ANDREEA STROE: “Să le fiu de folos oamenilor. Ăsta e visul meu!”

– Douăzeci de ani a făcut reportaje şi transmisiuni memorabile, la cel mai înalt nivel profesional. Din toamna lui 2018, a simțit, însă, chemarea pământului, devenind realizatorul emisiunii “Agricool”, difuzată în fiecare sâmbătă dimineaţa, pe postul de televiziune “Antena 3” –

Pâinișoarele din cuptorul de lut

– Din câte știu, ești născută în București. Cum ți-ai descoperit, într-un oraș de asfalt, patima pentru agricultură?

– Sunt unul dintre copiii norocoşi care au avut parte de experienţa unui “la ţară”. Bunicii din partea tatei trăiau în Sărata Monteoru, iar în Şarânga, tot în judeţul Buzău, trăiau trei mătuşi din partea mamei şi o verişoară. Aşa că atât copilăria mică, cât şi majoritatea vacanţelor le-am petrecut acolo, în libertatea nesfârşită a livezilor de pruni, întinse pe dealurile pe care aproape că mă dădeam de-a rostogolul, în iureşul coborârii spre casă. Mă bucuram de dulceaţa fructelor mâncate direct din copac şi de jocurile pruncilor din epoca de dinaintea telefoanelor mobile şi a table­te­lor. Îmi amintesc, de pildă, cum ne strân­geam toți copiii şi ne construiam nişte cup­toare mititele, din lut, în care ne coceam nişte pâinişoare cu gust ce ni se părea mi­nunat! Îmi amintesc de bălăcelile din băile publice cu apă caldă sau cu apă sărată, de la Sărata Monteoru, unde am şi învăţat să înot. Sau îmi amintesc de pâinea pe care mi-o făcea una dintre mătuşile din Şa­rânga: un soi de pâine necrescută, care nu se cocea în cuptor, ci pe plită, într-o tigaie. Doamne, era delicioasă! Tot încerc de ceva timp să reconstitui reţeta, din frânturi de imagini păstrate în memorie, fiindcă, din păcate, mătuşile mele şi mama mea s-au prăpădit şi nu mai am pe cine să întreb, să-mi spună secretul acelei pâini…

Lumina părintelui Galeriu

– Să înțelegem aşadar că dragul de tradiţii şi de ruralitatea românească își are începutul în anii de-atunci?

– Sincer, nu chiar, fiindcă bucuria mea în anii aceia era libertatea neîngrădită. A trebuit să treacă timp până să înțeleg ce valoare reprezintă satul românesc şi tradiţiile noastre… Poate însă că totuşi ai dreptate, poate că într-un fel, fără să-mi dau seama, m-am “contaminat” încă de atunci cu farmecul inegalabil al satului românesc.  

– Ești absolventă a facultății de Teologie-Litere, o opțiune destul de rară, în cazul unei femei. Cum ai ajuns la această alegere?

– Am ales facultatea asta sub înrâurirea unei întâlniri care m-a marcat profund: aceea cu părintele Galeriu, de la biserica Sfântul Silvestru, la care am ajuns datorită profesorului meu de matematică, un om pătruns de spiritul evlaviei creştine. Dânsul m-a dus la părintele Galeriu, alături de care am trăit revelaţia spiritualităţii ortodoxe. E greu să pun în cuvinte cât de mult a însemnat acea întâlnire pentru mine, o fetiţă de 14 ani, crescută într-o familie aproape atee. Pur şi simplu, m-am lipit cu sufletul de părintele Galeriu! Fugeam de la şcoală lunea, miercu­rea şi vinerea, iar de acasă, sâmbăta şi duminica, doar ca să mă duc să-l ascult vorbind. Părinţii mei se şi speriaseră că petreceam atât timp la biserică şi se temeau ca nu cumva să mă călugăresc – de parcă asta ar fi fost ceva groaznic! Până la urmă însă, încetul cu încetul, au înţeles că nu era nimic de speriat, ba, cu timpul, au venit şi ei după mine, către biserică. Tata şi acum îmi spune cu grati­tudine: “Datorită ţie mă închin în fiecare seară, înainte să mă culc!” Aşadar asta e explicaţia pentru care am abandonat ideea dintâi, aceea de a da admitere la Medicină, şi m-am orientat către Teo­logie-Litere. Şi bine am ales! Singura variantă şi mai bună ar fi fost să fi făcut şi Medicina. Atunci poate că aş fi izbutit să le fiu şi mai de folos oamenilor – căci asta e una dintre dorinţele me­le cele mai intense: să-mi ajut cât mai mult semenii.

– În presă ai intrat încă din facultate?

– S-ar putea spune şi asta, pentru că, împreună cu cel care avea să-mi de­vină primul soţ, pe care-l cunoscusem la Sfântul Silvestru şi care era și el absolvent de Teologie, am “pus pe picioare”, în anii 90, prima agenţie ortodoxă de ştiri din România. Pe care am susţinut-o vreme de câţiva ani, adău­gându-i şi o revistă: “Praxis”. Aceea a fost o pe­rioadă foarte frumoasă, în care am călătorit foarte mult, pe la biserici şi mânăstiri din multe ţări… În orice caz, după terminarea facultăţii, prinzând gustul ştirilor, m-am gândit ce-aş putea să fac mai mult de-atât în domeniul ăsta. Aşa că m-am dus şi-am făcut cursurile “BBC School”, la secţiunea TV, unde am avut profesori de la “Sky News”, din Anglia. Apoi am intrat propriu-zis în pâine: am lucrat o vreme la TVR, la Ştiri, apoi m-am mutat la Ştiri la Prima TV, care abia se înfiinţase, dar unde nu am rămas prea mult, apoi am participat la un nou casting, la “Intact Media Group”, am fost angajată, ca reporter şi redactor la Ştiri, apoi am intrat pe post şi ca prezentator, iar de-atunci şi până în ziua de azi sunt 21 de ani de când lucrez la “Antene”. Între timp am făcut şi doi copii, doi băieţi, deci am evoluat pe ambele planuri: şi profesional, şi personal.

Dragoste de sâmbătă dimineața: “Agricool”

– Revin la întrebarea inițială: la agri­cultură cum ai ajuns? E o alegere neobișnuită, despre care aș vrea să ne vorbești mai mult.

– Pur şi simplu, într-o zi mi-am dat seama că în mine crescuse, pe nesimţite, o adevărată pasiu­ne pentru domeniul ăsta. Aşa, fără niciun motiv aparent. Mă interesa tot ce auzeam şi tot ce puteam să citesc pe tema asta, a producţiei de hra­nă. Aşa că mi-am zis să nu mai rămân la stadiul de diletant şi, în 2014, m-am înscris la un program de masterat în Agribusiness (pe care l-am încheiat în 2016, iar, ca o paranteză, din toamna asta am re-devenit studentă, la Facultatea de Inginerie şi Managementul Afacerilor Agricole, din cadrul USAMV, şi, după ce voi termina facultatea, intenţionez să şi profesez în domeniu). Prin 2015-2016 mi-am făcut un blog (andreeastroe.ro), pe care am început să scriu tot felul de materiale din domeniul agriculturii şi aşa mi-a venit ideea emisiunii. Ca atare, m-am dus la redac­torul-şef, i-am explicat ce vreau, dar el mi-a zis că-i e teamă că n-o să avem audienţă… Aşa că am renunţat. După care, în 2018, m-am trezit c-au venit şefii şi mi-au spus: “Parcă tu aveai un proiect pe zona asta. Nu mai vrei să-l faci?” Fusesem dezamăgită de refuzul iniţial, da’ parcă nu mi-a venit să las pe alt­cineva să facă emisiunea la care vi­sasem atât timp. Aşa am pornit “Agri­cool”, care se difuzează sâmbăta, de la 8:30 dimineața, şi care, în ciuda teme­rilor legate de audiență, chiar are suc­ces. Primesc foarte multe mesaje de apreciere, audienţele sunt constant în creştere, multă lume îmi cere ca emi­siunea să fie mai lungă, să ţină o oră întreagă, în loc de o jumătate de oră… De ase­menea, s-a apreciat faptul că “Agricool”, de când a ieşit prima dată pe post şi până acum, nici măcar în pandemie nu a lipsit în nicio sâmbătă de la întâlnirea cu telespectatorii.    

– Cu excepția emisiunilor dedicate agricul­turii de la TVR, “Agricool” este un unicat în peisajul media generalist. Care este mesajul tău?

– Pe de o parte, vreau să le furnizez agricul­to­rilor români informaţii la zi despre ceea ce în­seamnă agricultura modernă, dar şi să fac cu­noscute doleanţele lor, iar pe de altă parte, vreau să le ofer oamenilor care nu au cunoştinţe despre agricultură, dar au interes pentru acest domeniu, nişte informaţii cât mai precise, dar nu exprimate rigid şi static, fiindcă rigidul şi staticul plictisesc. De-asta am şi ales ca formatul emisiunii să fie unul de tip “magazine”, nu am vrut să fac mate­riale din acelea “tradiţionale”, în care înlemneşti câte un sfert de oră vorbind vorbe pe acelaşi su­biect. Şi, nu în ultimul rând, vreau să aduc fer­mierul şi consumatorul român la un nivel de înțe­legere reciprocă: fermierul să comunice direct cu consumatorul, iar consumatorul să ştie ce se în­tâmplă până când produsul ajunge pe raft. Asta e foarte important pentru a ne asigura că ne cum­părăm produse de calitate, dar şi ca să putem să ne orientăm şi, prin achiziţiile noastre, să stimu­lăm producătorii români.

Înapoi la “grădina bunicii”

– Din perspectiva experienţei tale, crezi că micile gospodării ţărăneşti vor supravieţui, sau vor muri sufocate de modernitate?

– Dacă vorbim despre gospodăriile ţărăneşti, ca mod de viaţă tradiţional, despre acele gospo­dă­rii unde se ţin câteva animale şi se cultivă pă­mân­tul pentru cele necesare traiului familiei şi, even­tual, pentru o formă de comerţ de mică amploare, atunci pot să spun că da, n-am temeri în acest sens. După părerea mea, gospodăria ţărănească e oaza noastră de hrană sănătoasă. De altfel, preocuparea pentru o agricultură mai prietenoasă cu mediul şi cu omul e din ce în ce mai mare, iar noi, cumpă­rătorii, cautăm din ce în ce mai mult produse cât mai aproape de natural, de “grădina bunicii”. Or, în gospodăriile ţărăneşti se păstrează, în cea mai mare măsură, soiurile tradiţionale de legume şi fructe. De asemenea, sunt încrezătoare în privinţa supravieţuirii gospodăriilor ţărăneşti pentru că sunt din ce în ce mai mulţi orăşeni şi diasporeni care se întorc către sat. Iar ei, îmbrăţişând viaţa la ţară, reuşesc să conserve tradiţiile româneşti. În plus, îmbucurător e că şi “imaginea de ansamblu” tinde către o întoarcere foarte marcată spre micile gospodării ţărăneşti. Întregul context european, politicile europene din agricultură încurajează această întoarcere. Politicile agricole europene vin din ce în ce mai mult către sat, către micile gospo­dării ţărăneşti şi către micii fermieri. E limpede că, la nivel european, în următorii 5-7 ani, se va pune mai mult accent pe micii fermieri şi mai puţin pe marii fermieri. Se doreşte ca gospodăriile ţă­răneşti şi micii fermieri să fie din ce în ce mai mult stimulaţi. Tot pe această linie, chiar în no­iem­brie 2020, preşedintele Klaus Iohannis a pro­mulgat o lege prin care gospodăriile ţărăneşti sunt scutite de impozite, terenuri şi case, cu o singură condiţie: dacă fac parte dintr-o formă asociativă. Deci cheia, chiar şi în cazul micilor gospodării ţărăneşti, o reprezintă asocierea.

Unde-s mulți, puterea crește

– Care sunt beneficiile economice ale aso­cierii?

– Când mai mulţi mici fermieri se asociază, cu toţii pot să folosească aceleaşi utilaje, ceea ce înseamnă investiţii mai puţine. Apoi tot ceea ce se cumpără – seminţe, îngrăşăminte etc. – se cumpără la preţuri mai mici: cantitatea comandată e mai mare, deci se aplică reduceri de preţ semnificative. Şi, tot extraordinar de important, asociaţiile de mici fermieri au posibilitatea să-şi ducă marfa în supermarket-uri şi în hipermarket-uri. La toate astea adăugându-se şi avantajele fiscale despre care ţi-am spus deja. Cooperativele sunt o soluţie excelentă, iar asta o demonstrează cei care deja s-au reunit în astfel de asociaţii. Uite, chiar de curând am întâlnit un astfel de exemplu: Coo­pe­ra­tiva Agricolă Lunca Someşului Mic, din judeţul Cluj. Această cooperativă înseamnă 13 legumi­cultori din comunele Apahida şi Jucu, care s-au unit şi, aşa uniţi şi cu un management foarte bun, au reuşit să aibă o cifră de afaceri în creştere şi să intre în toate supermarket-urile! Ceea ce indivi­dual, fiind prea mici, n-ar fi reuşit. Singuri, pro­ducătorii foarte mici nu au acces decât la vânzarea directă în pieţe sau la pieţele de en-gros, de unde marfa le este cumpărată de samsari, care o duc ei în piaţă, iar acum… uite ce se întâmplă cu pieţele!

– Cum ar mai putea să fie ajutaţi micii producători? Ce nevoi au ei, cu ce probleme se confruntă?

– Noi, în România, avem foarte multă nevoie de procesare a materiei prime. Politicile agricole europene, şi s-ar părea că şi politicile guver­namentale de la noi, vor începe să stimuleze şi zona asta. Practic, se doreşte ca fermierul să continue “lanţul”: să spunem că tu produci grâu. Bun, atunci hai că noi îţi dăm bani să faci şi procesarea grâului, să-l transformi în făină şi, după aceea, în biscuiţi. Conform unor informaţii pe surse, s-ar putea ca acordarea subvenţiilor din agricultură să fie condiţionată tocmai de acest aspect: să trebuiască să faci şi procesarea. Sau, pentru procesare, să se acorde nişte subvenţii suplimentare. Încă nu e clar. Apoi e problema seminţelor. Realitatea e că, în afara micilor gos­podari, care continuă să cultive legume din seminţe tradiţionale, acolo, în grădinuţa lor, restul cumpără seminţe din afara ţării. La capitolul ăsta suntem în urmă rău de tot, deşi avem “Banca de gene vegetale de la Suceava”, deşi avem şi “Sta­ţiunea de Cercetare de la Buzău”, cea mai veche din ţară – directorul ei, domnul Costel Vânătoru, face o treabă extraordinară, se luptă cu îndârjire atât pentru păstrarea soiurilor de semințe româneşti tradiţionale şi pentru crearea de noi soiuri româneşti, cât şi pentru banca de gene ve­getale de la Buzău, dar se loveşte de multe, multe dificultăţi. Fostul ministru al Agriculturii, Petre Daea, a înfiinţat banca de gene de la Buzău, cu domnul Vânătoru, iniţiatorul proiectului, ca di­rector. Apoi însă, după schimbarea conducerii de la Ministerul Agri­­culturii, domnul Vâ­nătoru a fost demis. La scurt timp, din cauza presiunii oa­menilor care au ieşit în stradă pentru sus­ţinerea lui, domnul Vânătoru a fost re­pus în funcţie, dar ul­terior, proiectul băn­cii de gene ve­getale a fost, practic, blocat: Ministerul nu aprobă angajarea de personal, deci, în esenţă, vrea desfiin­ţarea băncii. De ce? Ca să-ţi spun sincer, cu obiectivitatea jur­na­listului şi din pos­tura de persoană apo­litică, eu cred că nu se vrea ca Ro­mânia să-şi rezolve problema asta, a seminţelor, şi nu se vrea ca, în general, cercetarea româ­neas­că să fie (mai) puternică. Cred că pe piaţă altele sunt interesele, nişte interese de altfel foarte mari. Ce să mai vorbim de problema irigaţiilor, care, pur şi simplu, face ravagii în agricultura şi legumicultura din toată ţara, dar cu atât mai mult în zona de sud, în Dobrogea, unde, din cauza secetei, terenurile sunt deşertificate! Recent, am fost şi am filmat acolo, chiar stând într-un canal de irigaţii, în care, fireşte, NU era apă. De zeci de ani! Fermierii sunt disperaţi din cauza asta! S-au apucat şi au curăţat ei canalele lăsate în paragină, dar, dacă nu sunt ajutaţi de autorităţi, mai mult nu pot să facă. Decât să spere că va ploua suficient, ceea ce însă e nerealist, date fiind schimbările climatice. Mă bucur că deocamdată, şi prin de­mer­surile mele jurnalistice, prin semnalele de alarmă pe care le-am tot tras, am reuşit, alături de fermieri, să conving autoritățile să aloce, la recti­ficarea din noiembrie, fondurile necesare pentru redeschiderea a două stații de pompare din judeţul Constanța. Sper că unul dintre canalele pe fundul căruia am filmat pentru “Agricool”, la primăvară, va fi plin cu apă. În sfârşit, ar mai fi multe de vorbit despre nevoile fermierilor români… Un sin­gur lucru aş mai adăuga acum: dincolo de chestiunile astea “tangibile”, şi în agricultura ro­mânească e nevoie de educaţie. Mersul lu­mii s-a schimbat şi, dacă vrei să faci agricultură şi legumicultură, mai presus de nevoile stric­te ale familiei tale, trebuie să fii capabil să te descurci în lumea asta nouă: trebuie să ştii un pic de econo­mie, un pic de engleză, un pic de pedologie, de biodiversitate etc.

– I-ai pomenit mai devreme pe băieţii tăi, Andrei şi Vlad, care acum sunt deja mari, au 20 şi 17 ani. S-au contaminat şi ei cu pasiunea ta pentru sa­tul românesc şi pentru agricultură?

– Nu, deocamdată ei sunt încă prea tineri, la ei predomină spiritul artistic în sens muzi­cal! Totuşi, nu mi-am pierdut speranţa că, la un moment dat, vor descoperi şi ei frumuseţea şi importanţa satului românesc, şi chiar a agricul­turii. (râde) Fiindcă amândoi sunt nişte copii inte­ligenţi, responsabili…

– Ultima întrebare, Andreea: cum ați petrecut Crăciunul în pandemie?

– La fel de tradiţional ca în fiecare an. Pan­demia nu poate să ne smulgă credinţa din suflet, nu poate să ne facă să uităm ce semnifică sărbă­toarea sfântă a Crăciunului: naşterea lui Iisus Hristos! Or, nu­mai gândindu-mă la asta sau doar au­zind numele lui Iisus, crede-mă, mie mi se încălzeşte sufletul! Aşadar, eu şi băieţii am fost împreună, acasă, în familie, cu ocazia Naşterii Domnului, şi asta a fost tot ce a contat!