Este actriță la Teatrul Bulandra din București de 35 de ani. A jucat de-a lungul vremii alături de actori deveniți legende, în regia unor maeștri desăvârșiți ai scenei, ca Liviu Ciulei și Ducu Darie.
„O perioadă aproape normală”

– Înţeleg că, în ciuda pandemiei, repeți chiar și acum ceva la Bulanda. Despre ce este vorba?
– Repet la Bulandra un spectacol imaginat de colegul meu Cornel Scripcaru, după „D’ale carnavalului”. Se numește „După D’ale”, și alături de mine sunt în distribuție Ioana Anastasia Anton, Adrian Ciobanu, Constantin Dogioiu, Alin State și Alex Călin.
– Cum te simți de când s-a oprit teatrul?
– Mă simt destul de bine, pentru că în această perioadă am jucat, am repetat, am filmat. Din fericire, am avut o perioadă aproape normală.
– Cu ce ochi privești pandemia?
– Încerc să trăiesc cât mai normal, fără să mă gândesc la situația excepțională în care ne aflăm. Cred că există acest virus, mă protejez, port mască, dar nu fac un caz din asta. Pentru mine, fiecare zi e importantă, poate fi o zi pierdută sau câștigată. Nu pot să-mi pun viața într-o paranteză, așteptând vremuri mai bune. Pandemie sau nu, război sau pace, oamenii trebuie să-și trăiască viața și să nu își piardă speranța! Vorba poetului, „ce e val, ca valul trece”.
– Te-a afectat faptul că nu mai puteți juca?
– Închiderea teatrelor e doar încă un episod nefast în istoria lor milenară. Teatrul e un loc al ideilor, al revoltei, al crizelor din societate. Teatrul a incomodat mereu și a fost închis de autorități, a fost aplaudat şi huiduit, iar artiștii au fost alungați sau închiși. Teatrul se va redeschide în curând și noi trebuie să fim pregătiți pentru asta!
Primul mare succes: Greierele și furnica
– Tu trăiești prin teatru, respiri prin el, aproape dintotdeauna. Îți amintești când te-ai îndrăgostit de el?

– A respira! Chiar asta fac pe scenă, respir și zbor. Am fost la teatru de când aveam 4-5 ani, cu tinerii mei părinți, care nu aveau cu cine să mă lase acasă. Am amintiri din „D’ale carnavalului” montat de Lucian Pintilie la Bulandra. Dar nu a existat nimic special care să mă determine să îmi doresc să fac teatru. Eram doar o spectatoare pasionată. Dar a existat o întâlnire miraculoasă, cu un om care mi-a deschis drumul spre actorie. Aveam șapte ani și am fost duși cu clasa la Palatul Pionierilor, unde eram obligați să ne înscriem la atelier. Erau foarte multe, dar pe mine m-a cucerit atelierul „Micile gospodine”. Eram foarte mândră de alegerea mea, doar că a doua zi, tata era cu mine prin Palat, să mai aleg o dată. Miracolul s-a produs când am deschis ușa sălii de gimnastică ritmică – o sală superbă, cu oglinzi, plină de fetițe cu pampoane, care dansau. Și-atunci a venit spre mine profesoara lor. Era atât de frumoasă, cu niște ochi albaștri, care semănau cu ochii mamei mele, doamna Angela Melcescu, o vedetă a acelor vremuri. Am iubit-o din prima clipă. Cred că și ea pe mine. Era foarte severă, dar un pedagog desăvârșit. Anduranța mea fizică și psihică ei i-o datorez. Ea a fost prima persoană care a „văzut” în mine talent pentru actorie.
– I-ai răsplătit așteptările?
– În preajma serbării de iarnă, mi-a dat să învăț câteva versuri din „Greierele și furnica”. Am recitat poezia în fața colegelor, dar mi se părea că nu înseamnă nimic ce spun, că nu există o poveste. Atunci doamna Melcescu mi-a sugerat să spun poezia imitând un soldat care dă raportul, un copil peltic, un turc etc. Atunci a început „distracția”. Fetele râdeau, eu, ascunsă în spatele personajelor, am uitat de uriașa mea timiditate, și am simțit, pentru prima oară, ce înseamnă „să fii actor”. A fost primul meu rol de succes! Am recitat „Greierele și furnica” la toate serbările școlare, până la finalul liceului. Am luat și premiu la Cântarea României! Liceul meu, azi „Școala Centrală de fete”, avea nevoie de un premiu, eu aveam nevoie de un premiu ca să mă pot înscrie la admiterea la UNATC, și – ca să fim siguri de reușită, au hotărât că trebuie să spun „Greierele și furnica”. Era deja un brand, aveam fani și în alte licee, eram o mică vedetă! În juriul de la Cântarea României a fost Ion Cojar, viitorul meu profesor de actorie. Și cercul s-a închis.
– Ai jucat cu actori imenși, de-a lungul timpului. Poți să ne împărtășești câteva întâmplări pe care le-ai păstrat în albumul sufletului tău?
– Marii actori alături de care am avut bucuria să joc sunt cei mai normali, simpli și modești oameni pe care i-am cunoscut. Doar când intrau pe scenă deveneau incandescenți. Cred că asta înseamnă „să trăiești pentru teatru”… Să îți conservi toată forța și energia pentru momentul de creație. Îi port în suflet pe Gina Patrichi, Ileana Predescu, Rodica Tapalagă, Leopoldina Bălănuță, Amza Pellea, Irina Petrescu, Liviu Ciulei, Clody Bertola, Carmen Stănescu, Radu Beligan, George Constantin, Lucian Pintilie, Florian Pittiș, Valeria Seciu, Dinu Manolache, Alexandru Tocilescu, Gheorghe Dinică, Cătălina Buzoianu, Mihai Mădescu, Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Mariana Mihuț, Ducu Darie, Ion Caramitru, Victor Rebengiuc…
O viață ca un roman
– Ce reprezintă pentru tine Teatrul Bulandra?
– Teatrul Bulandra e cea mai mare călătorie din viața mea! Începută acum 35 de ani. Aici am trăit cele mai importante experiențe de teatru, aici am avut marile întâlniri. Și tot cu trupa Bulandra am plecat și am jucat pe scene importante ale lumii. Unde am avut întâlniri unice. Chiar anul acesta, în noiembrie, s-au împlinit 30 de ani de la înființarea UTE (Uniunea Teatrelor Europene). Și mi-am amintit cu emoție de prima noastră participare la „Festivalul Uniunii”, la Dusseldorf, cu „Visul unei nopți de vară”, în regia lui Liviu Ciulei. În singura seara liberă am văzut „Gâlcevile din Chioggia”, celebra montare a lui Giorgio Strehler, de la Piccolo Teatro din Milano. În drum spre casă am jucat „Visul…” și la Budapesta, la Teatrul „Katona Jozsef”, și am cunoscut pentru prima oară căldura și pasiunea publicului maghiar, felul unic în care aplaudă la final. Altă întâlnire a fost la Cracovia, unde după spectacolul „Trei surori”, în regia lui Ducu Darie, a venit la cabine, singur și neanunțat, marele Andrej Vajda! Era foarte emoționat, ne strângea mâinile în timp ce ne privea în ochi pe fiecare și murmura „denkuie”. Apoi, la Madrid am jucat „Triumful dragostei”, la Teatrul Abadia, care este, de fapt, fosta biserică a unei mânăstiri, desacralizată, iar spațiul de joc este chiar altarul. După spectacol, a venit la cabină să ne felicite Mario Vargas Llosa. Un alt loc fabulos în care am jucat a fost în Santa Fe de Bogota, în cadrul celui mai mare festival de teatru din lume, care durează mai mult de o lună și unde sunt invitate cele mai importante spectacole ale momentului. Am fost de două ori, la distanță de zece ani, cu „Julius Caesar” şi apoi cu „Triumful dragostei”, ambele în regia lui Ducu Darie, scenografia Maria Miu. În Bogota există cea mai mare infrastructură de teatru – Ciudad del Teatro – care este chiar un mic oraș cu săli de teatru, clădiri pentru diferite ateliere de dans, muzică, marionete, spații de joc pentru mari montări în aer liber. Alături de noi, în festival se jucau spectacole semnate Peter Brook, Ingmar Bergman, Lev Dodin, Declan Donnellan sau Pedro Almodovar… elita teatrală a lumii. Cam asta înseamnă Bulandra pentru mine. O viață ca un roman.
„Să nu ne pierdem speranța!”
– Ce îți lipsește cel mai mult în pandemie?

– Mi-au lipsit cel mai mult „călătoriile” mele. Eu nu plec în vacanță sau în concediu. Eu plec în niște locuri unde am nevoie să ajung. Nu sunt destinații turistice, ci experiențe de viață. Merg pe urmele istoriei care mă fascinează, merg în locurile unde au trăit niște persoane sau niște personaje. Roma, de exemplu, este orașul de care îmi e dor tot timpul. Mi se pare că e încă centrul lumii, așa cum a fost întotdeauna. Roma strălucitoare, bogată, neîndurătoare, apoi decăzută, arsă, decimată, e un loc magic. E un oraș antic prin care circulă scutere. Ziua sau noaptea, când mergi pe străzile Romei, trăiești o senzație foarte puternică de amestec între lumi.
– Crezi că avem ce învăța din această pandemie?
– Avem de învățat că viața e pe zile. Trebuie să o prețuim și să încercăm să trăim cu bucurie. A fi fericit e o opțiune personală. Și să nu ne pierdem speranța! Niciodată.