TEODORA ANTONESCU (TVR2): „Televiziunea este pentru mine o pasiune”

– În vremuri grele, de pandemie, cum sunt cele prin care trecem acum, cu siguranţă că oamenii stau mai mult în faţa televizoarelor, şi nu doar pentru emisiuni distractive, care să-i relaxeze, ci şi pentru emi­siuni de la care aş­teaptă veşti pentru viaţa şi sănă­tatea lor. Eşti pre­zenta­toarea Tele­jur­nalului TVR 2 de la ora 19:00. Sporul acesta de interes faţă de micul ecran se simte? Au crescut aşteptările oame­nilor?

– Cu siguranţă! Toţi cei care facem parte din echipa Telejur­nalului ne dăm sea­ma de asta, din nume­roa­sele mesaje pe care oamenii ni le trimit pe re­ţelele so­ciale, din numeroasele tele­foa­ne pe care le primim la re­dacţie şi din scrisorile pe hârtie, pe care unii tele­spectatori con­tinuă să ni le scrie. Ceea ce mie mi se pare foarte frumos! E clar că mult mai mulţi oameni au în­ţeles că e esenţial ca in­formaţiile pe care şi le iau să pro­vină dintr-o sursă de încredere, nu de pe in­ternet, care, din păcate, cel pu­ţin în sfera socială, e un teren foar­te alunecos. Eu cred, de altfel, că oamenii ar trebui să-și îndrepte aten­ția și mai mult către micul ecran, ca sursă de informaţii. Există to­tuşi un număr îngrijorător de ma­re de persoane care se informează cel mai mult de pe internet, or, sur­sele online nu sunt mereu demne de încredere. Fireşte, contează şi televiziunea pe care o alegi ca sursă de informaţii. Aici nu vreau să co­men­tez mai mult, dar trebuie să spun că știrile de la Televiziunea Română sunt cele mai echilibrate și echidistante. La noi informaţiile sunt întotdeauna verificate din mai multe surse, niciodată nu apar pe post „bârfe”, „ştiri pe surse” etc. Există o echi­pă foar­te mare, alcătuită din re­porteri, redactori şi editori, echipă care munceşte tocmai pentru a aduna informaţiile cele mai relevante, pentru a le verifica şi apoi pentru a găsi formula de prezen­tare cea mai interesantă şi accesibilă. Iar noi, prezentatorii, avem obli­gația să ne informăm cu privire la fiecare su­biect în parte, să-l analizăm, iar dacă avem nelă­mu­riri, mergem şi discutăm cu reporterul care s-a ocu­pat de acel subiect, punem întrebări suplimentare, apoi operăm o redactare finală a ştirilor şi a ceea ce se numeşte „capăt video”. În felul acesta, ceea ce trans­mitem pe post dobândește amprenta noastră, e pre­zentat într-o manieră naturală, firească şi inteli­gibilă.

– Care sunt temele prin­cipale la care oa­menii aşteaptă răspun­suri din partea voastră?

– Clar, de un an, principala temă de interes este coronavirusul, cu tot ceea ce implică asta. Iar în ultima lună, cele mai mul­te întrebări sunt legate de vaccinul anti-COVID-19: cât de si­gur e, care sunt poten­ţialele efecte secundare de după ad­mi­nistrare, cât de eficient es­te etc.

O picătură de speranță

– Cu siguranţă că, din­colo de informaţiile o­biec­tive, oamenii au ne­voie şi de speranţă. Înca­pe ea în contextul unei emisiuni de ştiri?

– Trebuie să încapă! La Telejurnal, noi avem me­reu grijă ca, pe lângă şti­rile negative, întu­ne­cate, pe care nu putem să le evităm, fiindcă viaţa ni le imp­une, să aducem şi veşti bune, poveşti fru­moase, dă­tă­toare de spe­ranţă şi de zâmbet. Te­lejurnalul trebuie să fie echi­librat, aşa cum via­ţa însăşi trebuie să fie echi­librată. Sigur, veş­tile bu­ne sunt aparent greu de găsit, cu atât mai mult în perioada asta, însă, dacă vrei şi cauţi, constaţi că, de fapt, poveştile frumoa­se sunt multe. Sunt mulţi oameni, altfel ne­cu­nos­cuţi, care fac lu­cruri mi­nunate, fie in­di­vi­dual, fie unindu-se şi acţio­nând ca grup. Şi mai sunt şi ştirile legate de ani­male. Ele, dra­gile, ne oferă chiar şi la acest nivel, al conţi­nu­tului jur­nalistic, o gură de aer proaspăt: „cre­ează” ştiri vii, sim­­patice, amuzante, care deconectează… Pe mi­ne, ştirile astea întot­dea­una mă bucură foarte mult, fiindcă sunt o mare iubitoare de animale şi de natu­ră, în general. Pe de altă par­te, speranţa poate să vină şi de la pre­zentator. Vremurile sunt cum sunt, multe dintre ştiri sunt triste, deci la multe nu poţi să zâmbeşti, dar, prin atitudine, prin privire, prin tonul vocii, tu, prezentatorul, poţi să trans­miţi linişte, empatie şi omenie. Or, senti­mentele astea au darul să le dea oamenilor spe­ranţă: că nu sunt singuri, că sunt înţe­leşi…

– Prin comparație cu sti­lul sec și lemnos al altor pre­zentatori de știri, relatările tale au în­tr-adevăr multă ome­nie în ele, tandreţe chiar. E vorba de o reţetă profesională sau afecţiunea face parte din zodia ta?

– Atitudinea mea e ab­so­lut naturală, nativ, sunt o per­soană foarte sensibilă. Şi ca zodie, sunt Fe­cioa­ră cu as­cen­dent în Rac, deci ţin de două semne as­trale emo­ţionale. Când am hotărât să intru în te­leviziune, am spus că eu niciodată nu voi încerca să joc un „personaj”, să mă arăt altfel decât sunt în faţa oamenilor. Televiziunea nu exclude firescul, sin­ceritatea – din contră! Iar sensibilitatea şi tandre­ţea sunt daruri divine, parcă mai rare în zilele astea, încremenite de frică și izolare. Când mă adresez oa­me­nilor, eu mă gândesc că fiecare dintre ei e o per­soa­nă pe care o cunosc, care mi-e dragă şi apro­piată. Şi le explic lucrurile aşa cum i le-aş explica, şi în via­ţa de zi cu zi, unui om drag şi apropiat. Pe de al­tă parte, mă implic emoţional foarte mult în po­veştile pe care le am de transmis, particip cu tot su­fletul la ele şi nu o dată a trebuit să mă străduiesc din răs­pu­teri ca să nu-mi dea lacrimile pe post şi să nu-mi „fugă” vocea. Dar asta nu con­sider că e un de­fect, ci e doar o manifestare a uma­nităţii – şi noi, pre­zen­tatorii, tot oameni sun­tem, nu roboţi.

Pisica neagră care poartă noroc

– După ce termini jurnalul și pleci acasă, ieși ușor din emoția ști­rilor pe care le transmiți? Treci ușor din realitatea publică în cea casnică?

– Nu, fac trecerea destul de greu! Dar am un ajutor de nădejde: pisicuţa mea, Blackie. Am botezat-o aşa fi­indcă e neagră-neagră, iar eu, în ciuda superstiţiei generalizate, că pisicile ne­gre aduc ghinion, cred exact invers, că ele aduc noroc. De când eram mică mi-am dorit o pisică neagră şi uite că Dumnezeu mi-a trimis-o: cineva a aruncat un ghemotoc negru în curtea blocului în care locuiesc, iar eu am luat ghemotocul şi-am zis „Tu, pisi­cuţo, eşti a mea!”. Blackie a venit la mi­ne – ca să vezi că nu există coin­cidenţe! – într-un moment al vieţii în care chiar aveam nevoie de un suflet care să nu vrea altceva decât iubire şi care, la rândul lui, să-mi ofere iubire. Şi de un an, de când am adop­tat-o, viaţa mea a devenit mai frumoasă: în fiecare zi, când mă întorc acasă, fie că sunt veselă, fie că sunt tristă, încărcată ne­gativ din cauza ştirilor grave pe care le-am pre­zentat, sufleţelul ăsta mă întâmpină cu atâta bucurie şi cu atâta afecţiune, încât orice nor se risipeşte repede. O mângâi, mă uit la ea cum se joacă, fericită că i-am venit acasă, îmi mai pun un film sau mai citesc o carte şi ui­te-aşa, încetul cu încetul, scap de încărcătura ştirilor negative sau triste. Când ajung acasă, refuz să mai am vreo legătură cu televizorul, altfel decât pentru a vedea un film. Din cauza empatiei mele, dacă n-aş proceda aşa, n-aş rezista emoţional în dome­niul ăsta profesional.

Bucureștiul copilăriei a dispărut

– Teodora, ești bucureșteancă pursânge. Cum se potriveşte firea ta sensibilă cu un oraș așa de gălăgios și de brutal? Ce nu-ţi place la el?

– Sincer, Bucureștiul nu mi se prea potriveşte! Deşi sunt născută şi crescută aici, de fiecare dată când am şansa să plec din Bucureşti, oricât de pu­țin, mă bucur enorm şi, de fiecare dată când mă în­torc, simt parcă o greutate care mi se aşază pe umeri. Bucureştiul a devenit mult prea aglomerat, po­luat, murdar, necivilizat… Mi-e foarte dor de Bucu­reştiul copilăriei mele, de oraşul care era cu­rat, dichisit, foarte verde, de oraşul în care oamenii erau politicoşi, liniştiţi, se respectau unii pe alţii, se străduiau să nu se deranjeze… Aşa că socializez doar cât e necesar şi, în rest, atât timp cât sunt în Bucureşti, prefer liniştea căminului meu, propria mea companie şi compania celor dragi. Totuşi, fi­indcă sunt o optimistă, continui să sper că lucrurile se vor schimba. În bine, desigur. Însă această schim­bare nu poate să vină decât de la noi, de la oamenii care trăim în Bucureşti, căci noi suntem cei care-l modelăm după cum suntem noi înşine.

– Presupunând că ai deveni primarul Bucu­reştiului, ce-ai schimba la el?

– Ooo, nu mi-aş asuma o ase­me­nea respon­sa­bilitate! Să fii primarul unei metropole cum e azi Bucu­reştiul implică o pregătire complexă, care pe mine mă depășeşte. Totuşi, ipo­tetic vorbind, e clar că unul dintre lu­crurile de care m-aş ocupa ar fi as­pec­tul Bucureştiului, asta însemnând partea arhi­tec­turală şi de conservare a clădirilor istorice, curăţenia oraşu­lui, reînverzirea lui, pentru că, se ştie, Bucu­reş­tiul a ajuns pe ultimele locuri din Europa la ca­pitolul spaţiu verde. De asta aerul de aici a devenit aproa­­pe irespirabil: pentru că nu mai avem destui copaci şi pentru că traficul e infernal.

Muntele și foișorul bunicului

– Când fugi din București, ce orizont geografic alegi: câmpia sau muntele? Unde te relaxezi cel mai bine?

– Fără nicio îndoială, la munte! Muntele e parte din sufletul meu în general, dar cel mai bine şi cel mai bine mă simt la poalele Bucegilor, la Predeal, la casa bunicilor. Abia când ajung acolo simt că sunt cu-adevărat acasă.

– Și cum arată casa bu­nicilor? Cum arată o zi a ta, la Predeal?

– Pentru mine, muntele în­seam­nă că, în sfârşit, respir aer proaspăt! Şi-odată ajunsă la Predeal, primul lucru pe care-l fac este să ies în curte. Avem o curte cu multă iarbă şi mulţi copaci, şi cu un foişor pe care l-am construit eu şi bunicul. Pur şi simplu, mă duc, mă aşez în foişor şi pri­vesc copacii. Aşa mă simt mai aproape şi de bunicul, care ne-a părăsit între timp, şi de mine însămi… Apoi, după ce mă liniştesc şi mă deconectez de la tumultul vieţii, îmi place să plec pe munte, prin pădure. Hoinăresc pe poteci noi sau reiau trasee de multe ori bă­tute – nu contează! Feri­cirea e la fel de mare! Ba chiar sunt locuri unde mă bucur să mă reîntorc adesea, fiindcă, pentru sufletul meu, sunt speciale. De pildă, mă bucur enorm de fiecare dată când mă întorc la canionul „Şapte Scări”, din Piatra Mare. Sigur, acum, spre deosebire de co­pilărie, când o pornesc aşa, pe cărările muntelui, sunt mult mai prudentă, pentru că mă tem de întâlnirile cu urşii. Care nu sunt însă deloc vinovaţi, căci pădurea este habitatul lor natural, este casa lor. Când eram eu mică, pădurarii, cei de la ocoalele silvice, le duceau de mâncare din belşug în pădure, în anumite lo­curi bine alese. Acum nu se mai face asta şi, de foame, urşii sunt nevoiţi să coboare la gunoaiele din oraş. Deci soluţia ar fi simplă şi benefică atât pentru ani­male, cât şi pentru oameni. În loc de asta însă, se vorbeşte despre împuşcarea lor! O barbarie! În alte ţări, un­de numărul anima­le­lor sălbatice a scăzut foar­te mult sau unde anu­mi­te specii au dis­părut deja, se fac eforturi uriaşe pen­tru protejarea celor ră­mase şi pentru repopu­la­rea pădurilor cu animale aduse de prin alte zări. Aşa că noi, în România, ar trebui să ne bucurăm că mai avem încă urşi şi alte animale sălbatice.

– Dacă tot am ajuns în curtea casei tale de la Predeal, des­chide-ne o ușă și spre viața ta intimă. Ești necăsătorită. Nu ți-e greu singură, în nesi­gu­ranța timpului în care tră­im?

– E adevărat că sunt ne­că­­să­torită, dar asta nu în­seam­nă nea­părat că sunt şi singură, nu? (râ­de) Ca să-ți răspund sincer, sigur că, deși în general mă simt mi­nunat singură, au existat şi mo­men­te în care mi-a fost greu, ca oricui altcuiva. Norocul meu este însă că întotdeauna am fa­milia alături, acum e şi Blackie cu mine, am şi prie­teni buni, deci chiar nu pot să mă plâng. Apoi, privind spre viitor, da, îmi do­resc să am și o familie a mea, o fa­milie frumoasă şi unită, în ca­re să existe dra­goste şi în­ţelegere, îmi doresc şi co­pii… Şi faptul că asta nu s-a întâmplat până acum nu re­prezintă un motiv de frus­trare. Am încredere că acolo, sus, cineva are grijă de mine şi că totul în viaţa mea se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple. Deci şi din acest punct de vedere, sunt un om liniştit şi fericit.

– Atunci să încheiem a­run­când o privire spre viitor: profesional, pentru ti­ne, ar putea să existe şi altceva în afară de televiziu­ne?

– Destinul e scris în stele! Când am început să-mi pun problema drumului în viaţă, am zis că eu o să devin profesoară de română. Dar, după ce am absolvit Filologia, am descoperit că steaua mea că­lă­u­zitoare este televiziunea. Mi-am dat seama că as­ta e chemarea mea. În concluzie, nu aş renunţa la televiziune, fiindcă pentru mine ea reprezintă, în primul şi-n primul rând, o pasiune. Foarte mare! Dar dacă la un moment dat viaţa o să mă călău­zească pe un alt drum, n-o să mă împotrivesc. Sunt deschisă faţă de schimbări, de orice fel ar fi ele, atât timp cât reprezintă o provocare. Oamenii au nevoie de provocări pentru a-și depăși condiția. Iar eu niciodată nu m-am ferit de lucrurile noi.