GABRIEL COVEȘEANU (Actor, directorul Teatrului “Ion Creangă” din București): “Sunt 25 de ani de când am devenit parte din această mare familie”

– Lumea îl cunoaște drept “Cove”, gazda simpatică a emisiunii “Vorbește lumea” de la Pro TV. În “particular” Gabriel Coveșeanu este însă o splendoare de actor, care dă strălucire spectacolelor Teatrului “Ion Creangă” din București. Pe care de la o vreme îl și conduce. Și pentru că despre cariera lui de om de televiziune se știu multe, ne-am decis să vorbim cu Gabriel Coveșeanu, zis Cove, despre teatru… –

Aniversare cu cortina trasă

– Eşti director la Teatrul “Ion Creangă” din București, un teatru de poveste, care tocmai a împlinit 55 de ani. Ați reușit să sărbătoriți în vreun fel această aniversare, pe vremuri de pandemie?

– A fost o sărbătoare pe care noi ne-am fi dorit-o altfel: mai bogată în evenimente, mai aproape de pu­blic și de revenirea în sala noastră din Piața Am­zei nr. 13, unde speram să celebrăm cei 55 de ani de la înființarea Teatrului “Ion Creangă”. Dar pan­de­mia ne-a ținut departe de spectatori, și totul s-a petrecut în online, pe social media. În luna mai, am sărbătorit aniversarea pe pagina de Facebook a Tea­trului, printr-o campanie video care a inclus amintiri și urări împărtășite de co­legii noștri, și un eseu ilus­trat, dedicat Teatrului “Ion Creangă”. Un alt capitol dedicat aniversării a fost albumul Alexandrina Halic – Actrița poveste, un pro­iect care a avut la bază un amplu interviu acordat jur­nalistului Ioan Moldovan și care a documentat nu doar cei aproape 60 de ani de carieră ai Alexandrinei Halic, ci și istoria acestui teatru, văzută prin ochii și prin amintirile unei artiste care i-a fost alături încă de la începuturi. Albumul a fost realizat cu sprijinul Edi­turii Didactica Publi­shing House și este doar primul proiect dintr-o serie mai lungă prin care ne-am propus să punem în lumină mari personalități creatoare ale teatrului pentru copii și ale Teatrului “Ion Crean­gă”.

Actor tânăr, cu vise mari

– Lumea te cunoaște din prolifica ta activitate de pe micul ecran. De când ești actor la teatrul pe care îl și conduci?

– Când mă gândesc la primele mele roluri de pe scena Teatrului “Ion Creangă”, parcă s-au întâmplat ieri. Și totuși, sunt aproape 25 de ani de când am de­venit parte din această mare familie. M-am angajat la Teatrul “Ion Creangă” în anul 1997, la puțin timp după absolvirea facultății. Eram un tânăr actor cu multe vise și cu o nerăbdare incredibilă. Voiam să fiu pe scenă. Voiam să joc. Mă bucur că nerăbdarea aceas­ta încă nu m-a părăsit, chiar dacă acum pro­gra­mul nu îmi mai permite să fiu pe scenă. Dar retrăiesc aceste emoții de fiecare dată și cu aceeași intensitate când intru în sala de spectacol, pentru a-i vedea pe colegii mei jucând sau repetând.

– Ce te-a atras la teatrul de copii?

– Presupun că a fost destinul cel care m-a adus aici. Când am ajuns la Teatrul “Ion Creangă”, știam că tot ce vreau să fac este să fiu pe scenă și să joc, dar nu cred că eram pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Teatrul pentru copii este un univers aparte, cu reguli specifice, cu un public care nu te aplaudă din complezență sau politețe. Este un public exi­gent, pe care dacă îl câștigi de partea ta, te va urma cu răsuflarea tăiată pe orice tărâm, ori­cât de fantastic sau îndepărtat ar fi. Și, în mod paradoxal, orice actor care își dorește recunoaștere din partea publicului descoperă și acceptă faptul că acest mic spectator, copilul, nu-l va cunoaște ni­cio­dată; pentru el, personajul din piesă este singurul care con­tează. Și totuși… Cu greu poate fi egalată sen­zația pe care o trăiești când o sală întreagă de co­pii scandează nu­me­le personajului pe care îl interpre­tezi!

– Sub raportul spectacolelor, al co­­laborării cu mari actori și re­gizori, ce întâlniri impor­tan­te ți-a o­ferit tea­trul pen­tru co­pii?

– Au fost în­tâlniri memo­ra­bile, pentru că am avut ocazia să lucrez cu regi­zori înzestrați cu talent și cu o vi­ziu­ne aparte asupra mo­dului în care au ales să facă teatru pen­tru copii. Re­gi­zori care au cre­at spectacole pen­tru bucuria copiilor – nu pentru succesul de critică sau de festival – și care au știut să le încurajeze dra­gos­tea pentru teatru. Mă gândesc aici la nume pre­cum Sorana Coroamă-Stanca, sub îndrumarea că­re­ia am lucrat la spectacolul Inimă rece, o poveste du­pă Wilhelm Hauff, sau la Attila Vizauer, care m-a dis­tribuit în Soldățelul de plumb – un alt spectacol care mi-a rămas aproape de suflet. Și, bineînțeles, mă gândesc la Cornel Todea, cel care a fost nu doar un re­gizor remarcabil, ci și directorul Teatrului “Ion Crean­gă”, un adevărat mentor pentru o generație întreagă de actori. Pentru toți cei care l-am cunoscut și am avut onoarea să îi fim alături, domnul Todea a fost și rămâne un reper. Nu de puține ori m-am gândit la dumnealui, mai ales acum, în ultimii ani, de când am devenit managerul Teatrului. Mă întreb adesea ce ar spune despre noi astăzi. Sper că ar fi mândru.

Spectacole în pauza dintre ore

– Vorbim despre teatru, dar nu știm cum a început. Ce te-a împins să devii actor?

– Cred că am avut dintotdeauna microbul, dar aș putea spune că decizia de a urma o carieră în tea­tru a venit destul de târziu. Am făcut primii pași că­tre meseria de actor când eram adolescent. Făceam parte din trupa de teatru a liceului și avusesem deja ocazia să urc pe scenă ca actor amator. În același timp, descoperisem o provocare diferită: îmi pe­tre­ceam pauzele dând reprezentații în fața colegilor de clasă, pe care încercam să-i impresionez cu mo­mente din scenete și scheciuri. Eram absolut ferme­cat de tot ce făceau Amza Pellea și Toma Caragiu, pe care îi adoram. Momente de comedie pură. Era o provocare incredibilă pentru mine să-mi asum rolul acesta comic, iar pauzele în care mă luptam pentru reacțiile publicului meu erau o experiență transformatoare.

– Copil fiind, mergeai deseori la teatru?

– Da, mergeam, și fiind un mic spectator care a copilărit cu Teatrul “Ion Creangă”, pot spune că am avut privilegiul să-i urmăresc pe scenă pe cei care aveau să-mi devină mai târziu colegi, acei coloși ai poveștilor: mari, mari actori – Alexandrina Halic, Ion Arcudeanu, Florina Luican… Și nu e puțin lucru să ai ocazia să urci pe scenă alături de eroii care ți-au marcat copilăria. Fan­tas­ticul Pinocchio, pe care îl văzusem din ipostaza de spectator, adus la viață magistral de Alexandrina Halic, mi-a devenit partener de scenă în numeroase spectacole. Dacă trebuie să amintesc doar unul din­tre acestea, atunci o să mă opresc asupra întâl­ni­rii noastre din spec­tacolul Albă ca Zăpada și cei șapte pitici, unde eu eram Înțeleptul, iar doamna Ale­xan­drina Halic mi-era partener de replică în rolul piti­cului Mâncă­ciosul.

– Ai și tu acasă, doi “Feți frumoși”. Le-ai ino­culat microbul teatrului şi copiilor tăi?

– Da, încă de când erau foarte mici, pentru că Bog­dan și Răzvan, băieții mei, m-au însoțit de ne­numărate ori la teatru. Cred că nu a fost premieră în care am jucat, pe care să nu o urmărească. Bi­neîn­țeles, moment urmat de lungi discuții acasă, des­pre lucrurile care le-au plăcut sau nu le-au plăcut, despre modul în care au simțit spectacolul și ce anume le-a captat atenția. Iar uneori, atunci când sunt foarte prinși de subiectul spectacolului, dis­cuțiile nu sunt de ajuns. Cea mai recentă ex­pe­riență de acest fel a fost cu juniorul meu, cu Răzvan, după spectacolul Pun­guța cu doi bani, o adaptare după Ion Creangă, una dintre ultimele producții cu care am avut premiera înainte de pan­de­mie. A văzut spec­­tacolul o da­tă, l-a văzut de do­uă ori, a in­sistat să-l vadă și a treia oară… Du­pă care, spec­ta­colul s-a mutat acasă, unde-și lua avânt și alerga strigând “Cu­cu­rigu, boieri mari, dați punguța cu doi bani!”. Di­mi­neața, înainte să ple­căm împreună spre gră­diniță și apoi sea­ra, îna­inte de cul­care, povestea tre­buia spusă, respusă și re­interpretată. Nu-și mai dorea să facem nimic alt­ceva. Cred că am reluat povestea de câteva zeci de ori împreună și cred că aș mai putea s-o fac de cel puțin atâtea ori, pentru că mă gândesc cât de fru­moa­să este a­ceastă joacă, la această vârstă. Și cât de mult îmi va lipsi în momentul în care voi merge la teatru însoțit de doi adolescenți. Deși, de-abia aștept și acele discuții de după spectacol, chiar dacă nu vor mai fi despre poveștile lui Creangă.

Marea așteptare – săli pline de copii

– Pandemia a lovit fără milă în lumea acto­ri­lor. A afectat mult activitatea Teatrului “Ion Creangă”?

– A fost și continuă să fie o perioadă extrem de dificilă. Cu excepția lunilor de vară, când Teatrul “Ion Creangă” a fost prezent în grădina Casei Eliad cu o stagiune estivală extinsă, și a primelor săptă­mâni din octombrie, când am putut juca spec­ta­colele pentru picii cu vârsta sub 6 ani, în Sala Mică (spațiul pe care l-am închiriat special pentru aceste producții care se adresează preșcolarilor și copiilor mici), totul a fost online. Și au fost multe activități – spectacole înregistrate, jocuri pregătite de actorii noștri, animații cu conținut educativ pentru cei foar­te mici și o întreagă serie de ateliere și de basme ilus­trate, care sunt disponibile pe pagina de Face­book a Teatrului. Dar toate aceste inițiative care ne țin aproape de public nu pot suplini spectacolul din sa­lă. Este o lipsă pe care o resimțim acut – nu doar noi, ci și copiii – și de-abia așteptăm să putem fi din nou împreună față în față. Ei pe scaune, noi pe scenă.

– Ce ne pregătiți pentru marea clipă a întoar­ce­rii în sala de spectacol?

– Pregătim o super-producție, în care este im­pli­cată aproape jumătate din echipa noastră artistică, și pe care de-abia așteptăm să o aducem pe scenă! Este vorba despre 1001 de nopți. Sperăm să nu fie, asemenea tit­lului, o așteptare de o mie și una de nopți, dar nu am vrut să facem compromisuri artis­tice, nu am vrut să reducem proiectul, nu am vrut să îl trans­la­tăm în mediul online, pentru că este ge­nul de spec­tacol care promite magie și o ex­periență live fan­tas­tică. Și avem nevoie de magia teatrului live mai mult decât oricând.

– Cum arată, în vis, anul care tocmai a în­ceput?

– Un an inspirat și plin de proiecte frumoase! Și știu că vorbesc în numele întregii echipe când spun că nu ne dorim nimic mai mult, decât să ne revedem cu micii noștri spectatori, și nu doar în Sala Mică! Să ne revedem și în Sala Mare, sala noastră din Pia­ța Amzei. Sper ca lucrările să fie finalizate în curând și să ne întoarcem acasă, acolo unde ne-au des­co­perit părinții care își aduc astăzi copiii la teatru. Aco­lo unde și eu am descoperit Teatrul “Ion Creangă”.