De câte ori afară începe să ningă, pe mine mă încearcă nostalgia iernilor copilăriei, când nămeți cât casa acopereau satul. Cerul se umplea de nori negri, amenințători și, deodată, ca la un semn nevăzut, începeau să cadă fulgii albi și pufoși, care acopereau încet, încet totul. Ningea și ningea câteva zile și nopți, până ce lumea devenea albă ca-n basmele lui Andersen.
Nu se mai vedeau decât coșurile din care ieșea fumul. Atunci, gospodarii făceau pârtie doar cât să poată ajunge la animale sau la magazia cu lemne. Troiene uriașe mărgineau poteca, iar liniștea aceea magică care se așternea odată cu înserarea era tulburată dimineața de săniile cu zurgălăi care treceau din când în când pe drum.
Noi, copiii, grupați în cete, alergam de dimineața până seara la săniuș. Gerul care ne înroșea obrajii nu avea nici o putere asupra noastră. Doar foamea ne mai amintea că trebuie să mergem acasă. În pădurea din apropiere se vedeau doar vârfurile copacilor, în rest, totul era acoperit cu omăt. Oare ce făceau animalele sălbatice pe o asemenea iarnă? mă întrebam grijulie și curioasă, văzând cu câtă atenție erau tratate vacile și caprele noastre de către părinți. Mama îmi spunea că animalele au vizuini și scorburi călduroase, în care și-au strâns hrană în timpul verii. Acolo stau până la primăvară. Și totuși, într-o zi am observat niște urme ca de pisică, pe zăpada din grădină. Câteva crenguțe de pomișori erau roase. „Trebuie să fie un iepure”, mi-a spus tata. Am insistat pe lângă el să-i improvizăm un adăpost, unde să-i pot pune ceva de mâncare. Am reușit să-l conving și mi-am luat în serios rolul de protectoare a iepurelui. Pentru început, i-am pus niște morcovi și grăunțe. Abia am așteptat dimineața următoare, să văd dacă vizitatorul nu a venit. Dar dimineața era un ger cumplit, zăpada scârțâia sub ghetele mele, și mă gândeam că poate urechilă n-a mai avut curaj să iasă prin asemenea ger. Dar, surpriză! Iepurele descoperise cantina și mâncase tot. Nu vă puteți imagina ce bucurie a fost pe mine. De atunci, puneam mereu morcovi, mere, grăunțe sau resturi de pâine, iar iepurașul venea și se ospăta regește. Ba chiar am bănuit că vine însoțit, pentru că erau mai multe urme pe zăpadă. Rezervele de legume și fructe erau pe terminate, dar și primăvara a sosit la timp, așa că iepurașii mei erau salvați.
Mai târziu, când primăvara era de mult timp instalată, eram într-o zi în grădină și alergam după fluturi. Deodată, într-o tufă de lângă gard s-a auzit un zgomot. M-am uitat curioasă și am văzut un iepure de toată frumusețea, care s-a uitat și el la mine atent, apoi a zbughit-o, urmat de câțiva iepurași la fel de frumoși. Atunci am înțeles că iepurii pe care i-am avut oaspeți în iarna aceea aveau acum pui și eram tare mândră pentru ceea ce făcusem: îi salvasem de foame, ajutându-i să iasă cu bine din iarna geroasă.
LENUȚA O.
