Ca să mergi cu steaua la Crăciun, era necesar să repeți cu două-trei săptămâni înainte. La începutul lui decembrie, porneau cântările. Aveam şase ani. La mijlocul uliţei noastre se făcea o punte cioplită dintr-un frasin. În dreptul ei, uliţa avea un „pui”, o ulicioară. La capătul ulicioarei, locuia moşul Ilie, meşterul de stele. Prima repetiţie am făcut-o privindu-l pe bătrân cum pictează hârtia pe care o unsese cu seu de oaie. Apoi, cum montează sita de lemn, cum atârnă beteala, cum centrează fuscelul şi cum echilibrează razele din hârtie creponată. Ultima operaţie, din chiar ziua Ajunului, era înfăşurarea lumânării din ceară de albine pe axul central, din lemn de gutui afumat. În fine, după două săptămâni de repetiţii ambiţioase, steaua era gata să lumineze în căsuţele primitoare, în care ardeau lămpi cu gaz. Lampa lui Ilici încă nu ajunsese pe uliţa noastră.
Repetam douăsprezece colinde. „Musai douăsprezece!”, spunea moşul Ilie. Cântam doi cu doi, alternând cât să ne tragem respiraţia. Unul era căpitanul, altul era omul cu protecţia împotriva câinilor, şi altul, stelistul de rezervă. Cât eram de mândri că putusem învăţa „Ceasul”, cea mai grea dintre cântări: „Şi-acum ceasul mi-a sosit/ Lumea că am părăsit…/ Îngeri stau în faţa mea/ La Domnu ca să mă ia…/ Să mă ducă-n zbor frumos/ Unde m-aşteaptă Hristos…”, De fiecare dată stârneam grele lacrimi printre vârstnici, de aceea nu-l cântam decât la comandă: „Mă, puţă”, zicea unchiu-meu, Vatică, turnându-şi ţuică fiartă din ibric, „…da’ „Ceasu”, steaua aia lungă, o învăţarăţi? Ia daţi-i drumul, că ăia de veniră înaintea voastră tăcură ca un bleau, se încurcară-n poezie”.
Porneam pe înserat, îmbrăcaţi bine, cu căciuli şi opinci, cu pantaloni de dimie şi flanele de lână. Dolcu avea o bâtă meşteşugită de bunicu-său, o învârtea pe deasupra capului ca pe-o gheoagă, se răstea la nălucile întunericului, izbind stâlpii de telegraf şi stârnind câinii pe o rază de zece vecinătăţi. În drumul nostru treceam pe la cei mai de vază consăteni, dar nu-i ocoleam nici pe sărmani, pe fierarul Roncea sau pe paznicul de la mat, Fonfea. Fiecare ne omenea cu ce putea: dacă refuzam vinul şi ţuica, ne încărcau trăiştile cu mere sau gutui. Strângeam şi o sumă frumuşică de bani, pe care-i împărţeam dimineaţa la mine acasă, în jurul mesei cu cârnaţi şi caltaboşi scoşi de mama, chiar atunci, din tigaie. După ce terminam de cântat pe uliţa noastră, porneam spre Valea Morii, dar nu înainte de a-i bate în poartă lui nea Ionică, vânzătorul de la magazinul sătesc. Dacă-l găseam în formă, se prindea să cânte şi el cu noi, ne mai corecta la refrenuri, ne certa că nu umblăm cu fularul pe gură, să nu răguşim. Până dimineaţa aveam de parcurs drum lung, aveam de cântat şi de îndurat gerul primei zăpezi. Ne încrucişam cu alte echipe, lăudându-ne care are steaua mai frumoasă şi care ştie mai multe cântece. Puţini ajungeau la performanţa noastră, de a învăţa toate cele douăsprezece colinzi… Astăzi, când Crăciunul trage să moară și colindele au amuțit, în amintirile mele răsună cântecele de Stea. Puțin, în comparație cu măreția de altădată, enorm, în comparație cu nimic.
