DENISIA și MENISIA

– O poveste despre cum pot copiii săraci să devină învingători –

Câțiva pinguini, un ren cu fular roșu, un leu ciufulit, un ursuleț ce n-a apucat să-și tragă gluga hăinuței pe cap și un iepuraș cu urechile lungi… animale de pluș, decor pe niște pernițe haioase, ce-mi ajung întâmplător în fața ochilor, în câteva fotografii postate pe in­ternet. Creatoarele lor sunt două surori, De­nisia și Menisia Zaharie, din Siret, ju­dețul Suceava. Denisia e în primul an de liceu, iar sora sa, în clasa a șaptea. Își vând pernele cu animale pe internet, ca să-și poată cumpăra ceea ce copiii primesc, în mod firesc, de la pă­rinți: pâinea cea de toate zilele. Impresionată de povestea lor, am încercat să desfac ițele țesăturii ca să ajung la adevăr.

Mașina de cusut din pod

Denisia era un boț de fată, abia mergea în clasa întâi, când a vândut, pentru prima dată, ceva făcut de mâna ei. Părinții aduseseră în casă niște resturi de lemne, de la fabrica unde lucrau amândoi. “Mi-au atras atenția nodu­rile din scândurele. Se apropia 1 Martie și mă gândeam să fac niște mărțișoare pentru doam­na învățătoare. Am scos nodurile și am lipit pe ele bucăți de macaroane și boabe de fa­sole, apoi le-am dat cu lac. A fost atât de în­cântată, încât a zis că aș putea să fac mai multe și să le vând. Am crezut că glumește. Cine să le cumpere? Mi-a zis să-i aduc vreo zece a doua zi, că se ocupă ea de asta”, își amin­tește Denisia.

După câțiva ani, Mihaela Zaharie, mama fetelor, și-a surprins fiica cea mare învârtin­du-se în jurul unei mașini de cusut vechi, ui­tată în pod. “Vreau să fac bani!”, i-a spus fata. ”M-am săturat să mai fiu săracă”. Dar Denisia avea vreo zece ani pe-atunci, și era prea scundă ca să ajungă la talpa mașinii de cusut, așa că o ajutau când mama, când tata.

De la școală, drumul spre casă al fetei trecea pe lângă o fabrică de confecții. Într-o zi, i-au atras atenția niște saci cu resturi textile, aliniați lângă un perete. A întrebat dacă poate să ia și ea câte ceva de acolo și așa s-a apucat să facă… portofele, pe care aplica flori, inimioare, diverse figuri geometrice, decu­pate cu migală din resturile de cârpe colorate. Toa­te bune, dar cui să le vândă? A luat la rând vecinele și prietenele mamei și n-a fost una să nu cumpere măcar un portofel. Au fost încântate, ba chiar bucuroase de modelele create de Denisia. Dar pentru că nu puteau să-și umple casa cu portofele, au sfătuit-o pe fetiță să meargă pe la magazinele din Rădăuți, să caute alți clienți. “O doamnă care cumpărase un portofel mi-a spus că și-ar dori și ceva mai mare, cu ace­lași model, și m-a întrebat dacă nu fac și pernițe. Am încercat și am făcut. N-a ieșit așa cum m-aș fi așteptat, dar doamnei i-a plăcut și mi-a spus că trebuie neapărat să merg înainte pe drumul ăsta, că e bine ce fac”.

Și sora mai mică a De­nysyei, Menisia, ajută la rea­lizarea pernițelor. Ea se ocupă de interiorul acestora. Din pă­cate, de când cu pandemia, po­sibilitățile de a-și valorifica creațiile au scăzut simțitor. To­tuși, norocul s-a ținut scai de ele. În Rădăuți, au întâlnit un fotograf care le-a promovat per­nele pe facebook, iar co­menzile au început să curgă. Lucrează umăr la umăr, amândouă, și nu refuză nicio comandă. Din munca lor și-au luat un telefon ceva mai performant, și își cumpără materialele necesare.

“Comerț” pe stradă

Plină de talent, Denisia și-ar fi dorit să poată urma cursurile Liceului de artă din Su­ceava, dar situația financiară a familiei nu poa­te susține un asemenea vis. Păcat! Ado­lescenta cea bălaie din Siret cântă la chitară, la mandolină și la orgă, iar acum învață și să cânte la vioară, instrumente pe care și le-a cumpărat singură, din vânzarea pernițelor de­co­rate cu animale de pluș. Când are comenzi prea multe, se mai întâmplă ca Denisia să cum­pere animăluțele de pluș pe care le ata­șează pernițelor făcute de ea. Tot vecinele i-au fost primele cliente, dar s-a gândit că nu e tocmai potrivit să abuzeze de bunăvoința lor. “Au luat o dată, de două ori, mai de rușine, mai de drag, dar ce să fi făcut și ele cu atâtea perne? Nici mie nu mi-ar plăcea ca cineva să insiste prea mult. Aşa că am rugat-o pe mama să mergem la Rădăuți, să căutăm acolo cli­enți”, spune Denisia. Zis și făcut. Fata și ma­ma au pornit-o la drum. Mergeau amândouă să vândă pernițele la spital, la camera de gar­dă, unde știa că sunt mai mulți medici la un loc. “Când mergeam cu ea pe stradă și-ntre­bam, fără rușine, din om în om, dacă nu doresc să cumpere o perniță, era destul să scoatem una singură din sacoșă, că se-aduna o grămadă de lume în jurul nostru, și când auzeau că sunt făcute de fată, cumpărau, fie că le trebuiau, fie că nu”.

“«Mâine» există cu adevărat”

În zona Rădăuților și Sucevei, pe surorile Zaharie lumea le cunoaște drept “fetițele cu per­nițele”. Dar și la școală s-au descurcat foarte bi­ne. “Denisia prinde totul din clasă. Dacă dă test și nu e pregătită suficient, scrie pe foaie: «Vă rog să mă scuzați că n-am învățat și să mă ascultați data viitoare, pentru că am avut mult de lucru și nu am putut să mă pregătesc!». Pro­fesorii au înțeles-o și-au susținut-o permanent. Recunoscându-i talentul, au încurajat-o să pic­teze pereții interiori ai școlii, iar la liceu a intrat fără nicio oră de meditații în particular”, po­vestește Mihaela Zaharie.

Ceea ce fac surorile Zaharie nu e nici pe de­parte o afacere. E un fel de mândrie de a-și câști­ga pâinea fără a cerși. Deocamdată, țăcănitul ma­șinii de cusut se-nghesuie, alături de cei patru mem­­bri ai familiei Zaharie, în singura încăpere a căsuței ridicată cu greu, din truda părinților. Pe care o fac însă încăpătoare vrednicia ce­lor două copile care cred, cu nestră­mu­tare, în visul lor de-a agăța sărăcia în cui. Dacă nu as­tăzi, mâine. Im­portant e să crezi că “mâi­ne” există cu adevărat.

Foto: Mihai Nicoară