VALENTIN AJDER (Editor, directorul editurii „Eikon”): „Am sperat ca izolarea să sporească apetitul pentru lectură, dar n-a fost așa”

„Cărțile nu mai sunt prioritare în România”

– Chiar și în vremuri grele, de pandemie, edi­tura Eikon pe care o conduci continuă să scoată cărți cu hărnicie exemplară. Pentru cine te stră­duiești? Mai există amatori de literatură, sau pan­demia le-a blocat oamenilor bucuria de a visa?

– Începuturile acestei pan­demii ne-au surprins, nu se putea altfel, la un târg de carte, la Gaudeamus Cra­io­va, cu lan­sări de noi titluri, cu întâlniri, bucuria revederii și alte lucruri normale, azi ieșite din comun. Nu se știau prea multe atunci des­pre ce va urma și, ca în ori­ce situa­ție tul­bure, zvonurile stâr­neau panică și neliniște. A fost, to­tuși, ușor de pre­văzut că lumea se va schimba și că nimic nu va mai fi ca înainte, evident, nici (sau mai ales), literatura. Sensibi­litatea scrii­to­rilor nu putea să rămână ne­afectată și au început să apară jurnale de pandemie, unele cu irizări sociale, altele doar cu trăiri per­sonale. De­sigur că nu au întârziat nici aparițiile oportuniste, care au mirosit noua „modă” literară, dar despre astea nu vreau să vorbim acum.

În ce-i privește pe cititori, ne-am fi așteptat ca izolarea să sporească brusc apetitul pentru lectură, cum s-a întâmplat în alte țări, dar se pare că nu e tocmai așa… Cu excepția cititorilor „înrăiți” – acei veritabili visători amintiți mai sus, din ce în ce mai puțini, oamenii aflați permanent în incertitudine și alertă, cu veniturile amenințate sau deja diminuate, încep să fie mai precauți cu coșul zilnic și elimină lucrurile care nu sunt de strictă necesitate. Iar cărțile, trebuie să recunoaștem, nu mai sunt prio­ritare, la fel cum nici cultura generală elementară nu mai este, nici măcar la angajare în domenii… culturale. Fără a fi pesimiști, trebuie să ne vedem lun­gul nasului, în oglindă, dar și în afara ei. Nu suntem nici francezi, să susținem financiar libră­riile doar ca să nu se închidă, nici englezi, nici ger­mani, dar trebuie să înțelegem că memoria cul­turală a unui popor este vitală pentru dăinuirea lui în istorie. Ne-am fi așteptat ca autoritățile statului să fie acum mai îngrijorate de soarta editurilor, librăriilor și bibliotecilor. În Belgia, de exemplu, cartea a fost declarată „bun esențial”, la fel ca alimentele de bază, tocmai pentru ca librăriile să poată rămâne deschise în această perioadă. La noi s-a lăsat tăcerea peste eforturile uriașe pentru supraviețuire făcute de către edituri, și multe alte instituții de cultură. Și cu toate acestea, paradoxal, continuăm să visăm, alături de autorii și cititorii noștri.

– Din cât se mai citește, ce cărți au mai ma­re căutare? Ai observat vreo orientare a inte­resului cititorilor spre zone „potrivite” cu pa­nica și neliniștea în care trăiesc?

– Mimetismul o ia și de astă dată înainte. Se scria că în Franța, prin martie-aprilie, se vin­deau cu miile „Ciuma” lui Camus și alte titluri despre dezastre. Poate că și la noi vor fi existat astfel de așteptări literare, cred că mai degrabă pen­tru a vâna o brumă de speranță, de tipul: „Există viață după pandemie?”. Întrebarea e desuetă pentru o țară ca a noastră, în care cei mai mulți se întreabă, cu zâmbet amar, dacă mai există viață… înainte de moarte. Dar după câteva luni de in­certitu­dine, oamenii au revenit la pre­ferințele lor literare, fiecare ur­mându-și parcursul lecturilor, după cum îl poartă gustul și con­ști­ința. Și pentru că izolarea ne face să ne gândim tot mai des la acel moment ultim al vieții, pen­tru care Cezar, marele îm­pă­rat roman, angajase un om, ca să i-l amintească în fiecare zi, ob­serv o selecție mult mai ri­gu­roasă de­cât atunci când credeam că avem tot timpul din lume îna­inte.

„Ai atâtea vieți câte cărți citești”

– Crezi că literatura poate fi un leac împotriva fricii și însin­gu­rării?

– Frica și singurătatea sunt surori siameze, și se susțin reciproc, spre disperarea celor cărora le-au intrat în suflet, pe care îl devastează. Dar și frica, și singurătatea, trebuie și pot fi eliminate. Iar cea mai bună soluție es­te cartea. Singu­ră­tatea, care a ajuns demult un sindrom social, le este stră­ină celor înconju­rați de cărți. Vorba lui Noica „ai atâtea vieți, câte cărți ci­tești” sună mai preg­­nant și mai actual ca oricând. Nu cred că au exis­tat oameni trădați vreodată de cărți. Invers s-a mai văzut. Cărțile sunt singurele „ființe” care nu ne părăsesc nici în clipa din urmă. Chiar dacă sunt scrise de oameni, cărțile au calități superioare acestora. Cărțile sunt antene care surprind pentru o clipă dumnezeirea și o eternizează pentru toți cei care le vor citi. Și ca să păs­trez analogia, unii scrii­tori acceptă să trăiască și în in­fern, pentru a aduce para­di­sul mai aproape de se­meni. Cred că literatura e una dintre formele de ne­murire, accesibile oame­ni­lor. Chiar dacă literații vin și pleacă. Pentru astfel de autori și cărți, niciun efort nu este niciodată suficient de mare.

– Pe lângă munca de editor, făceai și „că­răușie” de carte, fiind mereu pre­zent la târguri, ba chiar or­ganizai evenimente în li­bră­rii. În condițiile de pan­demie, cum mai ajung căr­țile la cititori? În mare par­te, librăriile s-au închis…

– Răspunsul la această în­trebare ar putea suna au­to­laudativ, iar laudele, chiar și pe merit, îmi provoacă un fel de alergie. Dar voi risca. De la în­ființare, am mers cu cărțile în spate, la propriu, prin toată țara, trecând de peste o sută de ori prin ju­dețe și prin orașe, însumând peste patru mii de lan­sări și evenimente, în librării, teatre, case de cul­tură, uniuni de creație, universități, școli, biblioteci, terase și parcuri. Nu e nici concurs, nici competiție, poate doar cu propria persoană. Este, vorba cuiva, o datorie care te obligă și nu te mai lasă în pace. Cei care descoperă cărțile nu mai au odihnă și nici nevoie de odihnă.

Acum facem lansări așa cum ne permit vre­mu­rile, prin „zoom live pe Facebook”. Am deschis și o „Fereastră Eikon” virtuală, pe youtube, ajungem la oameni și prin aceste mijloace ultramoderne. Cărțile se vizualizează pe site: www.edituraeikon. ro și apoi se comandă telefonic sau prin e-mail și ajung la cititori prin curier.

„Am ajuns o sumă de singurătate”

– Crezi că aceste comunicări on-line pot substitui contactul direct dintre oameni? Are in­ternetul capacitatea să transmită și emoție?

– Contactul direct, întâlnirea față către față, comuniunea nemijlocită nu pot fi substituite de internet, dar e ușor de observat că, în anii din urmă, comunicarea a devenit excesivă, în dauna co­muniunii. Comunicarea se poate realiza și online. Co­muniunea doar în prezența celorlalți. Acum a­vem toți câte o „televiziune” care transmite ce vrem noi, dar nu și cui vrem noi. Rezultatul e im­placabil – am ajuns o su­mă de sin­gu­ră­tăți publice, vor­bim toți si­multan și nu are cine să răs­pundă.

Cei care își permiteau, une­ori cu mari sa­crificii, și înainte, să „stea” acasă, să citească și să gân­dească, acum ar putea fi înțeleși mai bine de toți cei care sunt obligați să-și desfășoare acti­vitatea la domiciliu. Dar ca să răspund punctual la întrebare, eu cred că sentimentele și emoțiile se pot transmite și on-line, în măsura în care și teatrul la microfon supraviețuiește inflației informaționale, desigur, nu cu același impact, ca atunci când putem să ne strângem mâna „în direct” sau când simțim, efectiv, umărul prietenilor aproape.

– Ce-ți dorești pentru Editură, dar și pentru tine de la Moș Crăciun (dacă el n-o să se infec­te­ze, Doamne ferește, de Covid)?

– Un sac mare, mare, cât Pământul, plin cu… nor­malitate!

MARIA SITARU