MANUELA CIUCUR: „Război sau pace, oamenii nu trebuie să-și piardă speranța”

Este actriță la Teatrul Bulandra din Bucu­rești de 35 de ani. A jucat de-a lun­gul vre­mii alături de actori deveniți le­gen­de, în regia unor maeștri desăvârșiți ai scenei, ca Liviu Ciulei și Ducu Darie.

„O perioadă aproape normală”

– Înţeleg că, în ciuda pandemiei, repeți chiar și acum ceva la Bulanda. Despre ce este vorba?

– Repet la Bulandra un spectacol imaginat de colegul meu Cornel Scripcaru, după „D’ale carna­va­lului”. Se numește „După D’ale”, și alături de mi­ne sunt în distribuție Ioana Anastasia Anton, Adrian Ciobanu, Constantin Dogioiu, Alin State și Alex Călin.

– Cum te simți de când s-a oprit teatrul?

– Mă simt destul de bine, pentru că în această perioadă am jucat, am repetat, am filmat. Din fe­ri­cire, am avut o perioadă aproape normală.

– Cu ce ochi privești pandemia?

– Încerc să trăiesc cât mai normal, fără să mă gândesc la situația excepțională în care ne aflăm. Cred că există acest virus, mă protejez, port mască, dar nu fac un caz din asta. Pentru mine, fiecare zi e importantă, poate fi o zi pierdută sau câștigată. Nu pot să-mi pun viața într-o paranteză, așteptând vremuri mai bune. Pandemie sau nu, război sau pace, oamenii trebuie să-și trăiască viața și să nu își piardă speranța! Vorba poetului, „ce e val, ca valul trece”.

– Te-a afectat faptul că nu mai puteți juca?

– Închiderea teatrelor e doar încă un episod ne­fast în istoria lor milenară. Teatrul e un loc al ide­ilor, al revoltei, al crizelor din societate. Teatrul a incomodat mereu și a fost închis de autorități, a fost aplaudat şi huiduit, iar artiștii au fost alungați sau în­chiși. Teatrul se va redeschide în curând și noi tre­buie să fim pregătiți pentru asta!

Primul mare succes: Greierele și furnica

– Tu trăiești prin teatru, respiri prin el, aproa­pe dintotdeauna. Îți amintești când te-ai îndră­gos­tit de el?

– A respira! Chiar asta fac pe scenă, respir și zbor. Am fost la teatru de când aveam 4-5 ani, cu tinerii mei părinți, care nu aveau cu cine să mă lase acasă. Am amintiri din „D’ale carnavalului” mon­tat de Lucian Pintilie la Bulandra. Dar nu a existat ni­mic special care să mă determine să îmi doresc să fac teatru. Eram doar o spectatoare pasionată. Dar a existat o întâlnire miraculoasă, cu un om ca­re mi-a deschis drumul spre actorie. Aveam șap­­­te ani și am fost duși cu clasa la Palatul Pio­nie­­rilor, unde eram obligați să ne înscriem la ate­lier. Erau foarte multe, dar pe mine m-a cucerit ate­­lierul „Micile gospodine”. Eram foarte mândră de alegerea mea, doar că a doua zi, tata era cu mi­ne prin Palat, să mai aleg o dată. Miracolul s-a pro­dus când am deschis ușa sălii de gimnastică rit­mică – o sală superbă, cu oglinzi, plină de fetițe cu pampoane, care dansau. Și-atunci a venit spre mi­ne profesoara lor. Era atât de frumoasă, cu niște ochi albaștri, care semănau cu ochii mamei mele, doam­­na Angela Melcescu, o vedetă a acelor vre­muri. Am iubit-o din prima clipă. Cred că și ea pe mi­ne. Era foarte severă, dar un pe­da­gog desăvârșit. Anduranța mea fi­zi­că și psihică ei i-o datorez. Ea a fost pri­ma persoană care a „văzut” în mine ta­lent pentru actorie.

– I-ai răsplătit așteptările?

– În preajma serbării de iarnă, mi-a dat să învăț câteva versuri din „Gre­ierele și furnica”. Am recitat poezia în fața colegelor, dar mi se părea că nu în­­seamnă nimic ce spun, că nu există o poveste. Atunci doamna Melcescu mi-a sugerat să spun poezia imitând un soldat care dă raportul, un copil peltic, un turc etc. Atunci a început „dis­trac­ția”. Fetele râdeau, eu, ascunsă în spa­tele per­sonajelor, am uitat de uriașa mea timiditate, și am sim­țit, pentru pri­­­ma oară, ce înseamnă „să fii actor”. A fost pri­mul meu rol de succes! Am recitat „Greierele și fur­nica” la toate serbările școlare, până la finalul li­ceului. Am luat și premiu la Cân­tarea României! Li­ceul meu, azi „Școala Centrală de fete”, avea ne­voie de un premiu, eu aveam ne­vo­ie de un premiu ca să mă pot înscrie la admiterea la UNATC, și – ca să fim siguri de reușită, au ho­tărât că trebuie să spun „Greierele și furnica”. Era deja un brand, a­veam fani și în alte licee, eram o mică vedetă! În ju­riul de la Cântarea României a fost Ion Cojar, vii­torul meu profesor de actorie. Și cercul s-a închis.

– Ai jucat cu actori imenși, de-a lungul tim­pului. Poți să ne împărtășești câteva întâmplări pe care le-ai păstrat în albumul sufletului tău?

– Marii actori alături de care am avut bucuria să joc sunt cei mai normali, simpli și modești oa­meni pe care i-am cunoscut. Doar când intrau pe sce­nă deveneau incandescenți. Cred că asta în­seam­nă „să trăiești pentru teatru”… Să îți conservi toată forța și energia pentru momentul de creație. Îi port în suflet pe Gina Patrichi, Ileana Predescu, Ro­dica Tapalagă, Leopoldina Bălănuță, Amza Pellea, Irina Petrescu, Liviu Ciulei, Clody Bertola, Carmen Stănescu, Radu Beligan, George Cons­tan­tin, Lucian Pintilie, Florian Pittiș, Valeria Se­ciu, Dinu Manolache, Alexandru Tocilescu, Gheor­ghe Dinică, Cătălina Buzoianu, Mihai Mădescu, Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Ma­­riana Mihuț, Ducu Darie, Ion Caramitru, Vic­tor Re­bengiuc…

O viață ca un roman

– Ce reprezintă pentru tine Teatrul Bulandra?

– Teatrul Bulandra e cea mai mare călătorie din viața mea! Începută acum 35 de ani. Aici am trăit cele mai importante experiențe de teatru, aici am avut marile întâlniri. Și tot cu trupa Bulandra am ple­­cat și am jucat pe scene importante ale lumii. Unde am avut întâlniri unice. Chiar anul acesta, în noiembrie, s-au împlinit 30 de ani de la în­fiin­țarea UTE (Uniunea Tea­tre­lor Europene). Și mi-am amin­tit cu emoție de prima noastră par­ticipare la „Festivalul Uniunii”, la Dusseldorf, cu „Visul unei nopți de vară”, în regia lui Liviu Ciulei. În singura sea­ra liberă am văzut „Gâlcevile din Chioggia”, ce­lebra montare a lui Giorgio Strehler, de la Picco­lo Teatro din Milano. În drum spre casă am jucat „Vi­sul…” și la Bu­da­pesta, la Tea­trul „Katona Jozsef”, și am cu­noscut pentru prima oară căl­dura și pasiunea publicului ma­ghiar, felul unic în care aplaudă la final. Altă întâlnire a fost la Cracovia, unde după spec­ta­colul „Trei su­rori”, în regia lui Du­cu Darie, a venit la cabine, sin­­­gur și neanunțat, marele An­drej Vajda! Era foarte emoțio­nat, ne strângea mâinile în timp ce ne privea în ochi pe fiecare și murmura „denkuie”. Apoi, la Ma­­drid am jucat „Triumful dra­gostei”, la Teatrul Abadia, care es­te, de fapt, fosta biserică a unei mâ­năstiri, desacralizată, iar spațiul de joc este chiar alta­rul. După spectacol, a venit la cabină să ne felicite Mario Vargas Llosa. Un alt loc fabulos în care am jucat a fost în Santa Fe de Bogota, în cadrul celui mai mare festival de teatru din lume, care durează mai mult de o lună și unde sunt in­vitate cele mai importante spectacole ale mo­men­tului. Am fost de două ori, la distanță de zece ani, cu „Julius Caesar” şi apoi cu „Trium­ful dragostei”, ambele în regia lui Du­cu Darie, sce­nografia Maria Miu. În Bogota există cea mai mare infrastructură de teatru – Ciu­dad del Teatro – care este chiar un mic oraș cu săli de teatru, clădiri pen­tru diferite ateliere de dans, mu­zică, marionete, spa­ții de joc pentru mari mon­tări în aer liber. Ală­turi de noi, în festival se jucau spectacole semnate Peter Brook, Ingmar Bergman, Lev Dodin, Declan Donnellan sau Pedro Almo­do­var… elita teatrală a lumii. Cam asta înseamnă Bulandra pentru mine. O viață ca un roman.

„Să nu ne pierdem speranța!”

– Ce îți lipsește cel mai mult în pandemie?

– Mi-au lipsit cel mai mult „călătoriile” mele. Eu nu plec în vacanță sau în concediu. Eu plec în niște locuri unde am nevoie să ajung. Nu sunt des­ti­nații turistice, ci experiențe de viață. Merg pe ur­mele istoriei care mă fascinează, merg în locurile un­­de au trăit niște persoane sau niște personaje. Ro­­­ma, de exemplu, este orașul de care îmi e dor tot timpul. Mi se pare că e încă centrul lumii, așa cum a fost întotdeauna. Roma strălucitoare, bogată, ne­în­du­rătoare, apoi decăzută, arsă, decimată, e un loc ma­gic. E un oraș antic prin care circulă scutere. Ziua sau noaptea, când mergi pe străzile Romei, trăiești o senzație foarte puternică de amestec între lumi.

– Crezi că avem ce învăța din această pan­demie?

– Avem de învățat că viața e pe zile. Trebuie să o prețuim și să încercăm să trăim cu bucurie. A fi fe­­­ricit e o opțiune personală. Și să nu ne pierdem spe­­ranța! Niciodată.