Calendar de octombrie

• Toamna văzută de-aproape •

Coșul cu mânătărci

La munte, acolo unde m-am năs­cut, oc­tom­brie este ultima lună a toam­nei senine. De multe ori, no­iem­brie neguros se transformă peste noapte într-o ve­­rita­bilă lună de iar­nă, așa că e de în­țeles graba cu care gospodarii se stră­duiesc să-și încheie muncile din gră­di­nă, strânsul și pu­nerea la adăpost a roa­delor. Din ordinea a­ceas­ta atât de fixă, în vremea co­­pilăriei me­le, nu lip­seau nici ulti­mele „ture” prin pădu­re, pentru adu­natul roa­delor ei, măceșe, coar­ne, rășină și, mai ales, ciuperci.

„Hai la o tură!”, îmi zicea Buna, când își lua co­șul în spate, po­tri­vindu-și apoi nă­fra­ma peste con­ciul prins cu ace de sârmă. „Hai!”, zicea încă o dată, când îmi prindea de umeri coșucul pestriț, în ca­re-mi pu­nea întotdeauna ceva de merinde, un măr, o pară ori o plăcintă.

În zilele cu soare, porneam amân­­două pe cărările acoperite de frunze. N-aveam decât să trecem de gardul din spatele grădinii și acolo începea pădurea cea mare și bătrână, mai bătrână cu mult decât Buna mea. „Pădurea asta-i de când îi lu­mea”, îmi zicea, atunci când avea chef de povești și când îmi spunea cum au co­borât străbunii ei din altă pădure, mai de departe, și cum s-au așezat cu tot neamul lor lângă pădurea as­ta a noastră, care creș­tea peste o mină de aur și de argint, de la care oamenii își aș­teptau toți, norocul. Doar că norocul visat n-a venit peste noap­te, el a cerut tru­dă multă, pe care oa­menii au trans­for­mat-o, cu vremea, în soartă pecetluită de veșnici trudi­tori. Doar Buna mea dra­gă părea ve­nită din altă parte, avea ochi și suflet și inimă pentru tot ceea ce o în­con­jura, pentru lumea vă­zută de aproa­pe, dar și pentru aceea nevăzută, pe care o simțea și presimțea cu niște simțuri vrăji­torești. Așa-mi plăcea să cred despre ea, că e un fel de făptură fantastică care știe tot ce se întâmplă în lumea spu­selor și mai ales a ne­spuselor.

„Soțâia” ciupercii

Nu puteam ascunde nimic de ea, niciodată. Știa tot, chiar și ce nu voiam să-i arăt, avea răspuns pentru orice aș fi întrebat-o, și câteodată, ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, îmi răs­pundea, chiar și fără s-o întreb, la ceea ce mă nedumerea. Și atunci când vedea că nu prea aveam chef de mers în pădure, mă amăgea cu po­vești. Ast­fel am aflat într-o toamnă povestea mâ­nătărcilor de fag, care nu cresc decât în familie, adică niciodată singure, ci neapărat încon­jurate de surate mai mari sau mai mici. „Caută-i soțâia!”, îmi zi­cea, dacă prin­tr-un mare noroc dădeam peste vreo ciu­­pearcă. „Caut-o, că sigur îi pe-aproa­­pe!”, mă în­demna și-mi arăta cum să scurm, cu bățul, prin stra­tul gros de frunze, ca să aflu ciu­per­ca mai repede. Și-o aflam, cul­mea, întot­dea­una, mai aproape ori mai departe de prima găsită. Atâta sco­to­ceam în stratul de frunze, până când gă­seam „soțâia” ciupercii. Buna nu m-a lăsat ni­cio­dată să aban­donez căutarea. Uneori mi se părea fără rost scormonitul acela între frun­zele foș­ni­toare, dar când eram mai des­cu­ra­jată, se ițea pălăria pe care o căutam. Ce bucurie pe mi­ne! Cât de minunat era totul după aceea, cu câtă ar­doare porneam mai departe pe urmele altor ciuperci.

Prin pădurile cerului

Am fost de mul­te ori după ciu­perci cu Buna. Am făcut multe „ture” de oc­tombrie, din care ne-am întors cu co­șurile pline. De fie­care dată eram mul­țu­mită și bucuroasă că gă­seam mereu pe­­re­chile ciupercilor as­cunse în iarbă, sub frunze sau în­gropate în muș­chiul moale de la rădăcina copa­cilor. Abia mai târ­ziu, când Buna por­nise la căutat ciu­perci prin pădurile ce­rului, mi-am a­min­tit de jocul ei, de felul în care m-a în­vățat cât de im­por­tant este să nu aban­donezi un drum în­ceput, cât de mult înseamnă să ai răb­dare ca să poți duce la capăt ceea ce ți-ai pus în gând, ce mare lucru este să-ți pro­pui o țintă și să te străduiești s-o atingi, fără să trișezi, fără să înșeli, ci doar înar­mat cu bună credință și speranță.

Oricât aș încerca să le dau la o parte, nu pot uita învățăturile acestea vechi, ce par uneori demodate, în lumea grăbită în care trăim. Pentru mine, luna octombrie rămâne mereu legată de nevoia unui bilanț, înaintea ve­nirii ploilor și a cețurilor de no­iem­brie. Înainte ca frigul să pună stă­pânire pe lume, trebuie să știu, gos­po­dărește, câte ciuperci am în coș și cum să-mi adun, scad, împart ori în­mulțesc, bucuria zilelor cu soa­re. Asta, ca să fiu pre­­gătită pentru în­ghe­țul care va veni.

OTILIA ȚEPOSU

Merele singurătății

În grădina noastră erau mulți meri. Se înșirau, unul după altul, cu distanță egală între ei, scoși, parcă, la defilare. În față erau merii ionatan, care fă­ceau mere roșii, ca purpura. Urmau merii cu fructe goldene-aurii, apoi merii crețești și alții cărora le-am uitat numele. În octombrie, când fructele înce­peau să se coacă, era mai mare dragul să stai printre meri. Aerul de acolo era dulce. Merele dom­nești, cele gal­bene, acrișoare, pentru plă­­cinte, par­me­nele, renetele, cu coajă groa­să, ori cele care semănau cu un bot de iepure, se coceau pe rând, și cu­lesul lor dura săp­tă­mâni. Dacă sep­tembrie era lu­na pru­nelor și a magiunului fiert în căldare, octom­brie era anotimpul me­relor.

Culesul cel dintâi se făcea cu mâța. Aceasta era o unealtă alcă­tuită cu dichis de orice gospodar priceput. Era o scân­durică prevă­zu­tă cu o coadă lungă, care să ajun­gă până în vârful merilor. Scân­du­rica avea bătute pe margini cuie lungi, și dacă voiai să iei un măr cu mâța, îl prindeai cu grijă între cuiele acelea, clă­tinai apoi coada, și gata, mărul se rupea și-l scoborai ușurel, fără ca el să se lovească de pământ. Merele culese cu mâța se păstrau pentru iarnă. Cele dom­nești, care erau mari și verzi, cu miez tare, se pu­neau în lădițe cu fân, ca să se în­moaie și să li se îngălbenească coaja. După ce me­rele frumoase erau culese cu mâța, celelalte erau scuturate. Dacă era an bogat în mere, așa cum se întâmpla cam din doi în doi ani, se adunau într-o grămadă uriașă, chiar acolo în livadă. Dacă erau mai puține, se strângeau în tărnaț, până când luau calea fie spre cuptor, unde se uscau, fie spre bucătărie, unde sfârșeau în borcane de compot ori lădițe de marmeladă. Odată, mama a făcut un fel de gem de mere, în care a băgat și frun­ze de roiniță, și ele au dat un gust delicat, ușor acri­șor și răcoritor. Când era vorba de inventat rețete, mama era campioană. Nu semăna cu niciuna dintre surorile ei, deși crescu­seră în aceeași curte din satul Bușag, unde se află, și astăzi, casa bunicilor. Ca să se inspire, se plimba, uneori, prin grădina cu meri, ca să asculte cum dau fructele în copt. Părea ca o zână bună, când venea, apoi, către casă, cu poala plină de ionatane ca pur­pura.

„Țidăra” și merele păsărilor

În capătul grădinii dinspre Someș trăia un măr cu mere mici, mici și acre. Era mărul de oțăt, „de țidără”, cum îi ziceau oamenii din sat. După ce cu­legeau merele din ceilalți meri, la sfârșit de toamnă, se adunau și-acelea de oțăt, care erau zdrobite într-un teasc de lemn. Se puneau apoi într-un ciubăr cu apă și se ames­tecau din când în când, la două, trei zile. În grădina noastră, ciubărul stătea într-o magazie, lângă bucătăria de vară. După o vreme, care putea să fie de câteva zile sau de săptămâni, țidăra era aproape gata și-mi făceam des drum pe-acolo, când îmi era sete. Beam țidără cu o ulcelușă care stătea agățată într-un cui. Țidăra te pișca la limbă când o beai și te răcorea grozav. Era ca un sirop mai slab, un pic acrișor.

Când pe cer era soare, feliile subțiri de mere, întinse pe pânză, afară, ca să se usuce cât mai bine, și grămezile de mere rămase încă în grădină, atrăgeau albinele și viespile ca-ntr-o ultimă încer­care de a descoperi bogăția și îndestularea înaintea frigului și a înghețului. Pe toate le țin minte, și gus­tul unora dintre bunătățile care se pregăteau atunci îl mai simt, încă, pe cerul gurii. Dar nimic nu mă im­presiona mai tare ca merele lăsate, înadins, pe crengile pomilor. În noiembrie, când frunzele se scuturau de tot, și mai ales iarna, când lumea se învelea în alb, pomii aceia golași, împodobiți cu un singur măr roșu, păreau de pe altă lume. „Astea nu-s ale noastre”, îmi spunea mama. „Dumnezeu, pă­sările și morții și le împărțesc între ei. Nu cumva să te atingi de ele”. Nu m-am atins, dar nu de teama amenințărilor mamei, ci pentru că eram sigură că merele acelea erau lăsate pe ramuri pentru ca pomii să nu moară de singurătate și frig.

Pe la început de noiembrie, până la brumele mari și la înghețuri, mama grebla frunzele din livadă, le aprindea și, înainte de a închide portița către gră­dină, mai înfășura în cartoane și cârpe tulpinile me­rilor, ca să oprească poftele iepurilor, veniți de pe câmp să se dedulcească la scoarța lor.

MARIA SITARU

Moșmoane și țuică fiartă

Toamna este din nou la ea acasă. Și de câte ori vine, ne gândim la anii copilăriei. Cum era toamna copilăriei? Oricare ar fi po­vestitorul, el va spune că odinioară era o toam­nă mult mai frumoasă și mai veselă decât toamna de-acum. Așa spun și eu. Când văd ulițele pustii, nucii uitați între viile cu stru­guri sălbatici și mulțimea caselor pără­site, mă apucă o tristețe care doare. Unde este viața toamnelor de-altădată, când săte­nii veneau încărcați de pe luncă, iar anima­lele și păsările foiau în curțile pline cu gră­mezi de porumb și dovleci? Atunci era tim­pul clăcilor, când copiii mai mari și tinerii își petreceau serile la vecinii cu stare, unde depănușau știuleți, beau țuică fiartă și must dulce, de struguri negri. Cei mai curajoși dintre flăcăi, care știau că-și vor întâlni drăgu­țele la clacă, făceau întâi drumul la via lui Opri­șescu, din Dealul Măiegii, acolo unde găseau struguri altoiți, plini de miresme și dulci ca busuioaca. Cei mai curajoși mergeau mai depar­te, pe Dosul Ierului sau în Piscul Danciului, unde erau în stare să găsească moșmoane acri­șoare. Puțini gustaseră așa ceva, moșmoanele fiind fructe rare, de deal, care se culeg înainte de Crăciun, cresc în zone însorite și sunt de mărimea perelor. Pomul lor seamănă cu smo­chinul, are tăria cornului și se ascunde între vițele sălbatice. Cel puțin în zonele de deal ale Gorjului, moșmonul este pomul de preț al copiilor, care îl culeg și îi păstrează fructele în fân, peste iarnă. Apariția flăcăilor cu struguri și moșmoane înveselea at­mo­sfera clăcii. Ceaunul cu tărie se lăsa din nou la fiert, roșii la față, fetele se puneau pe cântat, aurul gră­mezilor de porumb se topea, miezul nopții lua în stăpânire petrecerea. Erau de față flăcăii cei mai îndrăgiți din cătun: Spirache al lui Gășcă, Ilie al lui Telerez, Dorin al lui Piauca, Costică al lui Gruia, Geni Catistul și câți alții. Pot spune că o astfel de întâlnire devenea evenimentul toamnei pe ulița noastră.

Unchiul Mitu, învățătorul

Dar pentru noi, copiii de 7 ani, toamna în­semna și deschiderea școlii. Ca să ajungi în clasa întâi, intrai pe aleea dintre vișini cu frunza arămie, mărginită de ronduri de piatră văruită în alb, și în care creșteau buchete de tufănele albastre. În pragul ușii de la intrare, așezat pe un scaun din lemn, stătea „unchiul Mitu”, fra­tele bunicului meu, dască­lul cu care aveam să par­curg cei patru ani de școală primară. „Haideți mai iute, băieți, că sună clopoțe­lul!”, zicea, zâmbind către mine. Punându-mi mâna pe cap, părintește, a che­mat-o pe Veta lui Anghel, femeia de serviciu, și i-a poruncit să mă ducă în cla­să, în prima bancă de la geam. Am aflat, mai târ­ziu, că băncile, legate una de alta, copiau modelul fran­țuzesc adus în țară de marele înaintaș Spiru Ha­ret, fost de trei ori ministru al Învățământului. Băncile erau curate, bine șter­se, dar scrijelite și pline de pete de cerneală pătrunsă adânc, în lemn. Pe vremea aceea nu existau pixuri, scriam cu toc cu peniță! Dacă în­vă­țătorul îl prindea pe vreunul dintre scrijelitori, era pedepsit amarnic. Iarna, era pus în ge­nunchi, lângă soba fierbinte, pe care trebuia să țină palmele preț de un minut, în vreme ce vara era pus să se învârtească, tiribombă, în jurul teiului din curte, și să strige spre șosea, ca să-l audă trecătorii: „Am pătat banca, am pătat banca! Spuneți mamei să vină la școală!”. Era un pedepsitor neiertător unchiul Mitu. Mi-a fost greu să-i zic „tovarășul învățător”, știam că e frate cu bunicul, așa că i-am zis „domnul”, și toți colegii s-au luat după mine. Dacă se întâmpla să vină vreo inspecție, eram obligați să zicem „tovarășe” sau să tăcem… Dintre primele lecții, îmi amintesc de tabla înmulțirii. În fiecare zi, la ora de aritmetică, începeam cântarea: „Doi ori unu, doiiii… doi ori doi, pa­truuu…”. Cică tot de la armeanul Haret ve­nea cântatul…. Toată clasa cânta, se auzea până în șosea. Unchiul avea mare respect pentru înaintași.

Din toată clasa întâi, cel mai mult mi-au plăcut zilele de început. Și mai cu seamă, prima zi. Eram îmbrăcat frumos, aveam un săcăteu țesut de mama în război, în loc de ghiozdan. În picioare, purtam, parcă le văd, opincuțele din piele de porc meșterite de Tata Ilie, bunicul, care ținea foarte mult la mine. De la bunica Torica primisem o cămașă albă, de borangic, cusută pe piept cu râuri de spice de grâu, model cu arnici negru, luat de la munte, de la Baia de Fier. Pe ea aveam s-o port în prima zi de școală și în ziua de Paști. Aveam pan­taloni negri și haină albas­tră, cu gulerul cămășii răs­frânt peste ea. „Uite-l pe Ionel, școlarul”, mă strigau colegii invidioși… Dar ce-mi păsa mie! Cu capul sus, cu freza dată cu zahăr, pășeam pe ulița sa­tului prin cea mai frumoa­să toamnă din viața mea.

ION LONGIN POPESCU

Măceșul, scorușul și păducelul

Avenit, din nou, Brumărel. Așa i se spunea mai demult lunii Oc­tombrie. Luna bru­melor. Luna în care lumina zilei se tot micșo­rează în fereastră, înfrântă în bătălia cu întu­nericul. Vine toamna cu adevărat. Mă­ceșul s-a copt. Și sco­rușii. Și păducelul. Ar­bori cu fructe ro­șii, ei înve­se­lesc peisajul și păsările care le ciugulesc. Cris­teii, nagâții și stur­zii au plecat, ciorile au rămas. Și vră­biile! S-a copt alunul. Și jirul. Și laurul porcesc, cu fructele lui ve­ninoase. Și pălămida, care își pa­ra­șutează fructele în aer, pe fire de funi­gei. Chiar și fără rime, natura este o poezie. Sună ca toaca pe înse­­rat. E suficient să-i rostești nu­mele de botez, să numești florile pe care le vezi pe cărare, hățișurile și bu­ru­ienile și co­pacii și tufele și gâ­zele și păsările și… Fiecare nume cu care a fost bote­zată na­tura e un vers. Înmugurește, în­flo­rește, rodește. Rit­muri și rime. Dar nu vă apucați să le spu­neți pe toate, fiindcă vor în­cepe să se scu­ture frun­zele din co­paci și merele din livezi. Spec­tacol ma­re! Și pe­rele, și gu­tui­le. Se culeg și binecu­vântatele vii, se-aud deja teascurile, gemând de atâta rod. Și uite așa, toam­na va avea, din­tr-o dată, nu doar cu­loare, ci și mi­ros: de must, de po­varnă și de pel­tea. Iar poezia ei, rime noi. Bine zice poetul: „Vin fetele cântând la vie,/ Pe cap în coșuri duc amurg./ Toți strugurii stri­viți de soare/ În rază purpurie curg.// În urma lor, purtând la cramă/ Copăile cu rod, flăcăi/ Țin cerul toamnei greu pe umăr/ Și steaua nopții, cea dintâi”. Pe câmp se adu­nă porum­bul, din ogoare se scot cartofii, din grădini se culeg vine­tele și varza. Re­pede, pâ­nă nu se pune a iarnă, cerbii își scutură coar­nele moarte, ursul dă ul­ti­mele târ­coale prin lumi­nișuri, vul­pea sapă cul­cuș în pă­mânt, în vre­me ce iedera sălbatică și nebună în­tin­de sfori prin păduri. „Și peste tot acest prisos de viață,/ Pe an cum niciodată altul nu e,/ Sub ceru-albastru, – fire lungi de ață,/ Trec funigeii lin și se tot sue,/ Iar soarele, în purpură mă­reață,/ Azi nu se mai îndură să apue!”

SÂNZIANA POP