„L-am văzut prima oară pe Dumnezeu în ochii mamei” – Interviu cu pr. dr. CLAUDIU BĂZĂVAN, parohul bisericii „Înălțarea Domnului”, din Ploiești

Părintele Claudiu Băzăvan e un intelectual autentic. Doctor în teologie, eseist, vor­bind și scriind într-o limbă română curată și vie, el face misiune teologică în Ploiești, un oraș care, deși aflat la subsuoara Bucureștiului, provoacă mereu Capitala, cultural și economic. Acum cincisprezece ani a fondat o re­vistă a parohiei pe care o păstorește, intitulată Conștiința, care se încăpă­țâ­nează să apară pe hârtie, într-o lume dominată, din ce în ce mai mult, de internet. A strâns în jurul său o mână de intelectuali cu harul scrisului – fi­zi­cieni, medici, filosofi… E o lume creștină care vrea și poate să îi vor­bească omului de astăzi pe limba lui. Acestea sunt faptele părintelui Clau­diu Băzăvan, dar sunt convins că, în­și­ruindu-le, nu am spus, de fapt, ni­mic despre el. Despre firea lui deli­cată, meditativă, despre sinceritatea cu care este în stare să își dezvelească sufletul, fără manierismele cu care, de prea multe ori, preoții își ascund mărgăritarul cel de preț al inimii. Părintele este un om care nu are nimic de ascuns. Doar de descoperit. Inter­viul meu a plecat de la prima rază de har care i-a strălucit în suflet.

„Primul Iisus a fost cel al copilăriei”

– Cine vă vede și vă ascultă cum oficiați în bise­rică simte imediat că sunteți un preot născut ca să-L slujească pe Dumnezeu. Care v-a fost pri­mul pas către rugăciune? Când L-ați întâlnit pe Iisus prima oară?

– Primul Iisus a fost cel al copilăriei. L-am văzut prima oară pe Dumnezeu în ochii mamei mele. În ochii și pe chipul ei. Cred că aceasta este prima și cea mai fidelă imagine a lui Dumnezeu, pentru că nu există făptură mai frumoasă pe lumea aceasta decât mama. Atunci când pruncul deschide ochii se minunează de strălucirea şi frumuseţea ochilor ei. Acela a fost momentul în care L-am văzut pe Dum­nezeu pentru prima dată. A doua oară L-am aflat în ochii copiilor mei. Cred că El ne priveşte prin ochii lor şi, dacă L-ai pierdut cumva pe drumul vieţii – se mai întâmplă –, poţi să Îl recuperezi repede în felul acesta. După aceasta, chipul lui Dumnezeu mi s-a întregit în biserică. Tatăl meu era preot, mer­geam cu el la biserică la slujbe, la altar, ţineam de cădelniţă, aprindeam tămâia, ieşeam cu lumânarea. Îmi amintesc că în copilărie toate erau foarte fru­moase, toate lucrurile aveau sens. Lumea de atunci era mult mai aşezată, mult mai echilibrată, avea un rost, totul era minunat, ca în orice copilărie unde eşti ferit de primejdii, unde toţi te iubesc, iar tu iubeşti pe toată lumea, pentru că eşti neprihănit şi nu poţi să nu iubeşti. Şi acum copilăria mi-a rămas un refugiu în calea dezamăgirilor şi provocărilor. Este o resursă din care pot să îmi extrag energia şi optimismul, o resursă de care am nevoie ca să merg mai departe. Nu am înţeles asta decât ulterior, după ce am trecut prin zbucium și ispite. Toată copilăria mea minunată s-a cuibărit în sufletul meu şi a rămas acolo, chiar în perioada de răzvrătire prin care am trecut la un moment dat, ca orice adolescent. Sau poate că nu sunt toţi aşa, însă mie mi s-a întâmplat.

– Aţi avut un moment în care I-aţi spus lui Dumnezeu: „Tu nu exişti!”?

– Da, dar cred că El nu m-a luat în serios, cred că a trecut cu vederea şi nu şi-a pierdut nădejdea în mine.

„M-a salvat Psaltirea”

– Cum v-ați regăsit credința? A fost un semn, aţi avut o revelaţie?

– Eram la liceu; perioada cea mai frumoasă, dar şi cea mai furtunoasă din viaţă. În acea perioadă atât de periculoasă a adoles­cenţei nici nu voiam să aud de preoţie, deşi, așa cum am spus, pro­vin din­tr-o familie de preoţi. Și am mers tot în jos, până când am ajuns într-o si­tuaţie de naufragiat şi am cău­tat scăparea, am cău­tat un răs­puns. Eram în­tr-o groapă și m-am între­bat: eu acum ce fac? În­cotro o iau? Care e rostul meu în viaţă? Ce caut pe aici? Ce trebuie să fac? Întrebările acestea și fră­mântarea din suflet mi-au adus în inimă o amintire puternică a copi­lăriei. Când eram mic, părinţii mei ple­cau de­vre­me, di­mineața. Tata la bi­serică, ma­ma la școală, unde era învăţătoare, iar eu rămâ­neam singur şi trebuia să stau treaz, pentru că la şapte şi ju­mătate tre­buia să plec la şcoa­lă. În ce mă priveşte, ceasurile deş­teptă­toare nu funcţio­nau,– dacă apucam să adorm, nu mă mai tre­zeam – așa că trebuia să fac ceva ca să rămân treaz. Şi ce făceam? Mă rugam! „Doamne, ajută-mă să nu adorm!”. Ei bine, în zba­terea adolescentină de mai târziu, mi-am amintit de acele momente, când mă rugam să nu adorm, uneori moţăind, dar, ori­cum, reuşeam să mă menţin treaz până la momentul în care trebuia să plec la şcoală. Şi m-am refugiat în acea amintire și am început din nou să mă rog. În acel moment, totul s-a schimbat, toate falsele mele idei despre viaţă s-au zguduit şi s-au prăbuşit, toate s-au schimbat, eu însumi m-am schimbat. M-a sal­vat Psaltirea. Până astăzi o reco­mand celor care se spove­desc la mine, mai ales când caută un sens, un refugiu şi o mână întinsă. Am început, așadar, să citesc psalmii lui Da­vid şi, aprofundând textul rugă­ciu­nilor, mi-am dat seama că e vorba despre mine acolo, că acele cuvinte sunt scrise în proporţie co­vâr­şitoare anume pentru mine, pentru că, în mod înspăimântător, şocant şi minunat, în acelaşi timp, se potriveau de minune acelor căutări disperate prin care tre­ceam. Şi am simţit nu doar că acele cu­vinte sunt scrise pentru mine, am simţit că Cineva îmi vorbeşte prin ele, am simţit că Cineva este acolo, că îmi pri­meşte zbaterile, lacrimile, tân­guirile şi dorurile, şi că îmi răspunde. Aşa am re­găsit calea pe care, mai apoi, în ciuda unor încercări şi cumpene, nu am mai abandonat-o niciodată de atunci. A­tunci m-am îndrăgostit de Iisus. Din acel mo­ment, am înţeles că eu sunt al Lui pen­tru tot­deauna, că nu am altă scă­pare, că orice aş face, tot al Lui ră­mân. Şi aşa am redevenit creştin şi aşa am re­de­venit slujitor, chiar cu acte în regu­lă, ca să zic aşa. În 1999, imediat după absolvirea facultăţii de teologie, am fost hirotonit diacon, şi după şapte ani, în 2006, odată cu târ­no­sirea bise­ricii noastre, am devenit preot. De atunci, iată, sunt 14 ani, sunt preot, duhovnic ală­turi de tatăl meu şi de alţi doi confraţi, în biserica noastră. De ce s-au în­tâmplat toate? Cred că nu am niciun merit. Pur şi simplu am fost „vânat” de Hristos, săgetat în inimă de El şi aşa am rămas până acum. Din acel moment, am avut atâ­tea con­firmări, atâtea semne că Dum­ne­zeu este lân­gă mine, că mă asistă, că îmi deschide ca­lea, încât nu mai am de mult nicio îndo­ială: da, Dum­nezeu este în mijlocul nostru şi nu poate să fie alt­fel. Atunci când Îl descoperi, începi să Îl iu­beşti, şi când Îl iubeşti, faci echipă cu El. În­cepi să iubeşti şi oa­menii sau reînveţi să îi iu­beşti, începi să preţuieşti fie­­care moment, fie­care răsărit, fiecare apus, fiecare detaliu al vie­ţii. În mo­mentul în care Îl des­co­peri sau Îl re­des­coperi pe Dum­­ne­zeu, viaţa (re)de­vine lumină și bucurie.

– Părinte, cum arată Dumnezeu a­cum, în maturitatea vieții sfinției voastre?

– Mă striveşte prin darurile Sale. Sunt atât de copleşit de binecuvântări, încât nu pot decât să îi dau slavă Lui, cu emoţia şi cu recunoştinţa de care sunt în stare, şi apoi să încerc să le fiu de folos şi altora care au trecut prin suferinţe, care caută cu disperare un răspuns, o cale, un indicator. Sper să onorez această mișcare în care mă aflu şi mă stră­duiesc să nu dezamăgesc. Chiar mă străduiesc să nu dezamăgesc. Nu sunt sigur că reuşesc întotdea­una, dar măcar încerc. Şi sunt recunoscător că în ju­rul meu, El a îngăduit să se afle oameni minunaţi.

„Intelectualul creștin este un refugiu de lumină”

– Pe lângă îndatoririle preoției ați ales să edi­tați și o revistă parohială, „Conștiința”. De ce?

– S-au împlinit 15 ani de la apariția ei. Inițial, a fost un proiect de contraofensivă față de marile provocări ale societății de atunci, și am fost aproape la fel de bucuros când a apărut primul număr al revistei, ca atunci când mi s-a născut primul copil. Pentru că a fost rodul unei trude și al unei prietenii pe care am legat-o cu câțiva oameni și, în același timp, a fost o nevoie de mărturisire: la vremea aceea nu exista un cotidian al Patriarhiei, revistele de spiritualitate de atunci erau destul de puține și, în general, mult prea formaliste. După ce am înce­put, de fapt nici nu știam ce ne așteaptă, nu știam care sunt provocările de a susține o revistă, de a scrie lună de lună, de a găsi materiale, de a găsi oa­meni inspirați care să le scrie. Însă, slavă Domnului, am fost foarte motivați și așa am rezistat.

– Mi-ați spus că este o revistă care vrea să măr­turisească. Ce înseamnă mărturisirea?

– Atunci când te îndrăgostești de Dumnezeu, de oameni, n-ai încotro, ai o nevoie de a spune lucru­rilor pe nume, de a vorbi despre Dumnezeu, despre mila Lui, despre dragostea Lui, despre cât de mult îi pasă Lui de noi, despre grija Lui îndreptată asupra noastră, despre frumusețea oamenilor, despre fru­musețea lumii pe care, din păcate, nu o mai vedem, sau o vedem foarte rar.

– V-ați gândit că prin paginile revistei ați putea aduce intelectuali spre biserică?

– Da, așa am gândit-o de la bun început. Din punctul de vedere al pastorației, revista ne-a ajutat foarte mult, pentru că în jurul ei s-au grupat oameni de carte, intelectuali, și uite-așa, încet-încet, acești oameni, care nu aveau neapărat de-a face cu bise­rica, s-au apropiat – și nu doar s-au apropiat, ci au rămas pentru totdeauna în biserică. Dar nu a fost o strategie, pur și simplu așa ni s-a întâmplat, să adu­năm în jurul nostru niște oameni extraordinari. Eu cred că intelectualul creștin este un om care îşi cultivă și mintea, şi inima. De aceea el reuşeşte să îşi asume toate situaţiile, toate provocările, toate momentele de cumpănă, şi în ele să Îl vadă pe Dum­nezeu, să descopere prezenţa Lui şi, evident, să Îl mărturisească. Intelectualul creştin este un vector, este un indicator în lumea de astăzi, şi cunosc nu puţini oameni care în profesiile lor sunt adevărate refugii pentru ceilalţi, refugii de lumină, de sens, de echilibru, de adevăr, de credinţă, de frumuseţe su­fletească.

„Când pământul se cutremură și ne fuge de sub picioare, noi trebuie să ne agățăm de cer”

– Părinte, suntem într-o perioadă apăsătoare nu numai pentru biserică, ci şi pentru societate. Pandemia cu care ne confruntăm ne-a întins ner­vii la maximum. Și pentru credincioşi există o apăsare, cu atât mai mult cu cât o perioadă im­portantă de timp, chiar în perioada Postului Mare, bisericile au fost închise. Vreau să vă întreb: cum Îl aduceţi pe Dumnezeu în această mare neliniște a lumii?

– Eu cred că omul a încercat să construiască o lume fără Dumnezeu, numai că, peste noapte, „şan­dramaua de lux” ridicată fără El s-a prăbuşit. Nu a fost nevoie decât de o zgaibă de virus, care să năru­iască o construcţie susţinută, mai degrabă, de or­golii și interese strict omeneşti. Şi, uite aşa, creştini sau necreştini, ne-am trezit într-o lume pe care nu o mai recunoaştem, ne-am trezit între ruine. Eu am senzaţia că asistăm la un nou început şi că, deocam­dată, abia ne zărim printre dărâmături. Care este mesajul pe care îl putem transmite noi, preoții? „Când pământul se cutremură și ne fuge de sub picioare, noi trebuie să ne agăţăm de cer” – este o afirmaţie care îi aparține scriitorului Evgheni Vodo­lazkin, în romanul Brisbane, pe care îl recomand cu căldură cititorilor. Desigur, important este ca, în astfel de momente, să ai şi antrenamentul care să îţi permită să te prinzi de cer, atunci când totul se zguduie sub picioarele tale. Or, atâta timp cât sun­tem creştini, prin rugăciunile, posturile, spove­daniile şi împărtăşaniile de care am avut parte, ne-am antrenat pentru acest moment. Toate rân­duie­lile pe care noi le avem în biserică sunt adevărate revelaţii pentru cei care au mintea ascuţită şi inima fierbinte să le descopere, să le vadă: şi icoanele superbe, şi cântările emoţio­nante, darămite scrierile sfinţilor pă­rinţi. Toate acestea descoperă Marea Prezenţă, prezenţa lui Hristos, care este în mijlocul nostru, aşa cum El ne-a făgăduit cu ultimele Lui cuvinte, rostite înainte de a se înălţa la cer: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei XXVIII – 20). Da, El este în mijlocul nostru! Îl simţim împreună, ne cutremurăm şi mai ales ne bucurăm de Domnul în miezul acestui moment de cumpănă, care e o provocare fără pre­cedent pentru generaţia noastră, dar şi o lecţie meritată, din care vom ieși mai puternici și luminați.