată. Fireşte, sunt îngrijorată și eu de ceea ce se întâmplă în lume şi sunt mai pre­caută decât de obicei, pentru că vorbim despre o boală cu grad mare de contagiozitate, totuşi am reușit să stăpânesc eu situația și nu să mă las stăpânită de ea. Cu toţii cred că sun­tem datori să ne adaptăm ori­că­ror si­tuaţii, astfel încât să ne păstrăm se­ni­nul inte­rior, care e esenţial. Şi mie îmi displace faptul că nu mai pot să mă plimb la fel de mult ca înainte, că evit orice ieşire neim­por­tantă, că – uite! – anul ăsta eu şi fiica mea nu ne mai gândim la va­canţă… Dar am gă­sit soluţii astfel încât să com­pen­sez aceste restricţii şi să văd încă fru­museţea vieţii.

– Faptul că ești un medic cu ex­perienţă îndelungată te-a ajutat să abor­dezi mai relaxat pandemia?

– Sigur, când am aflat de am­pli­tudinea fenomenului, m-am temut şi eu, ca oricine altcineva. Şi mi s-a făcut și mai frică după ce am început să mă documentez şi-am aflat că Sars-Cov-2 este o tulpină de coro­navirus nouă şi total necunoscută oamenilor de ştiinţă. Or, genul ăsta de noutate nu e niciodată o ves­te bună! Ţin minte că, în 2002, eram gravidă cu Naomi, când a apărut epidemia de Sars-Cov-1 şi temerile nu m-au ocolit nici atunci. Numai că, din fericire, epidemia de atunci a fost delimi­tată des­­tul de bine şi de rapid şi nu s-a trans­for­mat în­tr-o pandemie. Apoi, în 2012, a venit Mers-Cov, o tul­pi­nă din aceeaşi familie, apărută în Orientul Mij­lociu, şi care e chiar mai periculoasă decât aceas­­ta, cu care ne confruntăm în prezent. Deci, ca să glu­­mim puţin, putem spune că familia asta de co­ro­na­virusuri ne-a pus gând rău de multă vre­me! (râde)   

– Cum apreciezi tevatura stârnită de pan­demie? După cum știi, a creat reacții opuse, a intrat şi în politică…

– Ştii, în opinia mea, organizarea emoţiilor, a gândurilor şi a reacţiilor ţine de natura fiecăruia. Evident, cu toţii răspundem diferit la o situaţie de criză, dar cu toţii trebuie să înţelegem că e normal să-ţi fie frică, în schimb e anormal să devii anxios. Anxietatea e doar aparent generată de o situaţie de criză, în realitate această „dezor­ga­nizare” mentală înseamnă că exista deja, dinainte să intervină criza. Iar, în cazul acesta, putem să apelăm cu în­credere la psihologi, care să ne ajute să ne reorganizăm interior şi să ne redobândim echi­librul. Mai simplu spus, oricât de grave ar fi lu­cru­rile în exterior, nu trebuie să ne panicăm şi să ne tulburăm la interior. Mai ales într-o situaţie ca asta, prin care trecem acum. Să nu uităm că trăim într-un mediu pe care noi îl percepeam ca fiind foarte stabil, dar omenirea a fost şi este mereu în pericol. Condiţiile noastre de supravieţuire au fost mereu extrem de variabile: stabilitatea şi sigu­ranţa sunt nişte iluzii. Natura nu e întot­deau­na primitoare şi ocrotitoare, oricând poate să „nas­că” un pericol, deci e crucial să ne păstrăm luciditatea şi o formă de detaşare de ceea ce se întâmplă în exteriorul nostru. A nu se înţelege că eu susţin să fim complet au­tişti! Spun doar că n-ar trebui să ne construim echi­librul şi fericirea ex­clu­siv în funcţie de niş­te ele­mente externe. Viaţa interioară trebuie să fie clădită pe multe alte valori. Pe de altă par­te, cred că e foarte important să privim şi reversul medaliei. Uite, de curând, am citit nişte cuvinte ale unui micro­bio­log, care a exprimat exact ceea ce gândesc şi eu: omul nu trebuie să fie atât de reactiv la ceea ce se întâmplă în lumea încon­ju­rătoare, chiar şi la nivel microbiologic, fiindcă, în realitate, nu lumea înconjurătoare ne inva­dea­ză nouă spaţiul vital, ci noi îi invadăm ei spaţiul. Omul, în ge­ne­ral, ca specie, este foarte agresiv cu natura: noi sun­tem cei care invadăm spaţiul animalelor, al insectelor, al plantelor… Celor mai mulţi dintre noi ni se pare că nouă ni se cuvine totul, că noi suntem pe primul loc, că suntem cei mai im­portanţi, iar orice altceva se situează neapărat în urma noastră. Or, nu e deloc aşa! Aşa cum nici „atacurile” naturii nu trebuie luate personal: natura nu ne vânează pe niciunul dintre noi, nici nu ne pedepseşte. Ea doar încearcă să existe, căutând mereu echilibrul. Deci ar fi cazul să ne articulăm mai just instinctul de supravieţuire, ar fi cazul să nu ne mai victimizăm atât, ci, din contră, să adoptăm o atitudine mai smerită, mai respectuoasă şi mai împăciuitoare în raport cu lumea înconjurătoare, să privim lu­mea, cu tot ceea ce „încape” în ea, cu mai multă indulgenţă şi… cu dragoste! Şi întotdeauna să ne păstrăm cum­pătul: panica nu duce niciodată la nimic bun şi cu atât mai puţin nu poate să ne ducă la solu­ţiile corecte de care avem nevoie. Orice provo­care, de orice fel, trebuie abordată cu o minte limpede, cu o gândire flexibilă şi cu o stare de echilibru interior. În cazul de faţă, cred că trebuie să avem încredere că oamenii de ştiinţă vor găsi cheia rezolvării pandemiei, iar, între timp, noi trebuie să facem uz de câteva „instrumente” care – să fim serioşi! – chiar sunt la îndemâna oricui: să ne spălăm bine pe mâini, să purtăm mască, să minimalizăm la maximum expunerea şi să fim precauţi. Aşadar, ceea ce m-a susţinut şi mă susţine pe mine în această pe­rioadă, dar şi în general, este realismul, gân­di­rea flexibilă, smerenia şi viaţa interioară frumoasă şi solidă.

„Mă tem mai mult de pseudo-știință decât de COVID”

– În „viaţa interioară fru­moa­să” incluzi și credinţa? Se vorbește foarte mult despre rolul acesteia pe care îl joacă în puterea noastră de-a în­vin­ge boala…

– Eu intru în categoria me­di­ci­lor care nu resping credinţa reli­gioa­să, adică non-ştiinţa. Sunt de acord că acea credinţă religioasă intimă are puterea să conserve sau, în mo­mente de viaţă cruciale, să-ţi redea echilibrul interior. După părerea mea, credinţa reprezintă, cu sigu­ranţă, o resursă interioară impor­tantă. Eu însămi am credinţa mea. Care ţine mult şi de copilărie, de felul în care am fost crescuţi, eu şi fratele meu, de bunicii noştri. Credinţa religioasă cu care suntem infuzaţi din copilărie mi se pare o cale minunată, foarte frumoasă, de a transmite acele valori fundamentale ale vieţii: iubirea şi grija de aproape, caritatea, generozitatea… Aşa­dar, şi în perioada asta, ştiinţa şi non-ştiinţa s-au împletit în mine, într-un echilibru care mi-a dat putere şi optimism. Aici aş face şi o paranteză, care mi se pare foarte importantă: pericolul pe care îl reprezintă pseudo-ştiinţa. Acum, în pan­de­mie, pseudo-ştiinţa a acaparat multe minţi, fi­ind promovată intens de persoane care mizează pe anxietatea oamenilor legată de acest virus – mai ales a oamenilor care nu au prea multe cu­noş­tinţe ştiinţifice şi care, din acest motiv, pri­mesc informaţiile pseudo-ştiinţifice cu foarte ma­re deschidere. De exemplu, aşa se explică acest curent cu „COVID-ul nu există, e doar o min­­ciună cu care suntem manipulaţi” – o idee care a fost îmbrăţişată de un număr înspăimân­tător de mare de oameni. Ceea ce mi se pare extrem de grav! Sincer, eu, una, de efectele pseu­do-ştiinţei mă tem chiar mai mult decât de COVID-19.

„Mama m-a înrâurit prin puterea exemplului”

– În acest moment al discuției, te-aș întreba pe ce valori îți bazezi tu existența?

– În primul rând, pe respectul faţă de cei din jur şi pe dorinţa de a-i înţelege şi de a nu-i judeca. E foarte im­por­tant, cred eu, să alegi nu să dai cu pia­tra, ci să te străduieşti să-ţi în­ţelegi semenii, chiar şi atunci când ei greşesc. Cred că e esen­ţial în viaţă să-i priveşti pe oa­meni cu dragoste, nu să te repezi să-i critici. O altă valoare de viaţă este, pentru mine, credinţa – atât cea religioasă, cât şi cea în ştiinţă. Dacă în cazul credinţei religioase i-am pomenit pe bunici, în cazul credinţei în ştiinţă gândul îmi zboa­ră imediat la mama mea, un fizician de prestigiu, extraordinar de pasionat de profesie. Mama m-a înrâurit prin puterea exem­plu­lui. Gândirea analitică şi cri­tică i-o datorez, în foarte mare mă­sură, ei. O gândire care mi-a fost şi îmi este de foarte mare folos în viaţă, în general, şi în pro­fesie, în special. Apoi un alt fundament al vieţii mele este prietenia. Preţuiesc foarte mult priete­nia. Cea autentică, desigur. Cred că ea e o valoare sufletească esenţială, pentru că aduce mult bine şi frumos în existenţa unui om, pe principiul că prietenul te înţelege, te apreciază, te susţine, îţi e aproape şi în perioadele fericite, dar şi la necaz, întinzându-ţi imediat o mână de ajutor. De ase­menea, cred cu putere în caritate şi, prin extensie, în valoarea pe care o reprezintă voluntariatul. Cum să fii fericit, dacă ştii că exis­tă suflete aflate în nevoie şi tu le ignori? După părerea mea, puterea noastră, a oamenilor, de a dărui şi de a ajuta se înscrie tot în acel echilibru al naturii despre care am vorbit mai devreme. Şi când spun a dărui şi a ajuta nu mă refer doar la lucruri tangibile. Darul de atenţie şi de afecţiune este uneori chiar mai important. Uite, de mulţi ani, eu sunt ambasadorul organizaţiei „World Vision”, care se ocupă de copiii sărmani din me­diul rural, a căror situaţie este de-a dreptul dra­matică. Şi mer­­gând prin sate, pe la astfel de copii, am re­marcat de foarte multe ori că ei se bucură cel mai mult nu de obiectele pe care li le ducem – haine, alimente, jucării etc. –, ci de prezenţa noas­­tră, de faptul că mergem la ei, că le acordăm aten­­ţie, că vorbim cu ei, că-i îmbrăţişăm… Asta în­­seamnă pentru ei mai mult decât o jucărie sau o farfurie cu mâncare. Deşi, repet, situaţia lor es­te dramatică: 1 din 9 copii din România se culcă flă­mând! Şi foarte mulţi copii, cu un potenţial ex­traor­dinar de inteligență, încă şi-l irosesc, doar fi­indcă părinţii, deşi mulţi dintre ei se străduiesc, nu au posibilitatea financiară să-i susţină așa cum ar merita.

– Profesional, cum te descurci, Oana? Ce se mai aude despre emisiunea ta de la Pro TV, „Ce se întâmplă, doctore?”, şi despre consultaţiile pe care le dădeai la o policlinică particulară din Bucu­reşti?

– Din fericire, la Pro TV oricum intram în vacanţă, deci am mai prins doar o scurtă pe­rioadă în care am terminat înregistrările, respec­tând, fireşte, toate regulile de siguranţă, iar filmările vor fi reluate, conform programului, în septembrie. Deci, din punctul ăsta de vedere, n-am fost afectată profesional. În schimb, con­sul­taţiile de la policlinică le-am sistat deliberat. Eu, fiind medic primar geriatru, mă adresez publicului de la 65 de ani în sus, deci oamenilor aflaţi într-o grupă mare de risc, aşa că am con­si­derat că e mai prudent, pentru siguranţa pa­cien­ţilor, să opresc temporar consultaţiile. Aşadar mi-am concentrat toată munca acasă, pentru site-ul meu: doc.ro. În principal, am făcut foarte multe interviuri on-line, cu diverşi specialişti: medici infecţionişti, cardiologi, endocrinologi, dermatologi etc. Pentru că, începând din pe­rioada stării de urgenţă şi inclusiv în prezent, oamenii îmi solicitau şi îmi solicită tot felul de sfaturi, astfel că şi eu, la rân­dul meu, am apelat la mulţi specialişti, ca să pot să le furnizez informaţiile cerute.

– Invită-ne, pu­țin, și acasă, meta­fo­ric vorbind. Na­omi, fetiţa ta, ce mai face?

– Fetiţa mea a crescut mare: tocmai a trecut în clasa a XII-a! Din fericire, adolescenţii se adap­tează mult mai uşor la situaţii dificile decât unii adulţi, aşa că nici Naomi n-a reacţionat dra­matic la pandemie. Şcoala ei a implementat foarte rapid sistemul de învăţare la dis­tanţă, cu care ea oricum era destul de obiş­nuită, prin urmare totul a fost în regulă. Pregătindu-se intens pentru bacalaureat, mare parte din timp şi-a dedicat-o studiu­lui, iar în rest şi ea, ca şi mine, a stat cu­minte în casă, a socializat doar cu 2-3 prietene şi numai în weekend-uri, iar de ieşit afară a ieşit doar ca s-o plimbe pe căţeluşa noastră, Yuki. Care a fost cea mai fericită în această perioadă: a stat tot timpul cu noi şi a fost şi foarte plimbată, fi­indcă ne „băteam” să ieşim cu ea pe-afa­ră (râde), ca să mai profităm de o doză de exerciţiu fizic. Oricum, amândouă am avut grijă ca şi în perioada asta să facem miş­care. Pentru că n-am mai putut să mergem să alergăm sau să facem exerciţii la sală, ne-am cumpărat o bicicletă eliptică şi am pedalat… pe loc. Cu geamul deschis! În plus, eu am mai găsit o soluţie: antre­na­mente de krav maga on-line. Prietena şi antrenoarea mea, Ada Roseti, o organizat de trei ori pe săptămână sesiuni de grup, de câte o oră şi jumătate, pe „Zoom”. Iar une­ori, la cererea mea, noi două ne-am mai întâlnit virtual şi sâmbăta, şi dumi­nica. Antrenamentele astea contând şi ca formă de socializare. (râde) Revenind însă la Naomi – deşi niciuna dintre noi nu ignoră aspectele negative sau chiar tragice ale pandemiei, pot să spun că totuşi, în cazul nostru, perioada asta a venit şi cu un beneficiu: petrecând atât de mult timp împreună, relaţia noastră a că­pătat nişte nuanţe şi mai profunde. De exemplu, suntem foarte fericite că, din ianuarie, am avut posi­bilitatea ca, în fiecare zi, să mâncăm îm­pre­ună, ceea ce înainte reuşeam rar, din cauza pro­gra­melor diferite şi foarte aglomerate. Or, e aşa o bucurie să pregătim ceva savuros amândouă, şi apoi să ne aşezăm la masă în tihnă, să stăm de vorbă… În general, ne-am permis să facem mult mai multe lucruri împreună şi asta a dat o di­men­siune nouă relaţiei dintre noi.

– Suntem în luna august, care „tradiţional” era dedicată vacanţelor, şi vedem că, în ciuda pandemiei, mulţi oameni n-au vrut să renunţe la acest obicei şi se bulucesc la mare. Tu şi Naomi preferaţi prudenţa?

– Da, fără a judeca pe nimeni, noi preferăm să stăm acasă în vara asta. O să recuperăm la anul sau peste doi ani… când s-o putea.

– Și când crezi tu că „s-o putea”? Cât crezi c-o să mai dureze haosul pandemiei? Când o să se descopere un tratament viabil sau poate chiar un vaccin, astfel încât să nu ne mai temem atât de mult de îmbolnăvire?

– O să te dezamăgesc răspunzându-ţi că nu ştiu. Chiar nu ştiu să prevăd un „când” şi un „cum”. Din fericire, în ceea ce priveşte tratamentul, în timpul care a tre­cut de la declanşarea pandemiei, iden­tificându-se mai multe mecanisme prin care Sars-Cov-2 invadează şi afectează organismul, s-au găsit şi câteva soluţii terapeutice care grăbesc procesul de vindecare, în formele severe ale infec­ţiei. Sigur, ele sunt perfectibile, se lu­crea­ză în continuare la îmbunătăţirea lor, dar important este că s-a depăşit acea stare de surprindere, de „luat pe ne­pregătite”, de la începutul pandemiei, când nu se ştia cum să se intervină pen­tru tratarea pacienţilor cu COVID-19. Şi, în continuare, se explorează şi alte scheme de tratament. Deci semne bune există! Avem motive să fim încrezători şi optimişti! 

Foto: Adrian Stoicoviciu (3), arhiva personală (3)