O poveste de iubire, pe Neva

În urmă cu aproape trei veacuri, străinii care vizitau Sankt Petersburgul erau uimiți de frumusețea palatelor imperiale, de bulevardele largi, de malurile de granit ale Nevei, marele fluviu, din care porneau canale pe care se plimbau vaporașe. „Veneția nordului” îi spuneau occidentalii acestei perle rusești a Mării Baltice, peste care vara soarele nu apunea niciodată și în ale cărei saloane viața nu era cu nimic diferită de cea din Paris, Londra sau Viena. Orașul pe care Petru cel Mare îl ridicase pentru a rivaliza cu metropolele europene avea însă și o altă latură, ascunsă străinilor. Localnicii îi spuneau Storona, periferie, în limba rusă. Departe de malurile Nevei, ulițele se îngustau, casele se piperniceau, luminile orașului păleau. Marmura și granitul făceau loc lemnului și pietrei, latina, franceza, germana și engleza nu se mai auzeau. Aici locuiau boierimea mijlocie, funcționărimea curții imperiale, ofițerimea armatei ruse, negustorimea care îndestula casele marilor nobili. Era o lume nici foarte bogată, nici foarte săracă, aflată între iobăgimea „Sfintei Rusii” și marii boieri, o lume cu o credință aproape mistică, pornită mereu în pelerinaje, flămândă de sfinte moaște și de minuni. În această societate pestriță, dar cu o credință fierbinte, s-a născut Xenia Grigorievna. Nu știm cu limpezime când anume, căci biserica nu e atentă cu venirea pe lume a sfinților săi, cinstindu-le cu precădere moartea, care este nașterea lor la ceruri. Cei care s-au aplecat asupra vieții ei cred că s-a născut în jurul anului 1730, într-o familie din pătura mijlocie a lumii rusești, astfel că Xenia a avut parte de educație. A învățat aritmetica și economia, limba franceză, istoria și geografia. Când a împlinit douăzeci și doi de ani, părinții au măritat-o cu un colonel, Andrei Teodorovici Petrov, un bărbat evlavios, care era și capelmaistru al corului bisericesc de la curtea Împărătesei Elisabeta, ea însăși o fire credincioasă și aplecată spre rugăciune. Pentru Xenia, soțul ei a fost dar ceresc. După ce s-au cununat s-a îndrăgostit de el nebunește și ar fi trăit fericită în Storona, până la adânci bătrâneți, dacă pe drumul vieții nu i-ar fi ieșit în cale o încercare cumplită. În 1755, în Sankt Petersburg a izbucnit tifosul. Andrei Teodorovici a luat boala, și ea l-a mistuit ca pe-un rug. Omul așa de evlavios a murit năprasnic, fără să apuce să se spovedească și să se împărtășească, o nenorocire aproape la fel de mare ca moartea. Xenia l-a ținut în brațe până în ultima clipă și nu și-a mai revenit niciodată din durerea care a pus stăpânire pe ea.
Mantaua militară

În ziua înmormântării colonelului Andrei Teodorovici Petrov, cortegiul de rude, camarazi, funcționari și gură-cască a văzut cu uimire o arătare care părea să semene cu soția răposatului. Albită peste noapte, la nici douăzeci și șase de ani, Xenia se îmbrăcase peste straiele ei femeiești cu mantaua militară a soțului ei. „Xenia a murit”, le spunea tuturor, „dar Andrei Teodorovici trăiește și va trăi mult de acum înainte, va trăi veșnic! Voi rugați-vă pentru sufletul sărmanei Xenia.” Toată lumea a crezut că înnebunise. După înmormântare, a chemat-o pe Praskovia Ivanovna, administratoarea proprietăților pe care le avea, și i-a spus că îi dăruiește casa în care trăia, cu o condiție – să îi adăpostească în ea pe oamenii nevoiași. Apoi a rugat-o să vândă absolut tot ce agonisiseră ea și Andrei, iar banii să îi dea săracilor și bisericii, pentru ca la slujbe să fie pomenită… „răposata Xenia”. Ba, și mai mult, când au chemat-o la Curtea Imperială, să primească o pensie de urmaș de pe urma soțului ei, a refuzat-o politicos și pe aceasta. „Și din ce vei trăi de acum încolo, scumpa mea?”, a întrebat-o Praskovia. „Eu am înmormântat-o pe Xenia, iar lui Andrei nu-i mai trebuie nimic.” Nemulțumite de împărțeala averii, rudele au complotat împotriva Xeniei, reușind să o trimită la un consult psihiatric, pentru a o interna într-un ospiciu și a invalida actele de donație ale casei. Surprinzător, însă, deși până atunci Xenia se prezenta ca fiind Andrei Teodorovici, în fața medicilor a dat răspunsuri clare, silindu-i să o declare sănătoasă. Așa că după ce toată agoniseala a fost vândută sau împărțită săracilor, Xenia a plecat pe străzi, îmbrăcată cu mantaua militară a soțului ei și încălțată cu niște ciubote uriașe. În ea mai rămăsese doar o năprasnică iubire pentru Dumnezeu și pentru Andrei, pe care îl simțea încă viu. Îl simțea în inimă, îl vedea pe ulițele Storonei. Când i se făcea dor de el, se strângea singură în brațe, iar stofa aspră a mantalei militare îi aducea aminte de serile când el venea de la biserica imperială, iar ea își îngropa fața pe pieptul lui. Mirosul acela de tămâie și mir sfințit care se îmbibase în dimia verde, în orele pe care Andrei le petrecuse cântând în corul bisericii, era mirosul lui. Andrei trăia prin toți porii ființei ei năpăstuite, însă ea, Xenia Grigorievna Petrov, murise. Și așa îi era, într-un fel, bine. Ba chiar întrevedea un colț de fericire sub plapuma neagră întinsă peste viața ei.
Sfânta străzii

Mai întâi s-a închinat către cele patru puncte cardinale. Apoi a îngenuncheat în zăpada mare și a înlemnit. Fulgii mari, care pluteau lin în aer, s-au așezat peste postavul verde al mantalei militare. Încet, un strat subțire de nea a acoperit-o. Dacă nu ar fi urmărit-o de cu seară, ar fi putut să o ia drept o moviliță de zăpadă. Îi luaseră urma, pentru că marea împărăteasă Elisabeta a Rusiei poruncise în anul acela, 1757, ca toți vagabonzii să fie adunați de pe străzi. Cine nu avea un acoperiș urma să primească unul cu de-a sila… Xenia, nebuna străzii, trebuia și ea să se supună, chiar dacă nu făcea niciun rău. Polițiștii au urmărit-o cât era ziua de lungă, să vadă ce face, unde doarme, dacă e găzduită de cineva. Așa au aflat că, de fapt, câmpul e casa ei. Acolo trăgea peste noapte, fie gerul cât de aspru, ploile cât de repezi și reci. Cum de nu murise? Cum de trupul ei plăpând, de fată subțire, crescută fără mari lipsuri, nu înghețase de frig? Cum de nu o năpădiseră bolile? Întrebări la care nu exista răspuns. Așa că Xenia a fost lăsată în plata Domnului. Hotărât lucru, ea nu mai aparținea acestei lumi. Nu-și mai aparținea nici sieși. Nevoința cumplită de a trăi numai sub cerul liber, în ger, ploi sau arșiță, unită cu rugăciuni fierbinți, i-au spălat puținele păcate pe care le avea și i-au deschis cu totul inima pentru Hristos și pentru cei amărâți. Prin poarta inimii, lărgită de Domnul, au intrat toți locuitorii Storonei. Îi îmbrățișa în rugile ei de noapte, cu o dragoste de mamă, îi vedea cu ochii sufletului pe copilașii bolnavi, cărora le veghea febra și somnul, era alături de negustorii îngrijorați de ziua de mâine, îi ocrotea pe birjarii care alergau din zorii zilei să aducă o pâine pe masa familiei. Nu era colț și casă pe care Xenia să nu o știe și pe care să nu o ocrotească în rugăciunile ei. Iar rugile au început să lucreze minuni.
Semnele cerului

O vreme, toți locuitorii Storonei au luat-o de nebună. Cum să crezi că e normală o femeie de 26 de ani care merge îmbrăcată într-o manta soldățească, doarme numai pe câmp și se prezintă ca fiind colonelul Andrei Teodorovici? Dar repede, în cuvintele ei, adesea voit încâlcite, oamenii au început să deslușească proorociri.
Într-o întrevedere pe care a avut-o cu Praskovia, fosta administratoare a averilor ei, i-a spus scurt: „Tu stai aici și cârpești la ciorapi și nu știi că Dumnezeu ți-a trimis un copil! Du-te repede la cimitirul Smolensk!” Praskovia s-a supus, deși vorbele Xeniei nu păreau a avea vreo noimă. Când a ajuns, a văzut o mare de oameni strânsă în apropierea cimitirului: o trăsură lovise o femeie însărcinată, care-și născuse pruncul pe loc. Mama murise, dar copilașul trăia. Praskovia l-a luat acasă și l-a crescut ca pe fiul ei.
Altă dată, pe când se afla la o văduvă, Galubena, Xenia i-a spus fiicei acesteia, care avea doar 17 ani: „Frumoasa mea, tu stai și fierbi cafea, iar soțul tău își îngroapă soția în Ohta. Fugi repede!”. „Dar eu nu am soț?! Și cum să își îngroape soțul meu soția?”. „Te rog, ascultă-mă și du-te!”, i-a zis din nou Xenia. Mama și fiica au plecat în Ohta. Acolo s-au întâlnit cu un cortegiu funerar – un tânăr doctor din oraș își înmormânta soția, care murise încercând să-și nască pruncul. Când au coborât sicriul în groapă, soțul, disperat, a leșinat. Cele două femei l-au ajutat să își revină. Așa s-au cunoscut. După câțiva ani, tânăra Golubena a ajuns soția doctorului, întemeind o familie fericită.
Vestea că Xenia cea nebună este în stare să vadă cu ochii sufletului, prin timp, și în locuri îndepărtate, a făcut repede înconjurul Storonei. Semnele s-au înmulțit. Câteva mame au povestit cum pruncii lor bolnavi, pe care Xenia i-a luat în brațe, s-au vindecat la o simplă atingere a ei. Apoi, cei care o miluiau spuneau că aveau parte de daruri bogate din partea lui Dumnezeu. Sfânta nu lua niciodată de pomană mai mult de o copeică. „Dați-mi țarul pe cal!”, le spunea târgoveților, adică însemnul de pe cea mai mică monedă rusească. Acele mici copeici le făcea, la rândul ei, milostenie celor sărmani. Cei care primeau o copeică de la Xenia ieșeau apoi, aproape miraculos, din sărăcie. Dar sfânta nu împărțea oricui. „Ție nu îți dau,” îi spunea unui negustor, „că furi la cântar.” „Pe tine nu te pot ajuta, că nu ai milă de sărmani”, îi spunea altuia. Atât de multă binecuvântare aducea darul Xeniei, încât piața în care își făcea, de obicei, veacul în timpul zilei ajunsese să fie numită „Sătula” de locuitorii Storonei, după numărul celor care ieșiseră din sărăcie, primind micuța copeică a sfintei. S-a întâmplat însă și invers. Negustori bogați au ajuns la sapă de lemn, pentru că nu voiau să facă milostenie, deși Xenia le cerea asta. „Niciodată în viață să nu faceți rău nimănui. Dușmanii și răutatea omenească mă chinuie, mă fac să sufăr”, le spunea sfânta celor care veneau să o asculte.
Plecarea

La Storona e primăvară, dar e cumplit de frig. Xenia ia în poala rochiței subțiri, de vară, mai multe cărămizi. Apoi, iute, urcă pe schelele înalte, până sus, în apropierea cupolei. Dimineața, când muncitorii vor veni să lucreze la biserica Cimitirului Smolensk, își vor găsi cărămizile rânduite sus, gata pentru a fi puse în zid. Mult timp nu au știut cine face această muncă grea, de salahor în plină putere, până când un creștin a văzut-o pe Xenia urcând noaptea pe schele, deși împlinise, deja, peste șaizeci de ani. Cei patruzeci și cinci de ani petrecuți pe străzi nu o îmbătrâniseră mai deloc. Căruntă fusese din noaptea morții soțului ei, dar anii nu îi adăugaseră pe trup obișnuita rugină a bătrâneții. În trupul ei subțire nu mai trăia ea, ci Hristos. Mantaua militară a lui Andrei se transformase, cu timpul, în praf. În locul ei purta un soi de haină jerpelită, tot verde, ca să amintească, cumva, de uniformele militare. Când locuitorii Storonei o zăreau, alergau la ea de departe. Pentru ei nu mai era o femeie a străzii, ci o sfântă în viață, la care veneau mereu pentru rugăciuni, pentru sfat și ocrotirea familiei. Oricât ar fi fost necazul de mare, Xenia te scotea din el. Și nu avea grijă să-ți alunge numai tristețea, ci și sărăcia. De aceea, când a trecut la Domnul, în anul 1802, toată Storona s-a cutremurat. Își pierduseră toți nu doar o neclintită ocrotitoare, ci și o călăuză care îi ajuta, în orice împrejurări, să afle calea lui Hristos. A fost purtată la groapă de un alai nesfârșit de funcționari, negustori, mică nobilime, ofițeri, soldați și sărăntoci. Pe placa mormântului ei, locuitorii Storonei au scris: „În acest loc a fost așezat trupul neînsuflețit al roabei lui Dumnezeu Xenia Grigorievna, soția cântărețului imperial cu grad de colonel Andrei Teodorovici. A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pribegit 45 de ani și a trăit 71 de ani. Își zicea Andrei Teodorovici.” Dar drumul prin lume al Xeniei nu putea fi oprit de o piatră de mormânt. De fapt, de abia începea.
Mormântul viu

Imediat după moartea ei, credincioșii au început să vină să se roage și să ia pământ de pe mormântul Xeniei, ca binecuvântare. Vestea despre miracolele pe care țărâna sfințită de moaștele ei le făcea s-a răspândit ca focul. Așezat pe un loc bolnav, pământul îl vindeca pe loc, purtat de soldați în război, îi ferea de moartea năprasnică, amestecat cu puțină apă, tămăduia toate bolile. Apoi au început să curgă tămăduirile miraculoase săvârșite chiar la mormânt – ologi care plecau de la cimitir fără cârje, bolnavi incurabil, care se vindecau odată ajunși la el. Evlavia poporului era atât de fierbinte, încât administratorii cimitirului Smolensk au pus peste mormântul sfintei o placă de piatră, sperând că pelerinii nu vor mai lua pământ de pe mormânt. În scurtă vreme, piatra a fost făcută fărâme, care au fost apoi împărțite în toate colțurile imperiului, așa că a fost ridicată o micuță capelă, la care slujbele se țineau zi și noapte. Și pentru că Xenia nu era canonizată, i se slujea continuu parastasul. Iar cine făcea un parastas, dobândea de îndată ajutorul.
Peste acest tumult al cultului Xeniei, a venit viforul comunismului. Tovarășii de la Moscova nu puteau tolera „obscurantismul”, așa că au închis capela. Oamenii au continuat să vină și să ia pământ de pe lângă ea. Politrucii au asfaltat atunci de jur împrejur totul, iar în capelă au înființat, peste mormântul sfintei, un atelier de sculptură. Dar, minune, statuile lui Lenin și Stalin sculptate în timpul zilei erau găsite dimineața fărâme, deși nimeni nu intrase acolo peste noapte. Speriați, comuniștii au mutat câțiva cizmari în capelă. Au plecat și aceștia îngroziți, spunând că la bocăniturile lor se aud răspunsuri stranii, din mormânt. Așa că politrucii s-au mulțumit să închidă capela, bătându-i ușile în scânduri. Dar oamenii au continuat să vină, pentru că minunile sfintei curgeau, nestingherite de politica Moscovei. Și a venit și anul 1988. Rusia sărbătorea 1000 de ani de la botezul cneazului Vladimir de Kiev, momentul încreștinării imperiului țarilor. În acel an, drept recunoștință pentru nenumăratele miracole săvârșite în popor, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a canonizat-o pe Sfânta Xenia, cea nebună întru Hristos. Și de atunci, minunile ei s-au înmulțit.
Desene de Alexandr Prostev