Fabuloasa lume a animalelor: „Jivinele” cu însușiri omenești

– Pe măsură ce studiile legate de lumea animalelor avansează, ies la lumină adevăruri uluitoare despre inteligența lor. Greu de crezut, dar până și viermii se comportă, în experiențe, ca niște ființe… umane. Viitorul zoologiei promite surprize mari –

Porumbeii piloți

Profesorul Skinner este un personaj pitoresc. Între izbânzile sale excepționale se înscrie și fap­tul că a reușit să învețe un porumbel să cânte la pian și niște șoareci să se joace cu bile. Cu toa­te aces­tea, el nu este dresorul vreunui circ celebru, ci ti­tu­larul catedrei de psiho­logie a univer­si­tății din Indiana.

Cercetările pe care le-a între­prins în timpul celui de al doi­lea război mondial au fost con­siderate drept Top se­cu­rity classifica­tion list și aveau drept scop po­si­bi­li­tatea ca un porumbel să poată ghida o rachetă ba­listică. Într-adevăr, ochiul po­rum­belului este un me­ca­nism ex­trem de perfecționat, iar ideea că el ar putea conduce o rachetă de atac direct la țintă părea foarte sedu­că­toa­re. Porum­belul este capabil de per­for­manțe incre­dibile, mai ales când e vorba să aleagă cu ciocul o imagine anu­­me, amestecată în­tre multe alte fotografii. În timpul pe­ri­oa­dei de antrenament, pentru fiecare reușită, po­rum­belul primește o boabă de grâu sau o altă re­com­pensă. Odată ucenicia terminată, pa­să­rea este condiționată perfect să lovească cu ciocul exact ima­ginea solicitată. Deci, nimic mai ușor decât să dre­sezi un porumbel ca să vizeze un punct precis pe o foto­gra­fie aeriană sau pe si­lueta unei clădiri de război. Apoi, pasărea pilot este in­tro­dusă în in­teriorul rachetei un­de, pe un ecran, i se pune în fa­ță o imagine de la sol, gra­ție unui dispozitiv optic sau a unui radar. Când ținta ce trebuie reperată apa­re, po­rum­belul o lovește cu ciocul și racheta se de­clan­șează cu toată puterea sa, precipitându-se către obiectiv.

Skinner se gândise chiar să sporească numărul de porumbei și unele dintre rachetele concepute de el aveau chiar și șapte „piloți”. Skinner a avut re­velația ro­lului pe care îl puteau juca po­rumbeii ca participanți la răz­boi, în anul 1940. Dar el nu a reușit să-și dreseze păsările la perfecție decât în 1944. La vre­mea aceea, efortul de răz­boi al oa­me­nilor de știință ame­ri­cani era deja îndreptat aproa­pe în totalitate către bomba ato­mică și, din cauza aceas­­ta, demons­tra­țiile lui Skin­ner nu au avut au­diența pe care o meritau. Mai târziu, când cer­ce­tă­rile sale au devenit de dome­niul public, nu mai re­pre­zentau o ex­cep­ție. Și alte animale pu­teau fi fo­losite cu succes în război, și faptul a fost do­vedit de sovietici. Ei au dresat câini speciali, învă­țați să-și caute mâncarea sub tan­curile inamice, pur­tând în spate o încărcătură ex­plozivă. Fu­rișați sub blin­da­tele germane, patru­pe­dele au stopat atacuri că­rora ni­mic alt­ceva nu le-ar fi putut sta în cale.

Dresaj cu limbrici

După cum am văzut, ani­ma­lele sunt capabile să per­­cea­pă lucruri pe care instru­mentele cele mai complexe nu le pot observa decât foarte greu. În realitate, orice ființă vie, chiar și o simplă ami­bă poate fi dresată, iar rezulta­tele sunt uneori de-a dreptul senza­țio­na­le. De pil­dă, un parameci poate fi în­vățat să înoa­te în tri­unghi sau chiar în pă­trat; este su­fi­cient să fie ținut o peri­oadă de timp în­tr-un recipient care să aibă una dintre aces­te forme și să fie transferat apoi într-un ac­va­riu circular, de talie mai ma­re. O expe­riență minoră, care de­mons­trează to­tuși facultatea unor or­ga­nisme infe­rioa­re de a deprinde obiș­nuințe.

Lim­bricul, ba chiar și ba­nala râ­mă, sunt capabili să învețe și ei să se deplaseze prin­tr-un labirint simplu. Este vorba de un tub în for­mă de „T”, unul dintre brațele literei a­vând în capăt un adăpost întunecos, plăcut pentru vier­me, iar ce­lă­lalt braț fiind foarte deza­gre­abil. Dacă se în­dreaptă în di­rec­ția aceea, gă­sește în dru­mul său fie vată de stic­lă, al cărei con­­tact îi este insu­por­­ta­bil, fie do­uă fire me­ta­lice ca­re îl cu­ren­­tea­ză dacă se a­propie de ele. La în­­ce­put, vier­mele mer­­ge la în­tâm­plare; în scurt timp, se observă o ezi­tare în com­por­ta­men­tul său și, înainte de a ajunge la capătul brațului un­de-l aș­teap­tă capca­nele ne­plă­cute, se întoarce. În sfârșit, după foarte multe în­cer­cări, vier­mele nu mai face nici un fel de gre­șea­lă și merge de fiecare dată spre zona fără peri­col. Este foarte intere­sant de notat că dacă se in­ver­sează cele două brațe ale T-ului, după una sau do­uă greșeli, viermele reușește să meargă în direcția care tre­buie. Așadar, atât lim­bri­cul, cât și râma sunt capa­bili să învețe, ba chiar, în­tr-o anumită măsură, să ge­ne­ra­­lizeze.

Viermii decapitați

Dacă în tim­pul ex­pe­ri­men­tului, vier­melui i se taie ca­pul și i se suprimă primele cinci ine­le ale corpului, învățătura se păstrează totuși. Această po­sibilitate de a con­serva o par­ti­cularitate de dre­saj doar în­tr-o anu­mi­tă parte a corpului a dat naștere unor experiențe foarte curioa­se. Niș­te ti­neri cercetători de la Uni­ver­sitatea din Mi­chigan au stu­diat apa­riția re­fle­xe­lor con­di­țio­nate la un vierme plat, o vietate ma­rină relativ comună. Acești viermi posedă niște pro­prietăți remarcabile de rege­ne­rare. Dacă sunt tăiați în două, fiecare ju­mă­tate se re­com­pune în aproximativ patru săp­tă­mâni. Tentația de a ve­dea ce rămâne din lecția de dresaj în ur­ma acestei operații era, evi­dent, foar­te mare. Folosind o teh­nică relativ simplă, 15 viermi au fost băgați într-un mic ac­variu. Înarmați cu niște foar­feci, cerce­tă­torii au tăiat fie­care vier­me în două, plasând ca­petele și cozile separat, în ac­va­rii dife­rite. După pa­tru săptă­mâni, oamenii de știin­ță au cons­tatat cu sur­priză că toți viermii se re­ge­­ne­raseră, atât cei ce proveneau din capete, cât și cei ce pro­veneau din cozi. Ajun­gând la mo­luște, pă­trundem într-o eta­pă ex­trem de im­por­tantă. Une­le re­pre­zen­tante ale a­ces­tui grup de vietăți au atins un grad de evoluție foarte avan­sată. Ce­fa­lo­podele aproa­pe că egalează ver­te­bra­tele pe pla­nul dezvol­tării psi­hice. În spe­cial mo­luștele, în ciuda pre­ca­rității posi­bi­lităților de ca­re dis­pun, au ajuns la un stadiu foarte avan­sat. De pildă, cerce­tă­torul ame­ri­can Boycott a re­u­șit să dreseze niște caraca­tițe pen­­tru a „evolua” în­tr-un la­birint destul de com­pli­­cat. Alte experiențe i-au per­mis fran­ce­zului Pie­ron să afir­me că, pe plan men­tal, ca­ra­ca­tița este su­­pe­ri­oară mul­tor ver­tebrate: pești, batra­cieni și reptile.

Iluminarea

Observarea comportamentului insectelor a dus la credința că există o așa-numită „insight” la une­le dintre ele. „Insight” se traduce adesea prin ter­menul „ilu­minare”, care este o formă superi­oară de dresaj. Astfel, în loc de a descoperi o scădere lentă și cons­tan­tă a nu­mărului de greșeli făcute de vietăți în timpul dre­sajului, de la un test la altul, în general erorile dis­­par brusc și nu mai au loc re­ve­niri după a­ceea, de parcă insecta res­pec­tivă a înțeles din­tr-o dată într-un soi de iluminare care este ade­vărul, pro­­ble­ma res­pectivă fiind eliminată de­fi­ni­tiv din mo­mentul acela. Subiectul a înțeles, a fost „ilu­minat” și pro­ble­ma nu mai exis­tă pentru el. Această fa­cultate de a învăța pe ter­men lung este con­siderată drept marcă de in­teli­gență și s-a sus­ținut că ea nu poa­te exis­ta la ne­­ver­tebrate. Cu toate aces­tea, cer­cetătorul en­glez Thorpe, ex­­perimentând pe un nu­măr foar­te mare de cazuri, a de­mons­trat că „ilu­mi­narea” există în mod si­gur la insecte. Astfel, albina învață din prima încercare să descopere în ce di­recție se află stupul său, cu toate piedi­cile puse în cale, chiar dacă se află la o dis­tanță foarte mare de el. Vies­pile-zidar reacționează corect și în grup la distrugerea par­țială a cuibului lor, iar păianjenii își dau seama fulge­rător când cineva se apro­pie de pânza lor.

Printre verte­bra­tele in­fe­rioare, peștii au fost obi­ec­tul unor studii foarte inte­re­san­te. Ei își găsesc foarte bine drumul prin labi­rinturi relativ complexe. Se poate vorbi despre „ilumi­nare” și în ca­zul lor, dar și de o altă fa­cul­tate, ex­trem de interesantă, descoperită de către cercetătorul ame­rican Herter: pre-adaptarea, mai exact posibilitatea ca anumite specii de pești să poa­­tă depăși cu mult pro­ble­me­le cu care sunt con­strânși să se con­frun­te. Se ci­tează frecvent, de pil­dă, cazul unui pește care nu devine activ decât în mo­mentul crepus­cu­lu­lui. Cu toate aces­tea, peș­tele distinge foarte bine for­mele și cu­lorile care i se pun în labirint pe durata ex­pe­ri­men­tu­lui, deși nu a avut niciodată ocazia să le uti­lizeze în mediul său.

Un alt aspect foarte interesant întâlnit la pești este „efectul exemplului”. Un banc de pești învață cu mult mai repede să se descurce într-un labirint decât un individ izolat.

Ce se poate obține cu o bucățică de brânză

Să ne întoarcem pentru moment la experiențele de la­borator, dintre care unele sunt extrem de spec­­ta­culoase. Un om de știință american de ori­gine asia­tică, pe nume Tsai, a ajuns foarte de­parte cu experiențele efectua­te pe șoa­reci. El a utilizat drept moti­vație o bu­cată de brânză, după care șoarecii se dau în vânt.

Într-una dintre experiențele sale, șoa­re­cele trebuie să urce la început pe o scară până la o platformă aflată mai sus. Aco­lo, trebuia să tragă spre el un balansoar în mi­nia­tură, legat cu o sforicică, să se urce pe el când acesta ajun­gea în drep­tul său și să profite de miș­­carea bascu­lei, pentru a ajunge la o altă platformă, pe care se afla bucata de brânză. Număr de circ.

Într-o altă experiență, șoare­cele putea ajunge la platforma pe care se afla mâncarea, numai dacă îm­pingea un cărucior pe o distanță destul de mare, pe care trebuia apoi să se urce, pentru a-și atinge scopul. Dar după cum s-a văzut, toate acestea nu constituie decât niște simple jocuri de copil pentru șoareci, care învață aproape orice, pentru a ajunge la bucățica de brânză atât de mult dorită.

De curând, într-un laborator american a fost rea­­lizată o experiență extrem de amuzantă. Într-o cușcă a fost instalat un distribuitor de mâncare, bazat pe un principiu foarte simplu: de fiecare dată când șoarecele apăsa pe un levier, o bucățică din aliment ieșea printr-o deschizătură din apro­pie­re. Odată ce șoarecele a în­vățat să facă acest lucru, condițiile experimentului s-au mo­dificat. Le­­vierul a fost pus la o extremitate a cuș­tii, iar locul pe unde venea mâncarea în partea cea­lal­tă. Șoa­re­cii s-au prins imediat de schimbare. Atunci au fost puși în cușcă trei șoareci care suporta­seră ace­lași dresaj. Si­tua­ția a devenit foarte tensio­nată: șoa­recele care ac­țio­na levierul nu pri­mea nicio­dată nimic de mâncare, din ca­uză că prie­tenii săi ajun­geau la bucățica de brânză îna­intea lui. În prima zi, nici un șoarece nu a vrut să se atin­­gă de le­vier și toți trei au pă­zit cu străș­nicie des­chiderea prin ca­re, evi­dent, nu a ve­nit nici o firimi­tură de mân­ca­re. În ziua a doua, un sin­gur șoarece a manevrat le­vie­rul, dar în be­ne­fi­ciul prie­tenilor săi. În a patra zi, unul din­tre ani­ma­le a avut o scli­pire de geniu: el a ma­ne­vrat ra­pid le­vierul de trei ori la rând, lăsân­du-și pri­e­tenii să ia fiecare câte o bucățică de brânză, în timp ce el se os­pă­ta cu a sa cât se poate de li­niș­tit. Apoi s-a întors la lucru și, în mai puțin de două ore, a scos 1156 de bucăți de brân­ză din dis­­tri­buitor! În­cân­tați de ospăț, la un mo­ment dat, șoa­recii au în­ce­put să lucreze cu schim­bul la ma­ne­vra­rea levie­ru­lui, apă­sând pe el de trei ori. Inte­li­gență sau ilu­mi­nare?

Școala maimuțelor

Evident, în cazul maimuțelor, vom descoperi lucruri și mai interesante. Un cercetător din labo­ra­torul de la Universitatea Yale a utilizat principiul distri­bui­to­ru­lui de mâncare pentru a efectua studii care de atunci au devenit clasice. În primul stadiu al expe­rien­ței, maimuța a primit niște jetoane albe care, dacă erau introduse în aparat, îi permiteau să primească de fie­care dată câte o boabă de strugu­re. După ce maimuțele au înțeles rostul je­toanelor, aces­tea nu le-au mai fost date decât în schim­bul anumitor sarcini pe care trebuiau să le îndepli­neas­­că. Jetoanele nu mai erau distribuite, decât prima­te­lor care ridi­cau o greu­tate de 10 ki­lo­grame la o a­numită înăl­ți­me. Mai­muțele s-au apucat asi­duu de treabă, astfel că, la un moment dat, unele dintre ele au ajuns să fie epuizate. Una dintre ele ajun­­sese să ridice de 185 de ori greu­tatea, în zece mi­nu­te. Apoi jetoanelor albe le-au fost adă­ugate je­toa­ne albas­tre, care valorau do­uă fructe. Când cim­panzeii au în­vățat să le folosească și pe aces­tea, experimen­tatorul a pus în circulație jetoane galbene, ca­re le dă­deau mai­muțelor drep­tul să se cațere pe ume­rii lui. Emo­ție de ambele părți.

La un moment dat, Wolfe a pus mașina cu jetoane în­tr-o cușcă și distri­buitorul de mân­care în alta. Maimuțele în­chi­se în cușcă cerșeau și primeau jetoane de la com­panio­nii lor. Aceste expe­ri­mente au stârnit adevărate va­luri la vremea respectivă și au fost pu­­blicate, dar, lucru și mai interesant, încer­când să le pună în apli­care și la șoareci, Tsai a obținut re­zul­tate ase­mă­nătoare. Un șoa­rece este perfect capabil să tra­gă de o sfoară pen­tru a face să cadă un jeton pe care îl va duce mai apoi într-o farfurie pe care o îm­pinge pentru a obține în schimb bu­cățica de brân­­ză atât de mult dorită. Toate aceste lucruri do­vedesc, fără îndoială, că nu am des­co­perit încă până unde se poate ajunge cu dre­sarea ani­malelor și nici cât de profun­dă le este in­te­li­gen­ța. Sau poa­te ilu­minarea?