• Scriitorul american RICHARD POWERS a scris o carte superbă, închinată măreției pădurilor. Un imn, dar și un avertisment legat de distrugerea ireversibilă a naturii •
„Arborele Iisus”
– În romanul dvs. „Rădăcinile vieții” vorbiți despre defrișarea masivă a pădurilor și despre faptul că natura se va răzbuna într-o zi. Sunteți speriat de incendiile nestinse din California?
– Da. Noi provocăm iadul pe pământ, și încă n-am văzut ce e mai rău. Amploarea și furia focului întrec puterea noastră de imaginație. Până acum au fost distruși peste 6.800 de kilometri pătrați, au murit zeci de mii de animale și focurile încă mai ard.
– Ce a cauzat acest infern?
– Și înainte exista în America, o dată pe an, un sezon al incendiilor. Dar de la un timp, focul izbucnește permanent. Multe dintre cele mai catastrofale incendii ale tuturor timpurilor s-au produs în decursul anilor trecuți, iar mărimea și puterea lor de distrugere devine din ce în ce mai mare. Nimeni nu se poate îndoi de faptul că responsabilă de situație este schimbarea climatică. Pedeapsa pentru felul nelegiuit în care ne-am comportat cu natura este cuantificabilă: incendiile au provocat doar în acest an pagube de ordinul miliardelor.
– Cum a ajuns să vă preocupe soarta pădurilor?
– Acum circa șase ani, predam încă la Universitatea Stanford, din Silicon Valley. Aici sunt pregătiți, de decenii întregi, cei mai buni programatori ai Americii. Corporațiile Apple, Facebook, Hewlett Packard, Google și Intel sunt toate îngrămădite aici, într-un spațiu extrem de restrâns. E o cultură agresivă, care pornește de la premiza că toate problemele omenirii pot fi rezolvate cu ajutorul tehnicii. Într-o asemenea ambianță, nu este ușor de trăit. Din fericire, avem munții aproape. Așa că, oricând voiam să mă sustrag gândurilor despre viitor, mă puteam retrage în trecut, făcând drumeții în Parcul Național Redwood. E ca o catedrală acolo! Totul este uriaș și domnește o liniște adâncă. Odată am descoperit o Sequoia gigantica, pe lângă care toți ceilalți copaci păreau niște pitici. Avea o circumferință de zece metri. Și era înalt de o sută de metri. Cam la fel de vârstnic ca Iisus. Stăteam față în față cu o ființă vie.
Cei 12 apostoli…
– Păreți exaltat ca un călugăr…
– Nu sunt călugăr, dar am trăit acolo un moment de revelație religioasă. Mai întâi, mi-a devenit limpede cât de scurt mi-e popasul pe pământ. Apoi mi-am dat seama că, nu cu mult timp în urmă, întreaga regiune era populată de acești giganți. În cele din urmă, am conștientizat că Silicon Valley a fost construit din acest lemn, că el există numai pentru că acolo sus cresc aceste făpturi ieșite din comun. Copaci istorici, transformați în scânduri și grinzi. Această poveste nu a fost niciodată până acum istorisită.
– O faceți dvs., în romanul pe care l-ați scris. Peste 600 de pagini pline de copaci: pini, zade, frasini, mesteceni, fagi, molizi, arțari, duzi, castani. Și, deasupra tuturor, tronează Sequoia gigantica, „Sequoia sempervirens”…
– Copacul care, după cum îi spune și numele, trăiește de-a pururi. Când moare un copac, vlăstarii săi se răspândesc de jur împrejur. Din ei cresc noi arbori gigantici. Un uriaș de 2000 de ani poate produce o întreagă familie de arbori. Odată am văzut niște arbori-mamut, care creșteau într-un cerc perfect, stăteau acolo ca cei 12 apostoli. În mijlocul lor trebuie să se fi înălțat odată un arbore bătrân. Ei sunt copiii lui.
– Iubirea dvs. pentru pădure v-a făcut să vă mutați în mijlocul ei… și cu casa.
– Pentru a mă documenta pentru romanul meu, am citit cam 120 de cărți, la care s-au adăugat nenumărate articole din reviste de specialitate, din care am realizat că dacă vreau să înțeleg ce înseamnă cu adevărat o pădure, în starea ei originară, trebuie să călătoresc în Munții Smoky din Tennessee. La început am mers șase, șapte kilometri printr-o pădure plantată. Am ajuns apoi pe o creastă de deal unde am simțit, pur și simplu, că depășesc un hotar nevăzut. Erau niște mirosuri fantastice. Mi-am dat seama imediat că am ajuns într-un codru secular. Nu văzusem niciodată până atunci o pădure naturală virgină, aflată în toată splendoarea ei. O astfel de pădure arată altfel, miroase altfel, sună altfel. I-am simțit imediat puterea vitală. O energie uriașă mă înconjura.
– A ce miroase o pădure neatinsă de mâna omului?
– A descompunere, a putred. Într-un codru străvechi găsești toate segmentele ciclului de viață. În pădurile plantate, toți copacii au aceeași vârstă și sunt aliniați ca soldații. În pădurile seculare, copacii căzuți zac la pământ, acoperiți de mușchi și de ciuperci. Inhalezi viața bogată a unui microcosmos. Am întreprins această călătorie în urmă cu circa patru ani și, multe luni după aceea, am continuat să-mi amintesc de ea. Grație mirosului și sunetelor de acolo, mă simțeam mai sănătos și mai fericit. Așa că mi-am cumpărat o casă în zonă. Și de atunci locuiesc acolo.
„În păduri pândesc frici”
– Pădurea despre care vorbiți există doar în povești…
– Da, în aceste păduri pândesc frici care sunt mai rele decât cele de lupi și de vrăjitoare. În ele ne temem să nu ne pierdem controlul. Nu putem ști din ce direcție vine pericolul. Așa că oamenii au tăiat copacii. 97 la sută din fondul forestier inițial din America a fost defrișat…
– Oare de ce ne atrag atât de mult copacii?
– Să ne amintim de conceptul japonez al băilor de pădure! În America, băile de pădure au devenit terapie. Vaporii degajați de copaci întăresc sănătatea. Tensiunea arterială scade. Depresiile se dizolvă. Copacii se bucură, într-adevăr, de mare succes. Li se acordă mult mai multă atenție decât până acum. Dar mie mi se pare că e vorba de mai mult decât despre copaci. Este vorba de recunoașterea gradului în care omul și natura au fost creați ca să trăiască împreună. Și ei, și noi suntem vii.
– V-ați cățăra într-un copac pentru a-l apăra?
– Bineînțeles! Dacă acel uriaș pe care l-am văzut în California ar fi în primejdie, l-aș proteja. Regimul Trump i-a declarat pădurii război și a distrus în câțiva ani tot ce se câștigase în deceniile precedente.
– Cartea dvs. are, adesea, un ton apocaliptic. Să mai existe oare speranță pentru omenire?
– Poate că nici pentru specia noastră nu mai există speranță. Dar cu siguranță există speranță pentru viață, în general. Copaci există de câteva sute de milioane de ani pe pământ. Ei au supravieţuit multor extincții în masă. Speranța pe care o împărtășim este ca inteligența umană să reușească să se reprogrameze. Ca să ne reintegrăm în lume. Poate că atunci ni se vor mai îngădui zeci de mii ori sute de mii de ani de viață.
La cules de nuci și ciuperci
– Cât de adânc trăiți în pădure?
– Cam la cinci kilometri de casa mea se află un sat în care locuiesc aproximativ 400 de oameni. Când privesc pe fereastră, văd numai pădurea. E drept că în apropiere trăiesc și alți oameni, dar nu-i văd, pentru că și ei sunt tot în pădure. Atâta biodiversitate ca în pădurea din fața ușii casei mele nu se mai găsește pe pământ decât în pădurile tropicale. Pot culege zilnic o jumătate de kilogram de mâncare: fructe, nuci, ciuperci. În viața obișnuită este vorba de a face, a produce, a schimba. În pădure este vorba de a contempla, a aștepta, a sta, a recepta.
– Și de a comunica?
– Copacii duc o viață socială. Nu există indivizi izolați în pădure, arborii sunt interconectați. Ei își trimit semnale pe calea aerului. Își ating pe sub pământ rădăcinile. Se avertizează când se apropie vreun pericol. Împărtășesc un soi de sistem imunitar. În pădure stăruie un fel de murmur permanent, o comunicare prin frunze. În mijlocul ei, eu devin o parte a sistemului creat de copaci. Sunt admis în familia lor. Cititorii îmi scriu uneori că am trezit, pentru ei, copacii la viață. Dar copacii au trăit cu mult timp înainte ca noi, oamenii, să existăm.
– D-le Powers, deși ați scris o carte despre copaci, în care oamenii nu există, succesul ei este uriaș…
– Îmi pare rău dacă nu s-a înțeles, dar cartea mea este, în primul rând, despre noi, oamenii, care suntem convinși că avem puteri absolute și suntem mai presus de natură. O mare eroare! Trebuie să ne revenim din beție, dacă vrem să mai existăm pe pământ. Trebuie să înțelegem că oamenii și natura nu sunt două tabere diferite. Am fost totdeauna o parte a naturii. Nu putem exista fără ea. Mai ales în aceste momente, când mediul este atât de amenințat, trebuie să luptăm pentru ea.
(DPA)
